Categorie: editorial

Scrisul ca terapie, refugiu sau apărare a identității
Vă propun o abordare ”din interior” a literaturii create de românii din Italia.
Comunitatea românească în peninsulă fiind numeroasă, inevitabil și complexă, poate chiar și complexată, în fața marii culturi italiene își apără rădăcinile prin creația artistică, îndeosebi prin scris.
O cât mai corectă radiografiere a vieții literare românești nu poate fi rezumată la un articol, fapt pentru care, vă încerc răbdarea și curiozitatea cu un serial. Acest prim episod îl dedic intenției de a surprinde curentele și tendințele, influențele, dar și metehnele scrisului românesc din Italia.
Primele condeie care s-au făcut remarcate au fost ”ascuțite” de mâna femeilor îngrijitoare, badantele.
Ele au scris despre suferințele subite în munca lor, despre continua strădanie de a se integra în țara de adopție, fără a-și lepăda originile – fie în versuri, oscilând între ”vaivaisme” și realismul pur, imitând maniere literare considerate acasă depășite, fie scurte povești ori chiar romane.
Scrierile, în mare parte, evocă motivele emigrării și dorul de acasă, dar și dificultățile vieții de emigrant, contactul dramatizat cu realitatea neașteptată: discriminare, defăimare, umilințe și o muncă istovitoare.
Limbajul literar al acestor condeie se distinge prin utilizarea multor cuvinte din limba italiană modificate, ”rotaliane”, ca să folosesc un termen consacrat care nu îmi aparține, ajuns aici un apreciat nume de ziar.
Din biblioteca autorilor români din Italia, lăsăm la o parte ”operele” despre care s-ar putea spune că sunt doar încercări parțial reușite și le vom privi cu precădere pe acelea care pot anunța un curent literar distinct, emigrantismul.
Poeziile sau narațiunile din acest curent literar folosesc metafora greu de asimilat atât pentru români, cât și pentru italieni, meritând spus faptul că nu se scrie doar în limba română.
Nu este vorba despre o încifrare excesivă sau despre o metaforă autentică în sensul de intraductibilitate, ci despre izvorul metaforei, sufletul confuzat între două lumi. Un fel de purgatoriu în care se naște un scriitor care nu se știe unde ne va duce la final prin opera sa, în infern sau în paradis!
Românii emigrați sunt percepuți ca exact ceea ce sunt, emigrați, în ambele țări, atât în cea de origine, cât și în cea de adopție.
Dorul le-a devenit continuu, oriunde s-ar afla: în Italia le lipsește teribil acel acasă, iar în România, când se mai întorc uneori, le lipsește Italia, fapt care explică de ce metafora și întregul scris al acestor condeie este profund autentic, dar, totodată și anxios, un catalog, aș spune mai bine insectar, al frustrărilor.
Sunt și autori care s-au desprins de tendințe, creându-și voci personale, publicând cărți care ar merita să fie în atenția cititorilor din România și mai ales a criticilor literari.
Pentru un scriitor emigrat este mai greu să pătrundă în elita literaturii din România și asta fiindcă, probabil, elita respectivă este doar una confecționată artificial, poate doar un club exclusivist autointitulat elită sau pur și simplu se pretinde mai mult de la un autor umblat prin țări străine!
Cu toate acestea, până și marile edituri au publicat opere ale emigraților, unele marcând un relativ succes.
Revenind la scrisul ca terapie, refugiu sau apărare a identității – ceea ce se simte că lipsește la majoritatea autorilor emigrați – este lectura dincolo de Facebook, lectura temeinică a marii literaturi.
Pe vremuri se citea mai mult iar mulți dintre scriitorii de astăzi au rămas doar cu ceea ce au citit pe acele vremuri! Excepțiile confirmă regula, desigur, sau mai bine spus, ajută să răzbată, să-și creeze opera autentică.
Altfel, scrisul rămâne doar o terapie, de uz strict personal, un refugiu divulgat, o apărare prin vanități gen ”mândru că”!
În Italia ultimilor treizeci de ani au apărut, cum este și firesc – datorită crescândei comunități românești – reviste și ziare, posturi de radio, cenacluri și chiar edituri în limba română.
Majoritatea ziarelor și revistelor românești sunt dedicate socialului, puține rămânând exclusiv de cultură, iar acelea care sunt supraviețuiesc prin naivitatea sau încăpățânarea fondatorilor.
Cartea românească, fie actuală sau nu, se mai bucură de o timidă atenție, dar pe ascuns ori la cenacluri. Nu prea vezi pe mijloacele de transport în comun români citind.
Dintre copiii românilor din Italia foarte puțini sunt atrași de limba și literatura română, deși sunt cursuri de Limbă, Cultură și Civilizație Românească (LCCR), organizate cu finanțare guvernamentală de la București.
Or fi voci mai optimiste care ar contrazice ceea ce afirm, dar, personal, rămân cu amărăciune convins că sunt prea puțini, raportat la numărul lor prezent în peninsulă.
Dacă în România generațiile tinere aduc mereu un aer proaspăt literaturii, aici, în comunitatea românească din Italia ”aerul” rămâne respirat cu precădere doar de generațiile ”de multă vreme” tinere!
Traducerile din literatura italiană actuală sunt rare, unele realizate neprofesionist și, invers, cele ale literaturii românești. Mai rău stă dramaturgia, ar părea că nimeni nu mai vrea să scrie teatru, marea majoritate alegând poezia sau narațiunea, cumva autobiografică, gen ”povestea mea”!
Pe fondul grav și pesimist cu care am început această serie de articole despre comunitatea românească din Italia, ar părea că m-am sabotat, descurajând atracția voastră pentru cele viitoare.
Ei bine, cu riscul ăsta, vă promit să vă aduc nume de autori și operele lor, care cu adevărat au marcat succes la public și la concursurile importante, interviuri cu cititorii români din Italia, astfel, poate vor afla și scriitorii de ce unii au succesul dorit iar alții nu.
Scrisul doar ca terapie, refugiu sau apărare a identității nu este neapărat de succes, dar rămâne fără îndoială unul dintre puținele mijloace de ”mântuire” ale sufletului emigrat, odată cu trupul înregimentat muncilor grele pentru, să zicem, un viitor mai bun decât ar fi fost posibil, rămânând acasă.
Radiografia curentelor și tendințelor, influențelor, dar și metehnelor scrisului românesc din Italia nu se încheie aici, ar fi nedrept de succint și deloc cuprinzător. Voi încerca prin exemple concrete, dovezi, pe parcursul viitoarelor articole, sperând să ”promovez” astfel praful așternut peste cărțile care merită ceva mai bun – ochii, mintea și sufletul cititorului de oriunde s-ar afla.
iulie 21, 2022
Limbile europene și hakerajul conștiinței noastre
Cartea „Tecniche de biohacking” de Fabio Piccini am primit-o de la buna mea colegă și prietenă Larisa Cristea, în memoria doamnei Claudia Lupașcu, la slujba sa de pomenire.
O pomană binevenită pe care am și început-o s-o citesc cu nesaț, de parcă aș fi trebuit s-o mai prezint încă odată cu doamna Claudia, scumpa noastră doamnă Claudia, care mi-a mărturisit la una din ultimele noastre întruniri informale că visa demult să ne vedem fără zbuciumul organizării de evenimente culturale, relatări, dezbateri, sinteze, rezumate și concluzii.
La prima vedere pare nepotrivit să vă povestesc despre conexiunea stranie pe care mi-a creat-o titlul acestei cărți. Vorbim despre hakeraj, adică despre obținerea în mod ilegal a controlului unui sistem de securitate, computer sau rețea cu scopul de a avea acces la informații confidențiale sau avantaje materiale.
Mărturisesc, după ani de zile, stupoarea pe care am avut-o la un offline a unor cetățeni din R. Moldova aflați peste hotare în fața propunerii jurnalistei Natalia Morari de a beneficia de serviciile hackerilor, măcar din simplul motiv că opozanții noștri demult se folosesc de ele.
Ar fi rămas undeva într-un colț ascuns această conexiune, dacă, în timp ce răsfoiam filele memoriei, nu intra fiica mea Marcela, ca să-mi zică cu sfială: Mama, știu că nu e contextul potrivit dar scandalul cu relația afectivă a Nataliei Morari în fața trecerii în neființă a doamnei Claudia Lupașcu e cu adevărat scandalos de emblematic: intelectualii noștri, oameni cu bun simț și conștiință au trebuit să plece din țară ca să muncească din greu, să sufere dezrădăcinarea dublă, în timp ce amantele de lux au încălzit locuri de muncă de prestigiu și au dus de cap oamenii noștri creduli și buni!
Ei bine, să ne întoarcem la tema cărții care este în realitate despre capacitatea de hakeraj a propriului nostru metabolism spre al optimiza și a incrementa sănătatea și longevitatea.
Adepții biotehnologiei încearcă să transforme creierul, trupul și natura umană în feluri care merg dincolo de orice imaginație. Așadar, biohackerii sunt oamenii care, uneori, fac experimente pe propriile trupuri, iar unii dintre ei militează pentru ca umanitatea să se folosească de tehnologie pentru evoluția speciei.
Mă întreb dacă ar fi posibil un hakeraj al propriei conștiințe. Uite, bunăoară, aceeași jurnalistă, Natalia Morari, care ne invită să nu-i tulburăm copilăria copilului său, s-ar trezi într-o bună zi conștientă că în realitate nu suntem noi cei care îi punem în pericol odrasla dar chiar părinții săi iluștri, amestecați în fraude bancare, furt și eventual spionaj ce îi subminează liniștea micuțului Rem.
Păi uite că există soluții și în cazul unui eventual haos existențial pe care îl poate crea o conștiință tăioasă și limpide până la răutate, trezită din somnul cel de moarte.
În loc să apelezi la inima moldovenilor pe ritmurile lui „J’ai cherche ton coeur” di Celine Dion, spune clar și răspicat că viața în Basarabia fără voi, amantele de lux ar fi și mai tristă și mai lipsită de clasă și șarm.
Și apoi, națiunea moldovenească, aidoma unei neveste sărace și nevoiașe, vorba lui Caragiale, familie mare renumerație mică după buget, se mai trezește și cu un bărbat hulpav care se distrează cu vreo amantă drăgălașă. Dar să fim lucizi până la capăt, dacă scoatem din acest tablou nefast partea drăgălașă a realității, rămân doar sărăcia, disperarea și mutra oricum nemulțămită și de poamă acră a nevestei, de schwiegermutter (soacră în germană).
De ce să nu acceptăm că până la urmă nației noastre îi stă mai bine rolul unei bogate concesionare de mașini, poate nu chiar cele mai de lux, să spunem Alfa Romeo (masculi întreprinzători, alfa) în stare să prețuiască frumusețea și sublimul feminin, că avem și noi drept la gossip și la bohemă, că doar nu suntem la Kabul!
Iar micuțul Rem, ca unul din beneficiarii direcți ai banilor noștri publici, trebuie păzit ca un principe renascentist, educat spre a fi un bun mecena și binefăcător, poate așa vor avea parte de o parcelă de bunătățuri și ceilalți feciori ai neamului.
Sper să fi fost convingătoare, dar în caz că râca moldovenilor e prea mare (vă sugerez să individualizați echivalentul cuvântului „râcă” în limba engleză, personal nu am reușit, având aceeași dificultate și cu cuvântul „gâlceavă” ), atunci, să știți, nu suntem singurii care cu toată multitudinea de limbi europene nu reușim să ne facem înțeleși.
Recitiți cântul XXXI din Infernul lui Dante, în special istoria lui Nimrod, ideatorul turnului Babel, căruia Virgiliu îi răspunde la cuvintele de neînțeles („Raphèl ma-í amècche zabí almi”) cu cuvinte la fel de neînțelese pentru Nimrod, numindu-l „suflet confuz”.
De altfel, timpurile pe care le trăim au ceva babelic în ele, cava confuz, indefinit. Din acest motiv, e mai rațional să ne adâncim fiecare în meandrele propriei conștiințe, în zona în care EUL nostru se topește, în care percepția despre noi înșine iese din hotarele rigide și ne permite să savurăm gustul infinitului, fiindcă în ultimul timp justițiarismul nu mai face audiență.
Autor – Dr. Tatiana Ciobanu, 26 Septembrie 2021‚ Cenaclul de la Roma
septembrie 26, 2021
Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică
Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică
În Italia am ajuns la sfârșitul carantinei în care cu toții am căutat, poate, o cale de scrutare a înţelesurilor, care au rămas, pentru o vreme, încuiate. Și parcă ştiam că totul trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului.
În succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, acum e nevoie de o întrebare: oare nu cumva ne-am obișnuit atât de mult cu statul în casa?
Eu am fost dintotdeauna o Hikikomori. Am simţit nevoia de tăcere pentru a mă auzi mai bine, pentru a descâlci firele acelui drum care mă va purta înspre mine însămi.
Veșnica aventură a căutării.
Acest gând m-a trimis chiar la dilema shakespeariană a lui „a fi sau a nu fi”. Acest segment al istoriei pe care o trăim ne face să ne recunoaștem destul de mult în dilemele hamletiene sau, poate și mai mult pentru unii, în confuzia macbethiană. Sau mai rău, alții sunt la suprafața lucrurilor ce par lipsite de sens, a lumii ce pare lipsită de sentimente.
O lume, probabil, înecată într-un fluviu al greșelilor și al aparențelor.
Probabil vom fi obligați să construim un centru de reorganizare a realității. Cea pe care am trăit-o până astăzi s-a bruiat, imaginea e mai puțin clară. Acea realitate pe care cu toții o blamam, ca fiind, uneori, apăsătoare. În acest răstimp, s-a făcut tot mai simțită absența ei vinovată.
Poate chiar o nouă fotografiere a lumii. O nouă matematică a mulțimii.
Mi-am permis, măcar teoretic, să nuanțez o idee.
În toată această perioadă, am perceput o nouă convenție a timpului. O nouă realitate în interiorul conștiinței noastre. O altă față a omenirii. O revelație a umanului. Dintr-o dată, avem mai mult timp. O fi devenit lumea un „panopticon” a lui Bentham?
Am visat mult, vise lungi, din care am notat doar esențialul, doar nucleele.
Omul a fost pus față în față cu sine, cu dublul său, cu universul și chipul său. Pe parcursul acestei întâlniri, într-un dialog al conștiinței, omul a intrat într-un joc-dialog cu dublul său în cele mai ascunse cotloane ale sale. Mărturisiri, noduri ce gâtuie, umbre, oglindiri repetate, regăsiri.
Glosa devine tot mai greoaie, scrierea pornind din miez. În această țesătură a spiritului, incursiunea e tot mai erudită. Vom fi purtătorii unei conștiințe noi, în căutarea propriei identități și, sper, nu robotizați, oameni – mașină. Să fie un nou început, miracolul unei înnoite descoperi. Nu suntem doar „o lume de piese anatomice” cum spunea Steinhardt. Sper să nu ne fi pierdut spontaneitatea gesturilor și să fi găsit, în tot acest timp, un spațiu al libertății, doar al nostru; rătăcirea în tenebre să se fi spulberat. Sper ca fiecare dintre noi să fi cucerit calea urcării în lumină, cea dezvelită de umbre.
…neamorţind în stereotipii pe treptele omenirii.
Toţi avem speranţe, dar și iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem. Unii se roagă cu ochii închişi, alţii poate se oferă nerostirii, îşi închid cuvintele într-un cufăr poleit; sunt cei fără de zgomot, ce nu vor să mai audă nimic ca să nu mai fie răscoliţi.
Pentru alții carantina a fost timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi ce prea mult a pribegit.
Prea multe clipe au trecut pe arcada timpului… poate uneori prea multe.
Vom vorbi o nouă limbă, grai neauzit, vom folosi cuvinte cu înţelesuri diferite; vom fi convertiţi la o nouă retorică. Să fim, totuși, acele suflete care se vor duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul are miezul adamantin, într-o rostire pură.
Plecând de la o ironie a lui Nietzsche, – care spunea că dacă te uiți atent și destul de mult într-un abis, vei observa că și abisul se uită la tine -, m-am gândit că uitându-mă prea mult la acest virus, care a bulversat omenirea, se va uita și el, cu mai mult interes, la mine și că mă va urmări.
Volens nolens, va trebui să-l acceptăm pe noul nostru vecin, indezirabil, ce-i drept.
Și dacă tot suntem la banchet cu oaspetele nepoftit, mi-am spus că nu ar fi rău să-i convoc și pe Camus, Noica, Rimbaud, Colette, Istrati și personajul lui Rebreanu, aflat și el într-o formă de „izolare ” și pe care l-am învățat italiană.
Să nu fiu chiar singură, mi-am spus, ci chiar în mijlocul acestui hexagon format din prietenii mei, ca într-o sărbătoare intelectuală, în care nu am contenit să caut cu acea febrilitate a scormonitorului.
Da, să scormon în concretul literaturii a fost ca o mântuire.
Cuvintele au duh, stârnesc sonorietăţi secrete, iar această întreagă perioadă are o gramatică solitară. Năzuiesc să cred că nicio desluşire a acesteia nu va rămâne o tainică. Probabil se vor genera metamorfoze, se va reconfigura realul, într-o fonetică plină de mister.
Și cu toate acestea, „ce extraordinară este, în pustiul mărilor și al întinderilor moarte, ivirea făpturii umane!”, spunea C. Noica în „Povestiri despre om după o carte a lui Hegel”.
Ce ați citit e doar o glosă pe marginea unui text, în exigența momentului.
O artă a vorbirii cu mine însămi.
Am încercat să las și eu, om al humei, o dâră de ulei de levănțică, in acest netimp, într-o lume a codurilor, în care cea mai importantă ţesătură e cea a sufletelor, sacre altare ale fiinţei.

scris de Alina Monica Turlea
mai 17, 2020
Am știut vreodată cine suntem?
O LUME NOUĂ – Am știut vreodată cine suntem?
Suntem oameni liberi, într-o lume liberă, cu drepturi și obligații prevăzute în articolele legii fundamentale a fiecărui stat, Constituția.
Ce se întâmplă acum, în aceste zile, în lume? Este, oare, atât de greu de înțeles sau preferăm să ne ascundem capul în nisip, la fel ca struții?
Înțelegem bine ce vom deveni? Vom deveni o super rasă umană, de tip android, o rasă mai puternică, foarte smart. O rasă selectă.
Nu vom putea impune propria noastră voință în ceea ce privește propunerea de a ne implanta un micro-cip, mic cât un bob de orez sub pielea de la mână.
Și de ce ar trebui să ne opunem unei propuneri atât de minunate, atât de hi-tech, de a ne îmbunătăți viața noastră complicată?
Avem nevoie de progresul științific, nu putem rămâne la nivelul populației medievale.
Nu ne dăm seama că ăsta este viitorul și nu vom putea trăi fără tehnologia noastră ce a devenit atât de indispensabilă în viața noastră?
Nu este fantezie science-fiction, ci este realitate tangibilă, pusă deja în aplicare în Suedia și SUA.
Ne-o expune într-un video, parte dintr-o conferință de prezentare a propriei societății, tânărul Eric Larsen, manager al firmei Biohax Italia, o start-up suedeză care…
…a făcut posibilă plata oricărei sume de bani prin intermediul unui micro-cip implantat sub pielea mâinii.
Vă sună cunoscut? Eu am citit despre așa ceva prin 1995, atunci când mama îmi dăduse o carte minusculă, foto-copiată, ce se plimba din mână în mână pe la fabrica unde ea lucra.
Dar să ne întoarcem la minunatele servicii incluse în prețul micro-cip-ului. Ni se spune că toate activitățile cotidiene vor fi îmbunătățite în mod radical, prin folosirea acestei noi tehnologii.
Nu vom mai avea nevoie de un portofel, pentru că toate documentele noastre vor fi încorporate în memoria acestui micro-robot.
Vom avea înregistrate toate numerele de cont curent, toate cărțile de credit și toate tranzacțiile vor fi efectuate într-un mod foarte simplu și eficient, fără niciun fel de pericol de hacker-are al datelor sensibile cuprinse în micul ”bob de orez”.
Vom avea codul de la sistemul de alarmă al casei, codul de pornire al motorului de la propria mașină, badge-urile de la serviciu, de la sala de sport sau de la piscină.
Nu vom mai avea nevoie de a ne aduce aminte tot felul de password-uri inutile pentru fel de fel de profiluri: FB, Instagram, email și vom putea accesa foarte rapid și eficient propriul profil Linkedin.
Ca atare, ne vom putea lipsi de cheile de la casă, de cărțile de credit, de bloc-notes-ul cu password-uri, de cardul de la mașină, de tot felul de hârțoage care cuprind datele noastre din cartele clinice și certificatele noastre identificative.
Ce poate fi mai frumos decât să folosim mâinile într-o mișcare spasmodică deasupra unui dispozitiv de lectură al unui Qrcode?
Nu-i așa că sună foarte frumos? Doar ne-am obișnuit să stăm acasă, departe unul de celălalt, ne-am obișnuit să ne uităm cu frică la semenii noștri, posibili purtători de viruși ucigași.
Ne place atât de mult să ascultăm știrile lor care sunt trecute drept alea bune și să ne fie frică să ascultăm opinii diverse, doar sunt subliniate ca fiind fake-news!
Acceptăm măști care ar putea să ne facă mai mult rău decât bine și am rămas închiși în casă, că doar ”va fi totul bine”.
Am pierdut rapid libertatea noastră de mișcare, de reunire, de exprimare și de gândire, dar vom accepta orice doar pentru a putea ieși un pic din casă, pentru un ”bonus” mizerabil pe care ”ei” ni-l vor arunca la fel cum arunci o coajă de pâine uscată unui câine, pe stradă.
Suntem terorizați și vulnerabili în fața celor care vor să impună realități de super-control al populației și diminuare drastică a celor defavorizați de soartă.
Nu putem să ne dezintoxicăm de canapeaua noastră comodă, de Netflix-ul nostru care ne dă filme pe tavă, de Facebook-ul nostru cel de toate zilele.
Nu înțelegem că lăsăm noua generație pe mâna unor rău-făcători, care i-au izolat chiar acum, când ei au mai multă nevoie de experiența lor interpersonală…
…experiență absolut necesară creșterii și dezvoltării lor ca indivizi ce vor aparține unei societăți ce ar trebui să fie sigură și liberă.
Am obligat copiii să stea ore întregi închiși între patru pereți, să urmărească viziunile distorsionate ale conexiunilor cu învățătorii sau profesorii, fără pauze sau recreații, fără contacte sociale.
Am obligat copiii noștri să stea sub undele 4G sau 5G, extrem de dăunătoare, promițându-le că vor putea ieși din nou după ce vor pune o brățară electronică, cu aspect atât de interesant și deziderabil.
Ceea ce nu știu copiii noștri este că brățara se va lumina și va emite un sunet ascuțit dacă vreunul dintre ei va decide să se apropie de un altul mai mult decât este permis.
Copiii nu vor mai ști să se joace, fiecare va trebui să rămână închis în propriul pătrățel de libertate iluzorie, că doar i-am obișnuit cu lockdown-ul. Până când?
Răspunsul este unul foarte simplu: până când nu li se va introduce micro-cipul mult dorit, până când nu vor deveni Generația-Număr de Citit Qrcode.
Până când nu vor fi vaccinați în mod obligatoriu cu vaccinurile create de marile corporații vândute unui demon colonizator. Până când nu vor deveni androizii de care are atâta nevoie realitatea asta nouă.
Eric Larsen spune, cu o mândrie nedisimulată, că Biohax face parte din curentul vertical al transumanismului și al biohackingului.
Acestea sunt cele două curente care tind la realizarea unui nou gen de oameni-hibrizi, eterni, prin introducerea ”mașinii” în corpul uman. Practic, copiii noștri, viitoarele generații (dar poate că și noi ) vom deveni cyborgi.
Acest lucru ar trebui să ridice anumite semne de întrebare: este oare corect și etic implantarea acestor micro-cipuri în organism și încercarea de a deveni imortali?
Nu că ar fi prima dată când se vorbește sau se caută nemurirea!
De ce această realitate începe să ia o amploare deosebită acum, în momentul în care avem de a face și cu teribila, incredibila și imbatibilă epidemie devenită pandemie, pentru că așa a vrut OMS-ul, de coronavirus- covid 19?
Poate că cineva se folosește de atavica frică a omului de moarte pentru a introduce cu un aspect plăcut, ce merită a fi luat în considerare pentru viitor, sau, de ce nu, chiar pentru clipa de față.
Merită să aruncăm în aer economia țărilor, libertatea și sănătatea mintală a populației?
Merită, oare, să ne transformăm în sclavii unei puteri necunoscute doar pentru satisfacerea unor capricii ridicole legate de tehnologie și ușurința zilei de mâine?
Merită oare închiderea locurilor de cult și obligarea întregii omeniri la singurătate și neîncredere demoralizatoare?
Ce ne deosebește pe noi, oamenii, de celelalte făpturi, terestre sau extraterestre? Existența sufletului și a liberului arbitru ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu.
Eu zic că ar trebui să folosim în mod corect libertatea de a alege. Să nu ne lăsăm influențați de opiniile futuristice ce ni se propun, ci să cântărim bine alegerile noastre și ale guvernanților noștri, atât cât mai vom avea timp pentru alegeri.
Copiii noștri au încredere în noi. Să nu-i lăsăm pe mâna prădătorilor, să avem grijă de ei să nu se înstrăineze.
Copiii cresc sănătoși și echilibrați numai în prezența unei vieți făcute din relații interpersonale, contacte și emoții.
Să nu permitem transformarea copiilor noștri în cyborgi lipsiți de sentimente, dar nemuritori. Chiar și cyborgii se strică, uneori.
Și când sistemul consideră că un cyborg este defect, îl demontează, îl schimbă cu unul nou, mai modern și mai performant.
Nu putem permite anularea emotivă a noilor generații și nici nu putem permite ca imaginile copiilor noștri să se plimbe libere prin spațiul virtual, putând fi folosite de orice persoană.
Doar știm bine cine se poate afla în spatele unui ecran și al tastaturii de la computer. Copiii de astăzi sunt cetățenii de mâine și noi, doar noi suntem responsabili de dezvoltarea lor psihofizică armonioasă.
Să nu lăsăm ca mințile să ne fie anesteziate de către mass-media acceptată de putere, să lăsăm creierele libere de a judeca ceea ce este corect sau nu. Să nu acceptăm libertatea supravegheată drept unica libertate posibilă.
Poate că ar fi mult mai bine să ne întoarcem privirile înspre trecut, atunci când bunicii și străbunicii noștri duceau o viață simplă și curată, respectând viața celorlalți, natura și, în primul rând, având frică de Dumnezeu.
Roxana Lazăr
Roma, 16 mai 2020
mai 16, 2020

Categorie: editorial

Scrisul ca terapie, refugiu sau apărare a identității

Vă propun o abordare ”din interior” a literaturii create de românii din Italia.

Limbile europene și hakerajul conștiinței noastre

Cartea „Tecniche de biohacking” de Fabio Piccini am primit-o de la buna mea colegă și prietenă Larisa Cristea, în memoria doamnei Claudia Lupașcu, la slujba sa de pomenire.

Ei bine, să ne întoarcem la tema cărții care este în realitate despre capacitatea de hakeraj a propriului nostru metabolism spre al optimiza și a incrementa sănătatea și longevitatea.

Păi uite că există soluții și în cazul unui eventual haos existențial pe care îl poate crea o conștiință tăioasă și limpide până la răutate, trezită din somnul cel de moarte.

Recitiți cântul XXXI din Infernul lui Dante, în special istoria lui Nimrod, ideatorul turnului Babel, căruia Virgiliu îi răspunde la cuvintele de neînțeles („Raphèl ma-í amècche zabí almi”) cu cuvinte la fel de neînțelese pentru Nimrod, numindu-l „suflet confuz”.

Autor – Dr. Tatiana Ciobanu, 26 Septembrie 2021‚ Cenaclul de la Roma

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

Veșnica aventură a căutării.

Am știut vreodată cine suntem?

O LUME NOUĂ – Am știut vreodată cine suntem?

Nu este fantezie science-fiction, ci este realitate tangibilă, pusă deja în aplicare în Suedia și SUA.

Ce poate fi mai frumos decât să folosim mâinile într-o mișcare spasmodică deasupra unui dispozitiv de lectură al unui Qrcode?

Copiii nu vor mai ști să se joace, fiecare va trebui să rămână închis în propriul pătrățel de libertate iluzorie, că doar i-am obișnuit cu lockdown-ul. Până când?

Nu că ar fi prima dată când se vorbește sau se caută nemurirea!

Să nu permitem transformarea copiilor noștri în cyborgi lipsiți de sentimente, dar nemuritori. Chiar și cyborgii se strică, uneori.