Revista Vocativ

Categorie: recenzie

”Ad ascoltar le doine” de Armando Santarelli – Portretul unui îndrăgostit de România
”Ad ascoltar le doine” de Armando Santarelli – Portretul unui îndrăgostit de România
Cu un titlu foarte atrăgător în special pentru cititorul român, cunoscător de limbă italiană, cartea ”Ad ascoltar le doine” a scriitorului italian Armando Santarelli, publicată în anul 2023 la Editura Rediviva din Milano, începe cu o prefață semnată de Prof. Giovanni Rotiroti.
Giovanni Raimondo Rotiroti este Conferențiar de Limba și Literatura Română la Universitatea „L’Orientale” din Napoli, deține catedra de Studii Literare, Lingvistice și Comparate. Pentru detalii interesante despre profesorul Rotiroti puteți accesa site https://docenti.unior.it/index2.php?content_id=20376&content_id_start=1.
Cartea conține 13 articole publicate în diverse reviste, scrise elaborat și documentat, asumându-și opinii foarte personale legate de subiectele alese.
Primul articol se referă la Nicolae Steinhardt și la renumita sa operă, ”Jurnalul fericirii”.
Ceea ce l-a impresionat aici foarte tare pe Santarelli a fost nu motivul convertirii lui Steinhardt, nici dramatica viața a acestuia, ci mai degrabă abordările steinhardtiene față de istoria trăită.
Sensurile filozofice date fericirii din prisma credinței mai mult decât a religiozității și valoarea literară a Jurnalului fericirii interesând cel mai mult pe autorul italian.
Fascinat definitiv de Steinhardt, justifică fiecare elogiu adus operei, despică sensuri și oferă o perspectivă nouă asupra Jurnalului fericirii, oferind noi chei de lectură și judecăți limpezi.
În ”Călătorul și Miorița”, cel de-al doilea articol, publicat cu ani în urmă în Orizonturi italo-române, Santarelli narează aproape poetic o versiune modernă în care plasează și un călător italian, aducând totul la zilele noastre.
Mitul românesc al Mioriței capătă la Santarelli un înțeles mai profund decât cel predat în școlile românești sau citit în diverse lucrări dedicate.
Cumva, transhumanța se petrece și cu oamenii, prin migrație, doar că anotimpurile și scopurile sunt pe alte dimensiuni. Viața și moartea, crima, sunt schimbate în noua Miorița, Fuga personajului Mihai este dusă la dimensiunea cosmică mioritică, dar perspectiva întoarcerii ușor dilematică, imprecisă, precum și cea a românilor care și-au părăsit vatra.
În acest capitol, ”Călătorul și Miorița”, autorul își testează capacitățile creative, lirismul chiar, servind cititorului italian o înțelegere a mitului Miorița pe o mai apropiată cale, cea actualizată.
Armando Santarelli a mai abordat subiectul îngrijitoarelor românce în Italia, chiar a dedicat un roman, ”Povestea Mirelei”, editat de Școala Ardeleană, pentru versiunea în limba română și la Rubbetttino pentru cea originală.
Acest al treilea capitol din ”Ad ascoltar le doine” tratează subiectul sindromului Italia. Autorul chiar a vizitat spitalul de boli mintale de la Socola, Iași, unde erau internate foste îngrijitoare diagnosticate cu acest sindrom.
Este momentul să precizez faptul că Armando Santarelli a vizitat de cinci ori România, în diferite regiuni și acompaniat de prieteni români, a citit mai mulți autori români și a scris și a vorbit despre lecturile sale într-o manieră directă și personală.
Articolul, scris înainte de pandemie, ar suna reactualizat mult mai interesant, fiindcă acea perioadă a adus îngrijitoarelor, ca de altfel tuturor, noi perspective și suferințe.
Povestea Mirelei merită citită în oricare dintre versiunile tipărite, română sau italiană, narează ca ”de fața locului” povestea unei îngrijitoare, happy-end-ul poveștii este notabil.
Citim mai departe, De ce iubesc România, pleacă de la un tablou succint despre pasajul României spre democrație, 1989, ajungând rapid la literatura română, unde listează autorii citiți, nu puțini, notează elemente fundamentale, face apoi și ”un zbor”, emoționat, deasupra geografiei țării.
Ceea ce surprinde Santarelli în sufletul românesc este esențialul, tradițiile, cântecele și obiceiurile străbune, de aici și titlul cărții, Ad ascolar le doine.
Aduce iarăși în prim plan scriitorii de marcă și încheie cu o pledoarie despre dor, un cuvânt care îl fascinează și-i scrutează magistral profunzimile.
Dedică un articol unei importante lucrări scrise de editoarea care a publicat și această carte. Este o recenzie la ”Figure dell’ortodossia romena nell’occidente 1945-1965” de Violeta Popescu.
Ajungem la ”Românii la Muntele Athos”, următorul capitol, poate unul dintre cele mai elaborate incursiuni în lumea ortodoxiei de la Sfântul Munte din perspectiva românească. Autorul a vizitat de mai multe ori Muntele Athos și s-a documentat temeinic.
Simte cu precizie ceva care deseori scapă majorității românilor, religiozitatea românilor este un al doilea Munte Athos, făcut din suflete, suferințe, rugăciune și aspirație.
Se apleacă apoi cu sfințenie la picioarele lui Eminescu și scrie un amplu articol despre sentimentul morții în opera eminesciană. Este cel mai elaborat expozeu dedicat temei, pe drept cuvânt invidiabil de către marii eminescologi români.
Lui Santarelli nu-i scapă nicio nuanță, nicio profunzime, dovezi că l-a citit cu sufletul complet deschis și s-a lăsat pătruns de mesajele marelui nostru poet, Mihai Eminescu.
Mai mult, compar acest articol cu tezele de doctorat de astăzi care abordează pe Eminescu și devin ridicole în comparație.
Este și frustrant și onorant să constați că Eminescu este citit, pătruns și astăzi de ne-români, provocând excitații filozofice, intelectuale, sufletești, străinilor mai mult decât românilor.
Dacă vă gândiți că aici a fost punctul culminant în Ad ascoltar le doine, treceți la capitolul următor, Aurul Moldovei, în care Armando Santarelli pătrunde în metafizica satului românesc, unul autentic, Negrițești – Podoleni – Neamț!
Nu face doar o monografie a satului, sau un reportaj, ci și își îmbracă sufletul său în spiritul acestuia, mai documentat decât te-ai aștepta.
Să nu lungesc exagerat această recenzie, vă parcurg în grabă ultimele articole, Romania sconosciuta Chuck Norris vs comunism, o poveste cu filme pe casete video, interzise, Securitate și căi de scăpare.
La Romania di Patrick Leigh Fermor, o incursiune relativ amplă în istoria românilor prin ochii unui englez.
Articolul ”Un grande romanzo: il ritorno dell’huligano” se referă documentat la opera scriitorului Norman Manea, trecem apoi la ”Defascinazione Cioraniana” și ultimul, ”Una lingua e-romena”.
Cu speranța că veți citi cartea cuprinzând articole publicate preponderent în revista Cultura romena, în ultimii ani și, astfel, vă veți convinge să Santarelli orice a scris a făcut-o cu sufletul, cu credință, cu dragoste pentru țara noastră, nu fac altceva decât închei cu un gând despre cum reușește România și românii să se prezinte în lume fără aportul străinilor.
În ultimii 33 de ani au fost foarte multe schimbări în bine, nu doar cele lente sau rele demne de criticat.
Se pot aduce și meritate laude, fiindcă ”omul sfințește locul” iar românii l-au sfințit atât cât au reușit și, firește, toate, bune și rele, vechile valori, tradițiile, firea, misterul, îmbinate cu cele mai puțin bune, privite laolaltă, nu i-au scăpat nici lui Armando Santarelli.
Mi-aș dori să ofer posibilitatea acestui scriitor italian să asculte și mai multe doine, ba mai mult, să revizităm România împreună.
Cartea despre care am scris aici este o dovadă vie că între italieni și români sunt relații mai mult decât de prietenie, de interes sau sub spectrul comunitar european, este o frățietate străveche și de nezdruncinat.
iulie 14, 2023
Nota de lectură la volumul „Artemis”, autor Gabriel Nicolae Mihăilă
Este neîndeajuns cunoscut faptul că tinerii scriu al Domnului de bine, și nu al naibii…
Sunt autori tineri care își așteaptă încărunțirea cuvintelor scrise de ei, pentru a fi băgate, în sfârșit, în seamă. Și asta pentru că, ceilalți mai de multă vreme tineri, nu au sau nu iau seama și ocupă spațiul literar adesea abuziv! Nu sugerez înlocuirea generațională, ci mai degrabă să dăm întâietate talentului autentic.
Tinerii au multe răspunsuri, dar nimeni nu-i întreabă nimic!
Gabriel Nicolae Mihăilă nu este chiar anonim, a obținut meritate premii și recenzii în reviste culturale renumite, este invitat să participe la diverse mișcări literare din România și din străinătate, a publicat cărți, două dintre acestea am avut bucuria să le citesc, „The limbs they took” Editura Minela și „Artemis”, Editura Neuma, cartea debutului său editorial îmi lipsește. Iată, așadar, opinia mea de cititor.
Publicată la Neuma, 2023 – „Artemis” este dedicată fiicei sale, Artemis-Maria, dar și copiilor lumii, părinților acestora, mie, ție…
Aparent ludic, surprinzând din realitățile multiple doar acele scântei și umbre aflate între lumesc și lăuntric, spiritual, poematizează copilăria de care nu reușim niciodată să ne lipsim pe de-a-ntregul, iar dacă amneziile survin cu anii, asta ne urzică îndelung!
Cele trei poezii – Ana are mere – mă trimit la abecedarul iubirii fără de cusur, chiar și atunci când, resemnat, consider inocența un viciu de procedură.
Sar cu voioșie în capitolul al doilea, nerăsuflu citind: ”pe genunchiul lui m-am așezat/ și n-a mai tremurat niciodată” – din primul poem – Pe genunchiul ăsta s-a mai așezat cineva – în care litera A păstrează încă înțelesuri primordiale.
Poveste de Crăciun este un poem fără Moș și fără Crăciun, doar un ”Dumnezeu care privește pe gaura cheii copiii/ care încă nu dorm…” până vine o mamă să sentențieze că ”dragostea e un copil cu picioarele goale/ într-un pârâu rece”, iar tatăl lumesc nu mișcă ore întregi ca să nu se trezească pruncul adormit pe brațu-i!
În poezia Despre tata, Artemis spune: ”mamă/ o să-l legăm fedeleș pe tata/ o să dăm cu pastă corectoare/ peste zilele în care ne-a fost furat”, iar finalul vine ca un vifor ”apoi o să ne ascundem și noi de el/ pentru o vreme”.
În „Incognito” trezește publicul literar și își spală sângele cu el, leac unui iminent NIMIC ce dă să asediaze cărțile, muzeul literaturii. Și cum este un cognito prin excelență, autorul mută poemul spre jumătatea plină a paHARului cu vin liturgic.
Poezia Chimioterapie e mai bine s-o citiți fără să vă divulg nimic, fiindcă precis o să vă vindece anume de ceva… Trec la lovitura (mie) de baros, intitulată 02.02 de numai două versuri, bine că doar atât, altfel mă îngropa ca Făt-Frumos pe zmeu! ”acolo unde se strâng tații netați/e o liniște / de moarte”
Trecem la ”…matematică”, nu vă așteptați să găsiți influențe de la Ion Barbu, mai degrabă aș face o trimitere la Dimitrie Cuclin (tot gălățean), la teoria nemuririi.
Următorul capitolul ne dezvăluie un autor ceva mai reflexiv, cu o poezie în stare pură. Toate bune până la pomelnicul cu vii al unor prieteni despre care a ținut să-i nemurească aici, sau să-i îngroape. Bine că imediat după, autorul Gabriel Nicolae Mihăilă își revine și reia firul liric parcă și mai subțire, delicat, ca un fum din hornul casei bunicilor iernind.
Iarăși nu vă pot divulga ce am surprins, ca nu cumva să rup vraja pentru când veți citi cartea. Sper să mai fie careva cu acest nărav, lectura…
Autorul diversifică temele abordate cu un rost alchimic, nimic nu este cazual, nu face un bazar, o tarabă, conduce intenționat cititorul prin labirintul stărilor contrarii și o face cu delicatețe, ca un adolescent care ajută o bătrână să treacă strada, rămânând doar ca „bătrâna” (cititorul) să vrea.
Ajunși la Adio, unde Trandafirul omului sărac, probabil, e un epitaf, sper să nu, îmi lasă un gust migdalat ca și cum altoiul arbustului, titlului poemului, tradafirul, este pelinul mai înainte altoit cu migdalul.
Se citește repede acest volum de versuri, Artemis, veți fi tentați să credeți, ținându-l între mâini. Ei bine, deschideți-l, apoi, mai vorbim!
Dacă nu am scris tot ce cred despre autor și despre carte, motivul este lesne, mă bucur de prietenia lui și nu avea rost să mă las prea părtinitor, să oftez extaziat și să arunc un wow la fiecare vers.
Sunt încântat de această lectură, sunt mândru că îl cunosc pe autor, dar și mai bucuros sunt că poezia românească actuală este de bună calitate, superioară celei din alte țări. Tinerii noștri au înțeles că manierismul literar este hibă, iar pentru o voce autentică îți trebuie nu doar har, ci și o cultură literară înaltă, un limbaj limpede și teme amintind valorile esențiale.
GNM va ajunge foarte curând unul dintre poeții de referință. Deja, după cum vedeți, arunc ciment în vânt, poate l-o aciua vremea lui la soclul unei prezumții de statuie. E prea devreme acest târziu neîntâmplat, dar cine știe!
iunie 14, 2023
Fântâna în flăcări – cronica unui spectacol deosebit
Marți, 25 aprilie 2023, la Teatrul Dramaturgilor din București, sala Iosif Naghiu, a avut loc cea de-a doua reprezentație a piesei de teatru „Fântâna în flăcări”, o adaptare după romanul „Lorana” aparținând scriitorului Mihail Nebeleac.
Dramatizarea și traducerea sunt realizate de jurnalistul și scriitorul de origine ucraineană Mihai Hafia Traista. Spectacolul s-a bucurat de sprijinul Uniunii Ucrainenilor din România, filiala București.
Acțiunea piesei , realizată în VII acte, se desfășoară în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, într-o gară, în incinta unei cârciumi. Asistăm la drama existențială a cinci personaje.
Cârciumarul, omul care trăiește neîmplinirea în domeniul muzical, este prezent ca o umbră, ascultă neputincios poveștile triste ale clienților săi, empatizând tacit cu aceștia. Singurul refugiu îl găsește în muzică.
Marinarul, un personaj controversat, permanent nemulțumit de propriul destin, își îneacă amarul în nectarul bahic, creându-și o lume personală, încercând prin poveștile sale să obțină de la cei care-l ascultă validarea filosofiei lui despre viață.
Are câte o replică gnomică pentru fiecare personaj în parte. Încearcă să schimbe starea lucrurilor, chiar dacă nu este benefică pentru cel în cauză. De exemplu, îi oferă Nebunului un pahar cu rom, fiind conștient că nu-i face bine acestuia, provocând prin gestul său un moment hilar. Îi dă sfaturi Tânărului boem, victima unei iubiri neîmpărtășite, ascultându-i povestea. Acesta încearcă să găsească explicații pentru eșecul său în dragoste.
Fata, singura ființă mereu alături de Nebun, este responsabilă pentru acțiunile acestuia. Își ia în serios rolul de protector și își face griji pentru fratele său și mama lor, rămasă acasă. Ea visează la vremuri mai bune, fără război. Iubește poveștile pentru că ele „sfidează spațiul și timpul”, reușind să o facă, pentru moment, să uite de ororile războiului.
Nebunul, aparent imatur, este singurul care percepe realitatea, adevărul despre viață – „fântâna în flăcări”. Rolul complex, jucat excelent de Ștefan Apostol, întregește cu succes mesajul puternic transmis de dramaturg.
El trăiește profund trauma morții tatălui, căutând în interiorul său răspunsuri la întrebări existențiale, cu mare impact emoțional – „… Cumva fântâna mi-aduce aminte că există sete… tata s-a chinuit mult, chinurile lui erau groaznice… Apoi am aflat că oamenii, înainte să moară, își parcurg cu gândul întreaga lor existență, să vadă dacă au făcut sau n-au făcut ceva și-am înțeles asta din privirea tatălui meu, avea o privire pătrunzătoare, de parcă căuta ceva, sau voia să mai spună ceva…”.
Mihai Hafia Traista nu se dezice nici de această dată de poezie, înnobilând cu harul său câteva replici memorabile – „Timpul nepăsător linge zidul fiecărui timp, fierul plânge cu lacrimi de rugină… timpul curge mereu ca un râu nesfârșit care nu va seca niciodată, care-și varsă apele în fântâna vieții, o fântână mare, fără de fund… oamenii au început să viseze, unii dintre ei au vrut să scrie tragedii deoarece au vrut să simtă durerea și tristețea. Alții au scris comedii fiindcă s-au săturat de râs… ”. (Vocea lui Dumnezeu)
Replicile personajelor sunt întrerupte de alarma atacului aerian, de bombele lansate și de anunțurile din gară, un loc aproape inexistent din cauza lipsei trenurilor.
Dumnezeu – vocea conștiinței – tună, parcă arătând cu degetul spre vinovații care au ucis și ucid oamenii. Odată cu trecerea timpului, cu evoluția, omul a uitat să rămână om. Progresul este succedat de regres, oamenii și-au dorit din ce în ce mai mult – „au învățat să prade tot…”. Au inventat armele pe care le-au ridicat împotriva aproapelui.
Timpul – „ca un râu nesfârșit… își varsă apele în fântâna vieții”, ca o flacără imensă care pârjolește binele și visul de a coexista în pace și armonie. Ne autodistrugem. Am creat o lume trufașă, lacomă, avidă după putere, ignorând creația divină. Încotro omenire? „Anii au zburat, s-au născut iubirea și ura. Omul a început să-l ucidă pe om… iar mai târziu, mâinile omului au început să miroasă a praf de pușcă, moartea a început să cosească totul în jur…”.
Jocul actorilor – curat, natural, dinamic – a stârnit aplauze la scenă deschisă.
După terminarea spectacolului, Mihai Hafia Traista l-a invitat pe scenă pe dl. deputat Nicolae Miroslav Petrețchi, președintele UUR, mulțumindu-i pentru sprijinul oferit în realizarea proiectului „Fântâna în flăcări”. La rândul său, dl. președinte și-a exprimat admirația pentru reușita spectacolului și le-a urat succes actorilor în viitoarele reprezentații.
Am rămas cu imaginea luminoasă a publicului care, fără cuvinte, și-a exprimat admirația față de spectacol oferind flori și aplaudând actorii.
Regia artistică și scenografia – Magda Băcescu
Coloana sonoră – Ștefan Apostol
Sonorizare și lumini – Stepan Traista
Grafică decoruri – Cristian Ghica
Muzica – Traian Chiricuță și Pikordijska Terția
Decoruri – Teatrul „Ivan Franko”
Distribuție:
Fata: Magda Băcescu
Nebunul: Ștefan Apostol
Marinarul: Mihai Hafia Traista
Tânărul: Cristian Ghica
Cârciumarul: Traian Chiricuță
Voce Dumnezeu: Ștefan Apostol
Spiritul: Stepan Traista

aprilie 29, 2023
Semnal literar – În mine e alb, negru și tu la mijloc – Gabriel Nicolae Mihăilă
Un debut pe care-l aşteptam cu interes este cel al gălăţeanului Gabriel Nicolae Mihăilă. Asta pentru că am urmărit cu plăcere evoluţia poetului, dar şi pentru că am vorbit de multe ori pe internet despre poezie, ne-am dat reciproc sfaturi ce şi cum, ne-am spus cu maximă sinceritate unul altuia părerile despre scrierile noastre.
Sinceritatea este, de altfel, unul din punctele forte ale lui Gabriel; primul lucru pe care îl remarci, atunci când îi citeşti creaţiile. Onestitate faţă de sine, faţă de poezia sa şi faţă de cititor.
De la primul la ultimul poem, el are curajul să fie el însuşi, să vorbească deschis despre sine şi ceilalţi. Nu caută să dea bine, să fie cool, să se adapteze vreunui stil sau curent literar, ci îşi urmează principiile şi instinctul literar.
O bună parte din universul poetic al lui Gabriel Mihăilă e construit în jurul iubirii, cu tot cu îngerii şi demonii săi. El nu se autoiluzionează însă că iubirea va salva sau va conduce vreodată lumea: „scrisoare din viitor/year 3627 – nothing changed/love didn’t conquer the world/ mission failed/ if only”.
Absenţa oricărei naivităţi e susţinută şi de acea detaşare cu care el priveşte lumea. O luciditate aproape de invidiat: „ce natură vie ce realitate aridă/ doar oameni cameleoni, unii aşteaptă ploaia ca să poată plânge/ alţii frigul pentru a se îndrăgosti, ipocrizia e ridicată/ la rang de diplomaţie (….)/ prezentul e cea mai nenorocită corvoadă/ iar eu sunt martor ocular.”
Unul dintre poemele mele favorite – „Caz de catharsis” – are o structură interesantă şi ne vorbeşte fără clişee, fără tabu-uri, fără puncte-puncte sau bip-uri despre laşitate, moarte, femei, iubire, Dumnezeu. Despre om.
Îţi aminteşti şi melodia lui Eminem „8 Mile”. Citeşti şi realizezi că, în stare latentă, ideile astea au fost cândva şi în creierul tău. Rezonezi cu ele, îţi dai seama însă că nu ai avut curajul sau nu ai avut acea complexitate a trăirilor interioare necesară pentru a scrie, expresiv şi tranşant:
„8 mile/ 8 mile marine/ 8 mile deşertice/ cui îi pasă câte atmosfere mai suportă câtă depresurizare i-a fost necesară de fiecare dată/ să revină/ abandonează sângele negru într-o pădure bântuită apoi/ mergi mai departe/ şi inima îţi va renaşte”.
Sau: „Dumnezeu e în tot/ Doamne încăpăţânarea asta lupta asta cu tine sper să mi te/ facă un prieten adevărat/ între mine şi Tine e o închisoare/ un lagăr de concentrare/ Doamne/ hai să îl dărâmăm împreună”.
Gabriel Mihăilă nu îşi aruncă poemele în lume ca pe nişte simple întâmplări. Pentru el fenomenul poeziei, actul poetic, poeţii sunt subiecte asupra cărora meditează, poezia fiind până la urmă un mod de viaţă.
În „24511” (de remarcat structura originală şi interesantă) prezintă o galerie expresivă şi pe alocuri umoristică de tipologii de poeţi contemporani. Sunt acei mai-mult-sau-mai-puţin-poeţi pe care-i întâlnim pe diverse site-uri literare sau de socializare, prin reviste sau la festivaluri literare.
Spre final Gabriel îşi expune propriul mod de abordare a poeziei: „Eu nu iubesc o oarecare Ghena Jameson sau Pamela Spermanson/ eu iubesc poezia/ şi de când o iubesc am înţeles că unghiul ideal de/ penetrare a creaţiei/ este undeva la 80 de grade alcool”.
Ironic şi autoironic. În anumite poeme francheţea şi ironia pot părea unora apropiate de cinism, dar tind să cred că nu sunt altceva decât o formă de a se raporta la marile defecte ale acestei lumi, la marea ei ipocrizie.
Revenind la poemele de dragoste, fiindcă am impresia că ele constituie nucelul acestei cărţi, ele vin să echilibreze oarecum tonul de revoltă din partea (sa-i spunem socială) despre care am vorbit până acum.
Iubirea apare mai mult la timpul trecut, ca o amintire care nu îndulceşte neapărat prezentul, ci mai degrabă adânceşte angoasa: „s-au făcut şapte ani/ şapte ani în Tibetul sufletelor noastre/ am rătăcit căutând intrările din noi până când am devenit casa/ în care nu ne întâlnim niciodată”.
Iubirea poartă frumosul nume de Anastasia şi, chiar dacă povestea pare încheiată, sentimentul nu se poate şterge, el a modelat deja caracterul celui care a iubit şi, din când în când, proiectează o rază de lumină asupra vieţii sale:
„Anastasia nu a plecat niciodată,/ Anastasia e un talisman dureros (…)/ Anastasia e lotusul ce se ridică/ din întunericul meu” sau „mie mi-a spus că o cheamă Anastasia/ şi că m-a ascuns în singurul loc de pe Pământ/ unde nu mă poate găsi nimeni/ în inima ei/ apoi s-a pierdut printre oameni”.
Poemul care încheie volumul – „aud în mine un bătrân din ce în ce mai clar” – vine ca o consecinţă a acumulării trăirilor sociale, afective şi poetice. E un semn de maturitate.
Nu voi transcrie aici tot poemul (trebuie sa-l citiţi voi), ci doar 2 versuri care mi-au plăcut cel mai mult: „să nu adormi atunci când marea este calmă/ furtuna te va prinde nepregătit”.
Şi exact asta face Gabriel Mihăilă: este un poet vigilent, bine ancorat în prezentul societăţii româneşti (includem aici şi poezia), chiar dacă asta înseamnă pentru el şi dezamăgire şi revoltă împotriva prostiei, a imposturii, a laşităţii şi ipocriziei.
În demersurile sale el e susţinut de principii, de autenticitatea emoţiilor, de capacitatea de a construi imagini puternice, de iubirea pentru poezie, pentru Anastasia şi, în ultimă instanţă pentru oameni.
Va reuşi până la urmă iubirea să cucerească sau să schimbe lumea?
Vom afla poate într-unul din următoarele volume de poezie ale lui Gabriel Nicolae Mihăilă. Deocamdată, avem la dispoziţie volumul de debut; „În mine e alb, negru şi tu la mijloc”, ed. Charmides, 2014. Enjoy!
Recenzie scrisă de Marina Popescu
aprilie 12, 2023
Noua carte a Roxanei Lazăr: ”Până la ultima picătură de sânge”
Mintea omului – un labirint încâlcit
Roxana Lazăr – născută în București – este absolvent al Facultății de Drept. Membru al Cenaclului de la Roma, autoarea se implică în viața literară a comunității românești din Italia.
Traduce volumele mai multor scriitori, publică proză în diverse reviste literare din România și din țara adoptivă. Participă la diverse concursuri literare și câștigă mai multe premii importante care o propulsează în lumea cuvântului.
În anul 2019 debutează cu romanul Răzbunare perpetuă, publicat la Libris Editorial. În prezent este editor la Revista Timpul Italia, fondată de Camelia Baciu, scriitor, jurnalist și fondatorul revistei.
În februarie 2023 publică la Editura Minela din București volumul de proză scurtă – Până la ultima picătură de sânge.
Cartea cuprinde 12 nuvele cu tematică diversă – tinerețea, iubirea, abandonul, societatea, credința, violența domestică, adolescența, sacrificiul uman, viața și moartea. Volumul reprezintă o formă condensată a caracterului uman, cu nenumăratele sale fațete.
Mintea omului este un labirint încâlcit, de cele mai multe ori cu ieșire spre Thanatos. Fiecare narațiune evidențiază cu tâlc atât defectele personajelor, cât și calitățile acestora.
Una dintre temele recurente este tinerețea. Ea ne oferă experiențe care, mai târziu, se transformă în lecții de viață. Roxana Lazăr surprinde bine nebuniile juneții cu multele sale aspecte.
În prima narațiune – O (poate) banală poveste de dragoste – ne confruntăm cu lipsa de responsabilitate și lașitatea tânărului student Andrei, care o cucerește pe Simina, studentă anul I la Drept.
Deși precaută, însoțită în diverse situații de spusele înțelepte, dar și conservatoare ale bunicii sale, fata rămâne însărcinată, iar tânărul dă bir cu fugiții. Se reîntâlnesc peste 30 de ani, pe o bancă, în parc. Ce-și vorbesc, rămâne să aflați citind povestea.
Un alt aspect al tinereții este perioada adolescenței, perioadă în care ne formăm ca indivizi. Neînțelegerea dintre generații a dat și dă mare bătaie de cap multor familii. De cele mai multe ori, părinții sunt cei care greșesc.
Ei cred că fiind drastici și impunând anumite reguli stricte, pot decide ce este mai bun pentru copiii lor. În spatele ușii este o poveste relevantă în acest sens.
Fata de 13 ani recurge la fapte necugetate, simțindu-se neînțeleasă de mama sa – Am doar treisprezece ani, dar tu îmi vorbești ca și când aș avea treizeci. Am timp berechet ca să greșesc și să aleg, chiar dacă alegerile mele ți se vor părea greșite. Și, probabil, vor fi greșite. Nu sunt chiar atât de perfectă precum sperai tu, nu-i așa mama?
Reușesc cele două să ajungă la un consens pentru a putea conviețui în pace? Rămâne de văzut.
Abandonul se dovedește a fi o altă dramă a societății. Să dai viață unui prunc, apoi să-l abandonezi este ca o crimă dublă. Nu vreau să aflu motivele apostaziei, știu doar că soarta unui copil este dată de începuturile lui în viață.
Roxana Lazăr încadrează bine tipologia orfanului, punctând factorii care duc la inadaptarea acestuia în societate – lipsa afectivității materne, sărăcia, societatea care marginalizează aceste nefericite suflete, mediul și condițiile în care micuții se dezvoltă în orfelinate.
Toate acestea se materializează, din păcate, în declinul condiției umane, eradicând stima de sine – În acel loc, imens și rece, am început să înțeleg semnificația indiferenței umane… Tânjeam după o mângâiere, după o privire bine-voitoare sau după un cuvânt bun care nu ajungea niciodată… Nu eram ființe umane. Eram numai făpturi nedorite, o greutate pentru societatea care trebuia să ne aibă în grijă, să plătească mâncare și îmbrăcăminte, personal și construcții destinate nouă. Noi eram invizibilii care îngreunau societatea.
La extreme se află nuvela Turnul de apă. De data aceasta părinții, prin grija exagerată pentru fiul lor, satisfăcându-i toate mofturile, schimbă dramatic destinul acestuia. Firul narativ are o curbură incredibilă în construcția desfășurării acțiunii realizată pe două planuri: real și ireal.
Un tânăr de 19 ani are o fobie – Turnul de apă aflat la Roma. Este ca o obsesie care-l urmărește din copilărie. Irealul apare după bezna instaurată în apropierea turnului. Tot ce se întâmplă de atunci încolo este văzut prin ochii unei ființe aflate între viață și moarte.
Scenele sunt de groază. O tânără mamă își caută fetița de 8 luni, lăsată pe bancheta din spate a mașinii. Roxana Lazăr schimbă registrul poveștii cu 180 de grade.
Este neașteptat decorul descris, imaginile, dar mai ales ce urmează să se întâmple în următoarele momente, amintind din când în când despre prezența acelui „demon” malefic, avid de suflete – Turnul de apă.
Se pare că fatalitatea urmărește pas cu pas protagoniștii cărții. Continuă cu Ziua în care soarele a căzut pe pământ – dezastrul de la Hiroșima este impresionant, văzut prin ochii unui băiat de 11 ani, maturizat înainte de vreme.
Din nou condeiul autoarei strunește bine descrierea la unison cu trăirile personajelor și scenele de groază, apocaliptice.
Imaginația Roxanei Lazăr nu are limite. Ea scrie natural, cuvintele se așază firesc în narațiune, ritmul este alert, nu se pierde în detalii redundante care să îndepărteze naratarul de la mesajul inițial.
Până la ultima picătură de sânge – este o poveste care m-a pus pe gânduri. Fără vrerea noastră am putea trăi sacrificiul mesianic, dar, de data aceasta în varianta feminină.
V-ați gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar muri toate femeile apte întru perpetuarea speciei umane? Autoarea s-a gândit. Toate femeile cu vârsta până în 30 de ani, inclusiv bebelușele erau sortite pieirii.
Sângele micuței Eva a avut darul de a pune stavilă acestui dezastru umanitar. Nu întâmplător Roxana a ales numele primei femei create de Dumnezeu – Eva – pentru personajul feminin mesianic.
Lectorul trece de la o narațiune la alta învățând sau regăsindu-se în povestea personajelor. Cât de simpli par pescărușul Bill și broasca țestoasă Michelangelo! Inteligența creatoare a autoarei ne introduce în lumea aparent banală a celor două animăluțe.
Dialogul dintre ele contrazice aparența. Personajele ating subiecte filosofice până când ajung la chintesența vieții, la cele patru elemente ale ei – foc, apă, aer și pământ. La ce concluzie ajung în cele din urmă, veți afla citind Povestea țestoasei și a pescărușului ce au început să se îndoiască.
În – Nu doar Elisa – personajul principal face din cititor un confident. El îi destăinuie ce a simțit în ultima noapte din an petrecută cu vechiul său prieten și tânăra lui soție.
Firul narativ duce spre o poveste erotică trăită în tinerețe de protagonistul nostru, un profesor de limbă greacă, concediat din facultate.
Drumurile se îndreaptă către o singură țintă – răzbunarea. Cine dorește să se răzbune pe el după 30 de ani, de ce și cum s-a finalizat povestea, veți găsi răspunsurile lecturând nuvela aflată între copertele volumului semnat de Roxana Lazăr.
Populația globului se transformase într-un fel de maldăr imens, de neconceput, de morți vii, scrie autoarea în Ciudata poveste a cafelei unde întâlnim spiritul zombian al societății, dependent de telefoane și de rețele sociale.
Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea toate lucrurile de care suntem dependenți? Încotro lumea? Autoarea nu a ales niciun element ce ține de tehnică, așa cum m-aș fi așteptat, ci unul uzual, folosit de multe generații – cafeaua.
Dacă s-ar interzice prin lege cafeaua? Cum ar fi diminețile fără aroma lichidului mirific? Băutorii deja au intrat în panică. Foarte bine realizată nuvela! Este surprinsă reacția individului care nu concepe viața fără cafea.
După ce am trecut cu greu prin starea de spirit anxioasă și deprimantă a protagonistului, finalul m-a făcut să zâmbesc.
Temnița sufletului – introversiunea care devine propria temniță, o claustrofobie a durerii neîmpărtășite, viața de după sau în curs de. Mister deslușit după lectură.
Nefiresc de curat – o poveste despre încredere și iubire. Autoarea s-a inspirat din realitatea apropiată, din perioada covidului. Condamnă frica exagerată a oamenilor de a nu muri din cauza virusului, frică ce declanșează o serie de reacții anormale.
Copiii sunt cei mai afectați. Școala devine un laborator antisocial, joaca nu mai există. Robotizarea e la un pas. Dumnezeu și iubirea de viață sunt salvarea noastră, conchide autoarea.
Special am lăsat la final O culpă fără glas, nuvelă controversată citită și în antologia CdR. Este impresionantă toleranța unei femei care, chinuită de soțul său, nu reușește sub nicio formă să-i intre în voie, în ciuda eforturilor supraomenești făcute.
Interesantă mi se pare abordarea textului scris la persoana a II-a, un fel de negare a absurdului de a continua viața toxică alături de călăul care o mutilează, o devorează fizic și psihic. Pot spune că avem de-a face cu sindromul Stockholm.
Roxana Lazăr realizează excepțional două personaje care stârnesc în cititor sentimente antonimice. Compasiune, milă și empatie față de femeie iar față de bărbat – dispreț, ură, revoltă, dorință de răzbunare.
Cu timpul, ea își pierde stima de sine și ajunge să nu mai judece limpede, condamnându-se pentru comportamentul lui deviant, agresiv, sadic. Tot timpul se crede vinovată. Iubirea nu are limite, aici depășește granița firescului. Iată un citat relevant:
– Căcat în ploaie, îmi ocupi spațiul vital! Dispari! Marș de aici!
Se apropie de corpul tău care nu reușește să se mai ridice de jos. Acel corp nedemn, care continuă să murdărească covorul alb. Te lovește ca pe un câine vagabond. Îți rupe coastele, care erau deja crăpate din cauza loviturilor aplicate în zilele anterioare.
Volumul Până la ultima picătură de sânge devoalează o lume a întunericului, dincolo de lumina traiului decent, un real care pare ireal, drame existențiale, cutremurătoare, ale unor oameni care trăiesc printre noi.
Condeiul experimentat al Roxanei Lazăr conturează personaje ajunse la limita suportabilității, stârnind în mintea cititorului revoltă, admirație, empatie, milă, dispreț. Imprevizibilul e la el acasă în fiecare narațiune. Sintetizând, cartea transmite un mesaj puternic – viața îți aparține, nu o risipi inutil, ai grijă de ea! Carpe diem!
februarie 5, 2023
Alexandra Firiță și Lăcrămioara M. Niță și-au lansat cărțile la Roma
Alexandra Firiță în – Rochie de hârtie însuflețită și nimic altceva pe dedesubturi!
Cartea începe cu un strigăt-tânjire după metafora absolută, după ceea ce numim poezie. Chiar și dacă nu mereu ne convine afirmația, nu se poate trăi fără poezie fiindcă ea izvorăște din viață și o înalță sublim.
Strigătul este un fel de chemare la arme, cele ale cuvântului, desigur, simțită de Alexandra și transformată în crez și aspirație, în vocație, totodată și un imn adus stihuitorilor, foștilor și actualilor poeți.
Aparent vanitos acest strigăt, sfâșie coala și privirea, vine și ca o dumerire în căutarea formulei poetice potrivite, elogii și scuze rimei de tot felul, dar și versului alb pentru care se simte cumva nejustificat vinovată.
Imediat apoi, alt text, în care ridică poetul la rang de apărător al luminii și călăuză unor raiuri locale, provizorii.
Și haideți să atingem poalele rochiei de hârtie unde literele a, f, ics și igrec, autoarea dezvăluindu-ne că ea este partea copacului din care s-a tras hârtia, că foaia este smulsă chiar din trupul ei.
Cenuşăreasa îmbrăcată în origami şi voi defila pe podiumul de canava al galeriei cu egrete şi vulturi că sunt eu, o parte din copacul, din frunza ce a zămislit această coală de hârtie din care mi-am clădit volane şi funde şi flori înălţându-mă până la sufletul copilariei.
Își imaginează apoi, întoarsă în lume din acea galerie a oniricului, că scrie poemul nu pe hârtie, ci pe frunze, paseri, oameni…
Autoarea ajunge la golirea sinelui, kenosis, cum zic grecii, printr-o cădere în alb, acel alb în care crede că de fapt oamenii ar locui sau ar sfârși. Un fel de glaucom sau poate absență, dacă nu chiar indiferența noastră fatidică și cotidiană.
Parcurgem cu sfiala sugerată de scriitura Alexandrei printre sentimente, senzații, purificare cumva sau inițiere în ceea ce am mai putea găsi frumos, suav, sublim chiar, în aceste prejme prin care ne foim orgolioși. Poeta nu dă sentințe, nu atacă nicio condiție socială, nu protestează, nu crede că unui poet i-ar mai rămâne altceva decât aspirația spre înălțimile spirituale, naturale.
Foarte bine conturat și nu doar vag sugerat, peisajul în care își ambientează mesajele lirice. Oniricul persistă împletit cu anumite căutări pentru a readuce cititorul într-o realitate asemănătoare celei originare, în raiul copilăriei, în grădinile speranței.
Așadar, poezia acestui volum nu este deloc una de șoc, de cutremurare, de stârnire a unor stări contrarii, nici nu izbește cu furia cuvântului, mai degrabă îmblânzește demonii, aprinde luminițe ici-colo, susură încurajări și te lasă la final cu brațele pline de frumoase înțelesuri, îți dă starea aia de bine ca atunci când primești vești bune, neașteptate.
Nu lipesc nici fantasticul, mitologicul, misticul, divinitatea, imagini de basm, dar sunt folosite cu chibzuială, cu naturalețe și împăcare.
Alexandra chiar crede și te convinge și pe tine că a fi poet este ceva destiniac, nu musai destin. Este asumare și totodată canon.
Pe lângă metafore absolut autentice autoarea transformă anumite clișee, de care chiar a abuzat, în miraculoase formule poetice, dându-le sensuri proaspete.
Personal aș fi renunțat la unele inversări arhaice, aș fi evitat anumite licențe, dar să recunoaștem că nu putem vorbi despre autenticitate fără rădăcini în ceva, iar acel ceva Alexandra a ales să fie folosit din nuanțe ale folclorului natal și astfel, iată izbânda.
Cromatica folosită, imaginând acum că am putea picta inspirați de această carte, este obsesiv diluată, inundată fie în lumină sau în ape înalte, roșul este nechemat, ca un intrus, ternul sugerat uneori trimite la cețuri impenetrabile, albul este adânc, griul țărână, albastrul salvarea.
Îmi sunt dragi lupii din poeziile Alexandrei, aceste sălbăticiuni emblematice pentru pământurile noastre de baștină. Ființele acestea apar substanțializate anume cu rol taumaturgic și aș extinde, amenițându-vă cumva:
citind acest volum vă vor fi sfâșiate privirile de litere-lupi, de care nu veți putea scăpa decât terminând cartea până la ultima filă unde, tot ei, acești lupi, vă vor conduce la lumină, salvându-vă de grijile, spaimele, plictiseala cotidiană. Abia aștept mai încolo să-mi spuneți: Unde ai văzut domle lupi în cartea asta? Am încercat doar să vă sperii!

Scriu pentru oameni și îngeri
…ne lămurește Lăcrămioara Niță chiar din titlul acestui splendid volum bilingv – iar restul, cei care vă știți demoni sau alte lighioane, să nu o citiți, fiindcă nu vă este adresată!
Încă de la primul text introspectivă, detașată, confesivă, își revendică regatul, lumea poeziei. Nu există un mod corect de a privi lumea! conchide astfel următorul text, în care dialoghează cu imaginarul sau… poate cu cititorul căruia îi trimite răvașe despre zădărnicie.
Infuziile de optimism continuă cartea, de la virtuți conferite unui poet generic și de ce nu, chiar sieși, fiind unul dintre aceștia, metaforele sunt casante, unele figuri de stil mi-au amintit de Arghezi, deși nu are vreo influență evidentă, zic asta probabil doar în urma unor efecte lăsate de lectură, stările acelea care îți anunță că ceva important stă să se întâmple.
Versurile de dragoste par astăzi ceva inflaționar câtă vreme nu se uzitează scene incendiare ca și cum oamenii de astăzi nu ar mai iubi molcom, romantic, suav, delicat, tandru, ci doar se sfâșie, se sărută numai cu dinții, până la sânge, ei bine, ajung să fie curajoși cei care încă mai cred în poezia dulceagă. Lăcrămioara Niță devine astfel bănuită doar de un exercițiu liric din vreme ce în volumul de față predomină cerebralul, meditativul, realismul scuturat de iluzii însă nu și lipsa de speranță.
Când căldicel, când viforos, versul curge din poezie în poezie, ca la un moment dat să realizezi că te captivează și totodată intrigă.
În prima parte a cărții se tot insistă pe scrisul despre scris, despre poet și asta ca și cum autoarea s-ar sfii, ei bine, poeții nu sunt bătuți cu pietre pe stradă sau în piețe, ci și mai rău, rămân anonimi, necitiți, așa că nu are de ce se teme, o îndemn să scrie fără nicio justificare, nu este nevoie de nicio scuză pentru faptul că scrie sau pictează, orice altceva, fiindcă iată:
Eu nu sunt nebună – Din 1990 sunt soția Nimănui / un petec de hârtie mototolită o arată. Căsătoria mea nu mai este valabilă, nu mai sunt valabile jurămintele din biserică, în fața preotului. Trecerea timpului a nins peste părul meu lung și sărăcit. Vântul puternic a descătușat o furtună în gândurile mele.
Azi vorbesc fără să am ascultători, ba chiar mai mult, cuvintele mele dau naștere râsetelor, răutăților și uneori milei. Nu am bagaje, nu-mi amintesc să fi avut câteva cârpe. Toată averea o țin în suflet, în gânduri, în foile pe care din când în când le scot de prin buzunarele mele zdrențuite. Nu-mi amintesc cum mă cheamă. Pe undeva este scris ”medic”, dar nu știu dacă halatul îmi aparține sau dacă mi-a fost făcut cadou. Tu… cel ce râzi de cuvintele ce-mi alcătuiesc monologul, Tu… cel ce mă numești ”săraca” … da, tu! Ești mai sărac decât mine! Mie lumea-ntreagă, ție doar mânia de a fi obligat să-mi asculți plânsetul ce se topește în gălăgia străzii. Eu nu sunt nici săracă, nici nu mi-am pierdut mințile… din 1990 sunt soția Nimănui!
Lăcrămioara Niță poate și mai mult de atât și vă veți convinge, legat de acest text, nu am informații în urma cărora să bănuiesc că ar fi vorba despre o confesiune conjugală, mai degrabă cuprinde în discursul liric povestea nenumăratelor femei, drama consumării și destrămarea ființei tăvălită prin cenușa fostei iubiri.
Veți parcurge și textul Azilul de bătrâni, care este la fel de penetrant, dar… să ne oprim o clipă la textele în care singurătatea este tema obsesivă, personal sugerez celor care se simt singuri să caute în jur. Vor găsi nenumărați oameni și mai singuri și mult mai însetați de un moment de prietenie, de un umăr, de o vorbă bună… iar dacă refuză sugestia mea, atunci să se refugieze în cărți unde și acolo personajele sunt însingurate adesea prin necitire… leacul este firește și poezia, scrisul, iar autoarea știe bine asta….
Dragii mei, fix la jumătatea cărții vă întâmpină un autoportret, o oglindă străină în care autoarea privește. O Lacrimă de gheață, așa se autodenunță sau este numai o solidificare, un soi de osificare a unor trăiri interioare sau, să fim în trend, teama de încălzire globală, din pricina iubirii adaug eu, iar refugiul în cerneala devenită liturgică, nu o salvează de sfărâmare ca un iceberg inima ei…
Persistă mai departe ideea de abandon, capitulare, resemnare și vin contrastate acestea cu întoarcerea la cele spirituale, evident creștine.
Pentru că în ultimii 30 de ani în literatura română și nu doar, s-a abuzat pe tema îngerilor, aceasta este considerată un clișeu, mi s-ar părea echitabil ca și demonilor să li se ofere același tratament și cum poezia îndrăcită este dimpotrivă, premiată, rămâne să consider alegerea lui Niță benefică și scutită de verdictul clișeu!
Un numitor comun între Alexandra Firiță și Lăcrămioara Niță l-am găsit lesne, ambele sunt influențate de traiul departe de locul natal, ambele refuză, cel puțin în aceste cărți, să fie protestatare sau patriotarde, ambele rămân atașate speranței, sentimentelor înalte și a vechilor valori.
Puncte în plus pentru Niță aș da pentru limpezirea limbajului și pentru concizie, nu folosește arhaismele, tentează un început de esențializare și o îndemn să urmeze pe mai departe asta.
Sfidez pe amândouă să scrie proză scurtă și teatru, le mulțumesc și le felicit pentru dragul pe care îl au față de literatură! Așteptăm și alte cărți de la ele și să păstrăm benefica stare de tânjire…
februarie 5, 2023