Ovidiu Toma – poetul
Străzile Romei
La fel cum oțelul
ia forma propriului vas
aidoma cerul cu gândurile sale
oranj absolut de Magenta
trecut în sedimente adânci
gustul de infinit
ca o amintire perfectă
sub aburul fierbinte al verii
până la alb intens
și până la negru intens
de pereche
sferele toate câte vor fi fost
cu denumire de timp
căile toate.
Septembrie interior
Continentul cuprinsese clipele toate
câte fuseseră în adânc de clipe
și în adânc de veacuri
cerul era cuprins de cer
iar marea cuprinsă de mare
ajunse la verde toate erau
ajunse la puls
aripi regăsite treceau cu soare
și treceau cu lună
cu gândul din seve simetrii știind
neînțeles adâncul neînțeles înaltul
la geometrii subtile privire.
Nostalgie
Ce albastru să știu că te întorci
de unde să nu fi fost
către alt niciunde
sferă cu asfințitul senin
în oglinzile mării pereche
lumină parcă din amintiri
ce trecător să fiu
drumul cuprinde să fiu cuprins
până semințe să fie ajunse
număr fără de număr
cuvinte neștiute vreodată
ori aripi deschise totuna.
Cuvântul neștiut
Uneori frunzele
reveneau acelorași ramuri
raze la fel de albastre
ca atunci când descoperi
că timpul este femeie
dulce de amară
verde de albastră
cu intens de aripi
tainicul tărâm
din adânc de ceruri tandră simetrie
ori adânc de sferă
căutând cu sfera.
Ca o apă senină
E aerul viu respiră cu privirile
îți simt inima cum respiră în mine
îți simt privirile până în alveole
apă senină îmi curgi
cerul e ajuns la ceruri
arborii verzi ajunși la verde
laudă simetriei
locul semințelor
se deschide sferă cuvintelor văzute
veveriță tandră
tainică prin arbori.
Publică comentariul