Lună: iulie 2023

  • ”Ad ascoltar le doine” de Armando Santarelli – Portretul unui îndrăgostit de România

    ”Ad ascoltar le doine” de Armando Santarelli – Portretul unui îndrăgostit de România

    ”Ad ascoltar le doine” de Armando Santarelli – Portretul unui îndrăgostit de România

    Cu un titlu foarte atrăgător în special pentru cititorul român, cunoscător de limbă italiană, cartea ”Ad ascoltar le doine” a scriitorului italian Armando Santarelli, publicată în anul 2023 la Editura Rediviva din Milano, începe cu o prefață semnată de Prof. Giovanni Rotiroti.

    Giovanni Raimondo Rotiroti este Conferențiar de Limba și Literatura Română la Universitatea „L’Orientale” din Napoli, deține catedra de Studii Literare, Lingvistice și Comparate. Pentru detalii interesante despre profesorul Rotiroti puteți accesa site https://docenti.unior.it/index2.php?content_id=20376&content_id_start=1.

    Cartea conține 13 articole publicate în diverse reviste, scrise elaborat și documentat, asumându-și opinii foarte personale legate de subiectele alese.

    Primul articol se referă la Nicolae Steinhardt și la renumita sa operă, ”Jurnalul fericirii”.

    Ceea ce l-a impresionat aici foarte tare pe Santarelli a fost nu motivul convertirii lui Steinhardt, nici dramatica viața a acestuia, ci mai degrabă abordările steinhardtiene față de istoria trăită.

    Sensurile filozofice date fericirii din prisma credinței mai mult decât a religiozității și valoarea literară a Jurnalului fericirii interesând cel mai mult pe autorul italian.

    Fascinat definitiv de Steinhardt, justifică fiecare elogiu adus operei, despică sensuri și oferă o perspectivă nouă asupra Jurnalului fericirii, oferind noi chei de lectură și judecăți limpezi.

    În ”Călătorul și Miorița”, cel de-al doilea articol, publicat cu ani în urmă în Orizonturi italo-române, Santarelli narează aproape poetic o versiune modernă în care plasează și un călător italian, aducând totul la zilele noastre.

    Mitul românesc al Mioriței capătă la Santarelli un înțeles mai profund decât cel predat în școlile românești sau citit în diverse lucrări dedicate.

    Cumva, transhumanța se petrece și cu oamenii, prin migrație, doar că anotimpurile și scopurile sunt pe alte dimensiuni. Viața și moartea, crima, sunt schimbate în noua Miorița, Fuga personajului Mihai este dusă la dimensiunea cosmică mioritică, dar perspectiva întoarcerii ușor dilematică, imprecisă, precum și cea a românilor care și-au părăsit vatra.

    În acest capitol, ”Călătorul și Miorița”, autorul își testează capacitățile creative, lirismul chiar, servind cititorului italian o înțelegere a mitului Miorița pe o mai apropiată cale, cea actualizată.

    Armando Santarelli a mai abordat subiectul îngrijitoarelor românce în Italia, chiar a dedicat un roman, ”Povestea Mirelei”, editat de Școala Ardeleană, pentru versiunea în limba română și la Rubbetttino pentru cea originală.

    Acest al treilea capitol din ”Ad ascoltar le doine” tratează subiectul sindromului Italia. Autorul chiar a vizitat spitalul de boli mintale de la Socola, Iași, unde erau internate foste îngrijitoare diagnosticate cu acest sindrom.

    Este momentul să precizez faptul că Armando Santarelli a vizitat de cinci ori România, în diferite regiuni și acompaniat de prieteni români, a citit mai mulți autori români și a scris și a vorbit despre lecturile sale într-o manieră directă și personală.

    Articolul, scris înainte de pandemie, ar suna reactualizat mult mai interesant, fiindcă acea perioadă a adus îngrijitoarelor, ca de altfel tuturor, noi perspective și suferințe.

    Povestea Mirelei merită citită în oricare dintre versiunile tipărite, română sau italiană, narează ca ”de fața locului” povestea unei îngrijitoare, happy-end-ul poveștii este notabil.

    Citim mai departe, De ce iubesc România, pleacă de la un tablou succint despre pasajul României spre democrație, 1989, ajungând rapid la literatura română, unde listează autorii citiți, nu puțini, notează elemente fundamentale, face apoi și ”un zbor”, emoționat, deasupra geografiei țării.

    Ceea ce surprinde Santarelli în sufletul românesc este esențialul, tradițiile, cântecele și obiceiurile străbune, de aici și titlul cărții, Ad ascolar le doine.

    Aduce iarăși în prim plan scriitorii de marcă și încheie cu o pledoarie despre dor, un cuvânt care îl fascinează și-i scrutează magistral profunzimile.

    Dedică un articol unei importante lucrări scrise de editoarea care a publicat și această carte. Este o recenzie la ”Figure dell’ortodossia romena nell’occidente 1945-1965” de Violeta Popescu.

    Ajungem la ”Românii la Muntele Athos”, următorul capitol, poate unul dintre cele mai elaborate incursiuni în lumea ortodoxiei de la Sfântul Munte din perspectiva românească. Autorul a vizitat de mai multe ori Muntele Athos și s-a documentat temeinic.

    Simte cu precizie ceva care deseori scapă majorității românilor, religiozitatea românilor este un al doilea Munte Athos, făcut din suflete, suferințe, rugăciune și aspirație.

    Se apleacă apoi cu sfințenie la picioarele lui Eminescu și scrie un amplu articol despre sentimentul morții în opera eminesciană. Este cel mai elaborat expozeu dedicat temei, pe drept cuvânt invidiabil de către marii eminescologi români.

    Lui Santarelli nu-i scapă nicio nuanță, nicio profunzime, dovezi că l-a citit cu sufletul complet deschis și s-a lăsat pătruns de mesajele marelui nostru poet, Mihai Eminescu.

    Mai mult, compar acest articol cu tezele de doctorat de astăzi care abordează pe Eminescu și devin ridicole în comparație.

    Este și frustrant și onorant să constați că Eminescu este citit, pătruns și astăzi de ne-români, provocând excitații filozofice, intelectuale, sufletești, străinilor mai mult decât românilor.

    Dacă vă gândiți că aici a fost punctul culminant în Ad ascoltar le doine, treceți la capitolul următor, Aurul Moldovei, în care Armando Santarelli pătrunde în metafizica satului românesc, unul autentic, Negrițești – Podoleni – Neamț!

    Nu face doar o monografie a satului, sau un reportaj, ci și își îmbracă sufletul său în spiritul acestuia, mai documentat decât te-ai aștepta.

    Să nu lungesc exagerat această recenzie, vă parcurg în grabă ultimele articole, Romania sconosciuta Chuck Norris vs comunism, o poveste cu filme pe casete video, interzise, Securitate și căi de scăpare.

    La Romania di Patrick Leigh Fermor, o incursiune relativ amplă în istoria românilor prin ochii unui englez.

    Articolul ”Un grande romanzo: il ritorno dell’huligano” se referă documentat la opera scriitorului Norman Manea, trecem apoi la ”Defascinazione Cioraniana” și ultimul, ”Una lingua e-romena”.

    Cu speranța că veți citi cartea cuprinzând articole publicate preponderent în revista Cultura romena, în ultimii ani și, astfel, vă veți convinge să Santarelli orice a scris a făcut-o cu sufletul, cu credință, cu dragoste pentru țara noastră, nu fac altceva decât închei cu un gând despre cum reușește România și românii să se prezinte în lume fără aportul străinilor.

    În ultimii 33 de ani au fost foarte multe schimbări în bine, nu doar cele lente sau rele demne de criticat.

    Se pot aduce și meritate laude, fiindcă ”omul sfințește locul” iar românii l-au sfințit atât cât au reușit și, firește, toate, bune și rele, vechile valori, tradițiile, firea, misterul, îmbinate cu cele mai puțin bune, privite laolaltă, nu i-au scăpat nici lui Armando Santarelli.

    Mi-aș dori să ofer posibilitatea acestui scriitor italian să asculte și mai multe doine, ba mai mult, să revizităm România împreună.

    Cartea despre care am scris aici este o dovadă vie că între italieni și români sunt relații mai mult decât de prietenie, de interes sau sub spectrul comunitar european, este o frățietate străveche și de nezdruncinat.

  • ”Phoenix – povestea” filmul prezentat la Roma – 2 iulie 2023, Villaggio Romeno

    ”Phoenix – povestea” filmul prezentat la Roma – 2 iulie 2023, Villaggio Romeno

    2 iulie 2023, Villaggio Romeno, Villa Fornarola, aproape de Roma, regizorul Cristian Radu Nema își prezintă filmul ”Phoenix – povestea”.

    Însoțit de producătorul Bianca Beatrice Michi și de invitatul special Nicu Covaci, cel care vreme de 60 de ani a menținut spiritul Poenix, regizorul Cristian Radu Nema, vizibil emoționat, în fața unui public italian și român, a adus pe marele ecran al grădinii de vară filmul său.

    Un film documentar cu accente artistice, plin de metafore și mai ales de adevăr, narează povestea, de la începuturi și până în prezent, a unui fenomen artistic dar și social, numit Phoenix.

    Formația Phoenix, apărută în anul 1962, numindu-se ”Sfinții”,cu o ascensiune rapidă, aducea o noutate în muzica românească a vremii.

    Pornind de la beat, trupa a parcurs și genurile rock psihedelic, hard rock, rock progresiv, transpunând elemente din folclorul autentic crează etno-rockul.

    Anii totalitarismului socialist, cu dictatorul Ceaușescu la putere, au pus la grea încercare pe membrii formației, unii alegând să fugă din țară, unul a rămas, Mircea Baniciu.

    Mesajele trupei rock Phoenix erau incopatibile regimului de atunci. Expresie a libertății, Phoenix ”strica mintea” tinerilor cărora regimul Ceaușescu le ”injecta” propaganda comunistă!

    Ceea ce-i deranja pe cei din regim era întâi de toate impactul lor asupra tinerilor, atitudinea, părul lung, mesaje puternice.

    Nicu Covaci a declarat că, dacă nu ar fi fugit din țară, ar fi riscat să fie arestat, împreună cu membrii trupei, de către Securitatea ceaușistă.

    Viața în pribegie nu este deloc ușoară, dincolo de aventură, presupune și sacrificii, depășirea unor situații neplăcute, despărțiri, și membrii trupei Phoenix trec prin toate acestea, determinând recompunerea formației.

    După 1990, într-o Românie relativ liberă, renaște Phoenix cu mesaje și mai puternice legate păstrarea valorilor esențiale.

    Albumele SymPhoenix/Timișoara, 1992, Cantafabule – Bestiar, 1996, În umbra marelui urs, 2000, Baba Novak, 2005, Back to the Future, 2008, și Vino, Țepeș!, 2014, sunt reprezentative și cuceresc definitiv publicul.

    Cu toate acestea, nici acum Phoenix nu este pe placul celor de putere dar, democrație fiind, nu-i amenință nimic!

    Și totuși, marginalizați oarecum, trupa se reinventează, însă tot tributară acelorași expresii ale libertății și rămân în inima admiratorilor și ca model trupelor tinere.

    Prin Phoenix s-au perindat peste 60 de muzicieni mai mult sau mai puțin cunoscuți. Unii au devenit faimoși tocmai prin asta.

    Nicu Covaci cunoaște, adică le poate cânta, peste 400 de piese din repertoriul internațional de referință pentru rock, ceea ce majoritatea dintre cei care se pretind rockeri nici măcar nu cunosc titlurile!…

    Firea intransigentă, neabătută de la principii și crezuri, îl face pe Covaci, de-a lungul anilor, să fie perceput diferit, între ”neplăcut” și ”despotic” deși, este un om deschis, blând, cu multă răbdare și smerenie, așa cum l-a putut întâlni la acest eveniment spectatorii de la Roma.

    Cu ce ”deranjează” Phoenix? Sau pe cine…

    Schimbările din România produse în cei 33 de ani de post-totalitarism nu au fost toate bune, au avut loc lepădări față de duhul neamului, de valorile esențiale, au avut loc înstrăinări de patrimoniu, trădări, uriașe acte de corupție, impostură, politica părând până și astăzi ostilă intereselor naționale, iar Phonix nu a iertat și nu iartă aceste derapaje și s-au manifestat prin muzică împotriva acestora!

    Cu un puternic simț patriotic, deloc patriotard, Nicu Covaci și trupa sa, pentru a cincea oară noua Phoenix, reușesc să mențină vie făclia sentimentelor naționale, ale respectului pentru o Românie a valorilor.

    La prezentarea filmului de la Roma, s-a afirmat despre Nicu Covaci cum că, ar fi fost cel care ar fi alimentat cu muzica sa de-a lungul anilor de dinainte spiritul de libertate în timișoreni într-atât încât revoluția din decembrie 1989 de asta a și început acolo și nu altundeva.

    Nicu Covaci are convingerea că Phoenix este predestinată să renască veșnic, să ducă mai departe același spirit, să fie o emblemă absolută a libertății și a vechilor valori, a dragostei de tradiții și de neam.

    La 76 de ani, cu o carieră impresionantă, cu o experiență de viață care îl consacră ca model de valoare pentru generații întregi de acum încolo, Nicu Covaci își declară dezamăgirea.

    Ar dorit să fi realizat mai mult, să fi reușit să impacteze mai puternic mintea și sufletul tinerilor de astăzi, România să fi fost deja mai bine așezată pe valorile democratice și în grija față de om, nu de supunere la interesele străine.

    Și dezamăgirea face parte din succesul unui om. A reușit oricum mai mult decât își asumă, semințele mesajelor sale vor da rod peste ani.

    Phoenix este unica trupă rock care a reușit să marcheze puternic istoria și vremurile, a crescut generații de muzicieni, generații de ascultători rock, a învățat ce înseamnă truda și mai ales intransigența, păstrarea crezului.

    Phoenix merge mai departe… Radu Cristian Nema și echipa sa au făcut un documentar necesar, nu doar celebrativ celor 60 de ani de Phoenix, filmul rămâne și ca un document istoric prin care se atestă nevoia de Phoenix.

    Iată, așadar, arta în slujba omului, arta ca moralizator, cu rol puternic educativ, care devine de utilitate publică, ajută la rostirea adevărului, la spiritul libertății și a creației.

    Spectatorii de la Roma, precum și cei din Spania, sau pe unde a mai fost prezentat filmul ”Phoenix – povestea”, au rămas puternic emoționați și, pun pariu că… fiecare, cum a ajuns acasă după seara prezentării, au căutat fie prin casă ori online piesele Phoenix, reascultându-le, reînsușindu-și mesajele, astfel, munca acestor muzicieni de excepție și a regizorului acestui film, desigur, este răsplătită.

    Genurile muzicale de astăzi evoluează, apar unele noi, dispar altele, însă, rockul și mai ales Phoenix, vor dăinui pentru multe decenii de acum încolo.