Lună: august 2025

  • Medalion Marian Bircea

    Medalion Marian Bircea

    Date biografice – Bircea Marian, pensionar.
    Pseudonim: BMArian. Cititor pasionat.
    Texte publicate în:
    – Revista Ficțiunea OPTM, Divertisment și Pescarul, format online
    – Revista Vorbelor Scrise, Ochiul magic și Garoafe, tipărit pe hârtie și online
    – Revista HelionSF, Molia, Armistițiu, Ajutor!, Transfer, Balaurul, Izvorul, Icoana,
    Căpcăunul, Răsplata, Minerul, Resurse umane, Artistul și opera lui, Procedura,
    format online
    – Texte și poezii publicate pe site-ul “ Însemne Culturale ”
    – Texte publicate pe platforma Liternet și grupul Ficțiuni Reale
    – Revista Agora Artelor, proză scurtă, Rouă?, De la balcon, Pepenii,
    – Revista cenaclului ArtzoneSF, Confruntarea, De vorbă cu Luna.
    – Volumul II, Ficțiuni Reale, în colectiv
    – Volumul “ Vine miezul nopții”, în colectiv

    Premii
    Premiul II concursul revistei Liternautica, 2018
    Premiul II concursul Lumină și culoare, 2021, Pitești.

    L-am văzut

    L-am văzut
    Prins în lacrimile din colțurile ochilor
    De înfometați copii jinduind în fața vitrinei
    Uitați de părinții duși să-și găsească
    Respectul de sine și mândria patriotică
    În umbra deasă a birtului cu caiet.
    O pâine, atât a fost prețul fericirii
    Pentru trei suflete prea repede maturizate.
    L-am văzut
    Mâhnit în ochiul bătrânei adusă de spate
    Uitată relicvă dătătoare de viață și grijă
    De cei născuți în durere din dragoste
    Plecați hămesiți după mirajul banilor străini
    Fluturători frustrați de flamuri fleșcăite.
    Trei legături de ceapă și două de morcovi
    Cumpărate, mi-au adus binecuvântarea ei.
    L-am văzut
    Înspinat în ochii rugători ai cerșetorului
    Cu mintea de necazuri risipită în zările lumii
    Și mizeria revărsată peste trupul neodihnit
    Ce-și șoptea setea cu buze crăpate de arșiță
    Printre grăbiți trecători din biserică ieșiți.
    Din frigul frigiderului aburita doză de suc
    L-a trimis pe o plajă în mijlocul oceanului.
    L-am văzut
    Răstignit în privirea goală de femeie rătăcită
    Lovită insensibil de puhoiul ochilor orbiți
    Lipiți de ecrane, cârcotași judecători chiori
    Când a ieșit din clinică după chiuretaj
    Fiindcă i-au lipit etichete de curvă și târfă
    Mințită în inocența ei de un nemernic.
    O vorbă bună și un zâmbet au fost destul.
    L-am văzut
    Curios când mă priveam în oglinda aburită
    De zorii răcoroși ai dimineților grăbite
    Să afle de ce mă pierd în strădanii fără sens.
    Bunătatea pare cruzime monstruoasă altora
    Ce-au un singur țel furioși sub drapel agitat.
    Le-am greșit urâcios multora mai demult
    Ei nu mai sunt vii să le pot cere iertare.

    Ultimul vals

    Ce anotimp ciudat și cald
    Atât de calmă este iarna vieții mele
    Iar resemnarea cade fald
    Întunecatul spațiu risipit prin stele.
    Mi-am adunat nimicul ce-a rămas
    Prin podul gândurilor vagi
    Și rătăcesc fără busolă și compas
    Prin ochii tăi așa de dragi.
    În vânt, al vieții vagabond
    Plecat stupid din spații mici spre larg
    Nerușinat, dar pudibond
    Uimit de spuma valurilor ce se sparg.
    Te-am regăsit așa, fără ca să te pierd
    Ivită-n viață fără să te caut
    Nu am habar, te cert sau te dezmierd
    Îndepărtat ecou de flaut.
    Neauzită voce-n iarnă
    Un tril de flăcări prins în sloiuri gheață
    Ce țipat mut de goarnă
    În visul rătăcit și regăsit din dimineață.
    Atâta teamă-n reîntâlnirea ce n-a fost
    Prin căutările neîncepute
    Cuvinte duse-n zbor de păsări fără rost
    Plutirea frântă, aripile rupte.
    Himeră încarnată-n trup
    Liberă-n colivia visurilor arzătoare
    Zăbrele frânte ce se rup
    Prin evadarea gândurilor călătoare.
    Fantasme sclipitoare-n întuneric
    De licurici într-un dans fals
    De incantații murmurate ezoteric
    Vrei să dansăm un ultim vals?

    Drumul

    Drumul acesta o să-l fac singur.
    Desculț poate, peste toate pietrele ascuțite și tăioase.
    Deasupra norilor o să-mi găsesc liniștea.
    Dincolo de ei e cerul în care o să-mi găsesc pacea.
    Distrus și măcinat de îndoieli fără răspuns.
    Doresc prea mult mânat în viață de trecatoarele pofte ale iubirii.
    Decepția că nu e vară în fiecare zi și-n existența mea efemeră, de bunăvoie am ales să
    am în suflet gerul nemilos al iernii.
    Dezamăgirea de-a oferi totul, cu aceeași intensitate ce nu poate fi oprită de
    suspiciunea că nu este destul.
    Dependent de iubire, orbit de dragoste, răvășit de închipuiri neverosimile, o să-mi
    caut penitent pe calea aceasta, iertarea.
    După ce drumul o să-mi zdrelească abraziv tălpile, poate că durerea o să-mi alunge
    imaginea ochilor strălucitori plini de mistere nedescoperite și a buzelor conturate în
    surâs enigmatic.
    Detașarea de plăsmuirile magice din cuvintele așternute pe hârtie, universale
    declarații atroce de iubire  necondiționată, de neînțeles și nepătruns, supus erorii de
    neiertat că înainte a fost cuvântul născocit din gând, nematerializat în fapta
    îmbrățișării pasionale tânjite cu pofta înfometatului de adevăr.
    Dorința nestăpânită la visul că pot fi stăpân și sclav în același timp, eșecul de neînțeles
    că  nu pot fi altceva decât un om supus greșelii.
    Dragostea mea…

    Ediție îngrijită de Olimpia Dobre

  • Medalion Dumitru Ichim

    Medalion Dumitru Ichim

    Dumitru Ichim

    Născut la 14 august 1944, comuna Dărmănești, județul Bacău. Poet, eseist și prozator. Fiul lui Dumitru Ichim, cântăreț bisericesc, și al Elenei (n. Cămară). Soțul poetei Florica Bațu. După cele opt clase elementare, urmează cursu­rile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamțu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvență, la Moinești. Licențiat al Institu­tului Teologic de grad universitar din București (1969). Teza de licență e susți­nută cu profesorul Petru Rezuș. Între 1968 și 1970 urmează cursuri pentru doctorat, secția Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea pro­fesorului Dumitru Stăniloaie.

    Studiază la Seabury-Western Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (Statele Unite), și la McCormik Presbyterian Seminary, Chica­go, Illinois (1970-1972). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Biseri­cilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat, susținută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este hirotonit preot al parohiei „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Bațu, conduce emisi­unea bilunară de cultură și spiritualitate românească („Romanian Kaleidoscope”), transmisă pe canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). Îîn 1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Boteză­torul” din același oraș. Desfășoară o susținută și rodnică activitate în rândurile comunității românești din Kitchener, con­tribuind esențial la înființarea Centrului Cultural Românesc și la zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfințită la 14 august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacțional al Cuvântului româ­nesc (Hamilton, Ontario, Canada), unde publică eseuri de teologie și filosofie, poezii și cronici literare. A colaborat la Amfiteatru, Gazeta literară, Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra (Germania), Revista Scriitorilor Români (Germania), Comuniunea românească (Statele Unite), Drum (Statele Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada) etc. Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul parohial Rădăcini și colecția Vestitorul român canadian (Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu volumul de poezii De unde începe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975; în colaborare cu Petru Rezuș), Constantin Brâncoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982; în colaborare cu Nicolae Novac și Florica Bațu), Biserică și religie la români (1985; în colaborare cu Horia Stamatu), Aparițiile Maicii Domnului la Medjugorje (1989). Autor a trei volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna luminii, 1993) și a doua volume de poeme tanka (Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier, 1987; Pasărea cu șapte aripi, 1993).

    BALADA VISULUI RĂNIT

    Rănit într-o luptă
    de-un colț de balaur,
    în turn agrăiește
    prin somn Riga Laur:

    ”Cerneală de sepii,
    ia șoimului pana
    și fă-mi luminânda:
    Domniță Izvana,

    de dor știe dorul,
    dar slova-mi, năroada,
    de unde să-nceapă
    stihirii livada?

    Cuvine-s-ar crinul,
    plutind peste apă,
    rotundu-i de undă –
    ofrandei năstrapă,

    așa cum Libanul
    sorbindu-și hogașul,
    la fel plin de cedri
    să-mi fie răvașul.

    Ba schimbă diece!
    Altcumul așterni-i.
    Începe cu sănii,
    dantelele iernii,

    rostindu-i Domniței
    din land de călină,
    că brazii-mi s-apleacă
    sub dar de lumină.

    Ba nu! Primăvară
    din sâmburul lunii!
    Ca arcul sprâncenei
    să zboare lăstunii,

    dar schimbă-ți penița
    că firu-i de graur
    când buchea-și râvnește
    cârcel tors din aur.

    Aleanul de fluier
    tristeți când îndoaie,
    dă vorbei nu frâul,
    ci-aripi de văpaie.

    Zi-i: Turnul de fildeș,
    dorinței semețe,
    pe soare-l apune
    cu-atâta frumsețe.”

    ”Dar ea îți ceruse,
    nu doar giuvaierul,
    de turn voia luna
    să-și sprijine cerul…”

    ”Cum? Iazul nu-i gata,
    ținându-i ghergheful,
    să-i farmece unda-n
    răsfrângeri sideful?”

    ”Ca tine ferice
    prin veac oare cine-i?
    Stăpâne, răvașul
    trimite-l Reginei,

    dar cum vrei s-ajungă
    mai repede Doamnei?”
    ”Când steaua e gata,
    cu berzele toamnei.

    Solie, eu însumi,
    nu-s zări să m-ascunză,
    va duce-o miresei
    ninsoarea-mi de frunză,

    pe murmur de ape,
    vrăjind să mă fure,
    liman și tărâmuri
    sub stele de mure…”

    ***

    Regina-l sărută.
    Cuvântul il schimbă:
    ”Războiul e gata.
    Iubite-n ce limbă

    mereu a chemare
    zicându-mi: Diace!

    …și Laur zâmbește
    Crăiesei. Și tace…

    GHICIT ÎN CAFEAUA NEGUSTORULUI DE UMBRE

    Ies pe prispa unui gând:

    Umbră cumpăr, umbră vând!

    Ce? Te-ascunzi după copaci?

    Undă-a nopții, ce mai faci?

    Ies din gând și-aud din tindă

    cum leandrul mă oglindă.

    S-a prostit. Spre mine latră

    să nu mă ascund sub piatră.

    Cea de umbre, unde-i țara?

    I-a ars harta ca țigara.

    O întreb pe neagra hoașcă:

    Mi-a ieșit vreun drum în ceașcă?

    E aripă, pas ori labă?

    Umbra-mi sare și-o întreabă.

    Ce să fac? Mă-ntorc în gând.

    Umbre nu mai am să vând.

    VECERNIE-N GHIOC

    Lasă ghiocul

    să-ți sărute urechea.

    Aproape șoaptă,

    de sidef,

    vor încerca buzele.

    Pentru cine meduzele –

    clopote cu franjuri ,

    sunt trase de val,

    repetat în sunet opal

    de vedenie?

    Coralic,

    început de vecernie.

    Blând.

    Către lotca lui Petru

    se aud pașii lui Iisus.

    Pe apă.

    O singură lină lumină

    și două inimi bătând.

    ÎN MÂINILE NOASTRE E NOAPTE CU LUNĂ

    Cât de frumos o fi

    în mâinile noastre

    când sunt împreună!

    A mea este stânga

    a ta e lumina,

    și-n mâinile noastre

    e noapte cu lună.

    Oare,

    sfioasele,

    acum ce își spun?

    Mâna mea îi așează

    gulerașul alb de lăstun,

    și amândouă

    se-mbrățișează

    din nou,

    de parcă de-o veșnicie

    nu s-au văzut.

    .

    Sst! Mâna mea i-a șoptit

    că tare i-e dragă

    și i-a furat un sărut.

    Mâna mea e-acum cerul!

    A ta este marea

    cântându-și cărarea

    de flăcări jucate-n arginți,

    numai de lună știute

    Sst! Mâinile noastre

    din nou se sărută.

    Crezi că, fără de noi,

    ar putea ca să fie

    de-ajuns de cuminți?

    BALADA CAPULUI DE ZIMBRU

    Demult peste ape
    și-al mărilor șapte,
    nescrisă pe hartă,
    spre miaza de noapte,

    acolo-i fântâna
    din vrăjile ceții,
    de bei – nemurirea
    va fi tinereții!

    Demult este drumul,
    departelui parte,
    ca tânăr de-a pururi
    să fii fără moarte.

    Cu iarba-de-fiare,
    descântec de cimbru,
    păzit e izvorul
    de-al munților zimbru,

    o namilă-n stâncă
    și coarne de aur,
    nimic nu-i scăpase,
    nici zmei, nici balaur,

    să-i treacă de vamă
    spre furt de fântână,
    de-a pururea tânăr
    în os să rămână.

    Veniră vitejii
    cu suliți și goarne,
    dar prin colb și-au pierdut
    armurile-n coarne.

    Că nu-i cu putință
    ființei deșarte
    să bea din fântâna
    cea fără de moarte.

    ***
    Prințesei Izvana
    din zări de-anatolii,
    prinți, regi și-mpărații
    trimisu-i-au solii

    ca mâna să-i ceară,
    regină să fie,
    dar ea tuturora:
    ”Vreau apa-cea-vie!”

    Mai mândră ca luna
    când iese din apă,
    era ca lumina
    când dorului scapă.

    A nuștiului scrisul
    oprise sprânceana,
    că nu avea seamăn
    domnița Izvana.

    Răpire-n cuvinte
    nestrânse cu stupul,
    ca puiul panterei
    sub văl avea trupul.

    Din colțuri de lume –
    prinți mândri, tot felul!
    Dar ea apa-vie
    cerea cu inelul.

    Se-ntoarseră solii
    cu visele sparte,
    că n-a fost sub ceruri
    un prinț fără moarte,

    și mai ales, tânăr
    să-și aibă poiana –
    inel fără toamnă! ,
    cum cere Izvana.

    Chiar Laur miresei,
    oricât de râvnită,
    știa că de fiară
    fântâna-i păzită,

    că n-a fost sub umbră
    un om să se-ntoarne,
    ce steaua văzuse
    la zimbru-ntre coarne,

    cumplit ca stihia,
    înalt cât un munte,
    copite de aur
    și crai-nou pe frunte.

    Domnița Izvana,
    de neam trapezuntă,
    trimise iar vorbă
    că-i gata de nuntă,

    să aibă-și dorise
    pe prințul ei Laur,
    cu apa și capul
    cu coarne de aur,

    să vină să-i ceară
    a inimii mână,
    cu steaua vieții
    răsfrântă-n fântână.

    ***
    De luptă spun munții
    c-al zimbrilor taur
    o lună luptase
    să-nfrângă pe Laur,

    da-n cele din urmă
    pierdu-n bătălie
    și fruntea și steaua
    și apa-cea-vie.

    Prinț Laur i-aduce
    Izvanei, ca-n stemă,
    capul de zimbru,
    inel, diademă,

    iar cronica veche
    nici astăzi nu scrie,
    că vinul de nuntă
    le-a fost apa-vie.

    BALADA TURNULUI DE FILDEȘ

    E galbenă fila
    cu literi de aur
    din cartea Izvanei
    și prințul ei Laur.

    Spre turnul de fildeș,
    (Hai, cântă cobzare!)
    îi cere castelul
    și-n piatră și-n floare.

    Pe vârful pe unde
    n-ajunge zgripțorul,
    s-arate Izvanei
    ce-nalt urcă dorul.

    Că n-a fost prințesă
    în zări de-Anatolii
    râvnindu-i din lespezi
    crin alb de magnolii.

    Grădinii de piatră,
    apus ca tabacul,
    sculptată-i lumina
    cu dalta și acul.

    ”Hai, spune-mi domniță
    ce inima-mi strigă!
    În land miazănopții
    și zilei sunt rigă.

    Dă-mi mâna regină,
    curat trapezuntă,
    castel pân’ la stele –
    cadoul de nuntă!”

    ”Dar turnul de fildeș?
    Eu, vreau să-i văd felul,
    că numai atuncea
    primi-voi inelul.

    Trimite în norduri
    pe calfe ce or să
    aducă ivoriul
    din dinte de morsă.”

    ”Pleca-vor corăbii
    ce veacul întornu-l,
    spre fildeș să prindă
    prin codri-unicornul.

    Și chiar miazăzilei
    zvârli-voi cu aur,
    ivoriul de cântec
    din cornul de taur.”

    Prin Africi și Indii
    pornește măcelul,
    da-n piscul de munte-i
    zâmbește castelul.

    La fel și balada
    e-n strângerea vranei,
    și-n turnul de fildeș
    doar duhul Izvanei

    mai urcă în cântec
    plutind peste ape,
    iar el o așteaptă
    pe trepte de clape

    în turnul de fildeș
    sculptat ca livadă
    reginei Izvana
    intrând în baladă…

    Ediție îngrijită de Olimpia Dobre