Nuanțe – Carmen Popescu
Carmen Popescu s-a născut în comuna Tătulești, județul Olt. Este absolvent al Institutului de Învățământ Tehnic și Pedagogic, Suceava, Facultatea de Filologie.
Scrie din anul 2012 și a debutat cu volumul Fruct oprit (Frutto proibito), volum bilingv româno-italian, traducător Tino Pagno, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. A publicat în diverse reviste literare și a fost coautor în mai multe antologii de poezie.
A scris 14 volume de versuri și un roman iar la începutul anului 2018 publică la Editura Minela volumul de poezii – ,,Nuanțe”- al cărui titlu este reprezentativ pentru întregul conținut al cărții, un cumul de trăiri, imagini, mesaje, emoții care schimbă starea de spirit a cititorului.
Femeia ,,cu sufletul ca o grădină”, din care ,,se-mprăștie mugurul vieții”, emană lumină, dăruind cu generozitate bucăți din sufletul ei celor care îi împărtășesc trăirile, celor care rezonează cu poezia sa.
Fiind un bun observator al detaliilor din jurul său, un cunoscător al limbajului artistic și cel al sufletului, scriitoarea Carmen Popescu, în poezia ce a dat titlul cărții –
,,Nuanțe” – schițează coloritul citadin într-un ,,noiembrie-n floare” atipic, folosind cu măiestrie atât sensurile conotative, cât și cele denotative ale cuvintelor.
Personificarea, metafora, epitetul, comparația dau viață tabloului în care natura, principala sursă de inspirație, străzile, cafenelele sunt animate de iubire și speranță, percepute ca un tumult de trăiri marcat de un nou început:
,,Acoperă umbre o ploaie-n infuzii/… Zveltețea mușcatei în zgomot se-ndoaie…// Pereche de tufe cu aripi pe drumuri/ Aruncă rugina pe brațe de ruguri/ O floare răzleață zâmbește-n tăcere/ Și iarba de triluri se scaldă-n plăcere…”.
Într-un crescendo însuflețit, imaginile se succed, sunt în continuă mișcare rezonând cu trăirile autorului – tristețe, bucurie, admirație față de natură, dezamăgire, liniște, zbucium, visare:
,,Umbrelele-și plimbă în parc coloritul/ Sub stropi de petale răsuflă zenitul… Nuanțe de verde și zeci de marouri/ Pământul pictează de parcă-s halouri…/”.Toate aceste imagini nuanțate duc la împăcarea cu sine, la liniștea interioară, la eliberare –
,,Și norii se plimbă pe fruntea boltită/ E soare în mine alerg dezgolită/ De umbre de oameni de gând cu zăbrele/ Mă las odihnită de vise rebele/”.
Tema iubirii este abordată din perspectiva femeii îndrăgostite, asumându-și tot ce implică acest sentiment – dăruire, nebunie, dezamăgire, durere, speranță, vis, sacrificiul de sine și în cele din urmă singurătatea și creația.
În poezia ,,Zbor de rutină” autoarea încearcă să definească iubirea, având ca punct inspirațional propria experiență – ,,Cu inima caldă dezgheţi omenirea/ Miroși a-ntâmplare privirea ți-e zgură/ Tot clocotul vieţii ascunde menirea/ În lumile-albastre adâncă făptură…// Hei clipele zboară tu eşti tot acolo/ Iar eu tot aicea în camera goală/ În câteva note parcurge un solo/ Din minte cuvinte te-or pune pe-o coală”.
Trecutul – ,,tors în dulce amintire”- rămâne pentru autoare un motiv de a lumina prezentul, o sursă existențială de a face din viață ,,primăvara unor turme de păcate”, o provocare pentru arta poetică…
…un îndemn personal de a nu abdica în fața necunoscutului ce va să vină și de a evolua spiritual, alegând iubirea pentru cunoașterea tainelor universului, pentru a se apropia mai mult de divinitate, ea însăși devenind propriul confident și sfătuitor –
,,Te ridică dintre file de tortură pe la colţuri/ Te îmbracă peste vremuri cu răbdarea prinsă-n bolţuri/ N-abdica Fii doar iubire Universu-i plin de stele/ Rotunjeşte-le tăcerea ia lumina de la ele”. (Ia lumină!)
Doina populară nu rămâne o umbră a trecutului în creația autoarei, ea este bine adaptată prezentului, păstrând linia specifică acestui gen liric.
Relevantă în acest sens este poezia ,,în grădina cu splendoare steaua ta – (lui Mihai Dinel, fiul sufletului meu)”prin care mama spirituală își exprimă iubirea, asociind sentimentele și gândurile pozitive, nutrite pentru ,,fiul sufletului” său, cu natura, creație divină, transmițând astfel emoție și admirație:
,,dragul meu dat vântului tu stigmat pământului/ dragul meu dat florilor vis pribeag viorilor/ să te crească lupi ca focul vieții să-i descurci norocul… sub oglinda cerului pace dând misterului/ în grădina cu splendoare steaua ta fie din soare”.
Seria poeziilor dedicate persoanelor dragi din viața sa nu se rezumă doar la clădirea unui univers celest în jurul acestora prin care-și exprimă sentimentele, ci și la asocierea lor cu frumusețea naturii, înnobilând discursul liric –
,,Vindecă-te-n cer cu luna/ Fă-ți în soare rădăcină/ Bea din apă vie-ntr-una/ Crești spre-nalturi prin tulpină/ Fie-ți îngerii știință/ Într-o lume nepătată/ Dragul mamii fără vină/ Dar spre tine viața toată” (Fiul meu, războinic – lui Adrian)
Comparativ cu volumele anterioare în care versurile sunt patronate de meditație, filosofie și contemplație, Carmen Popescu alege ca temă esențială pentru actualul volum – ,,Nuanțe” – natura.
Ludismul se impune spectaculos în imagini de o coloristică percutantă în viziunea auctorială. Autoarea se refugiază în poezie comasând sentimentele, trăirile, cu armonia naturii.
Personificarea este specifică versurilor iar trecerea de la o stare de spirit la alta, fluidizează forța sugestivă a creației, dând naștere unor formule lirice fără precedent.
Vocalele, consoanele, creația în sine, sunt în acord deplin, tacit, cu macii, vântul, norii, luna –
,,Un câmp de maci o horă în privire/ Îți plimbă-n beznă zâmbetul de ciută…// Te-ascunde vântul după două cetini/ Adulmeci norii într-o părăsire…// Consoanele își beau la bar cafeaua/ Dau greutate-n curgerea tăcerii/ O lună se prelinge-n nopți ca neaua/ E loc de veghe-n noaptea învierii…/” (Zare neștiută)
Valul nărăvaș din poezia ,,Și valul ăsta”poate avea semnificații multiple. Una dintre ele ar fi aceea a caracterul unui poet rebel care se aruncă nonșalant peste o lume necunoscută ,,fără chei”, încercând să despice ,,cuvinte-n patru în năvodul de idei”.
El se răscoală, se consumă inutil ,,într-o mare de păcat” apoi se trezește fără forță ,,Își aprinde o țigară pe-o terasă de plăceri/ Fără să adape vorba unor vremuri moarte ieri”.
În cele din urmă, realizând că totul este redundant în implicarea sa creativă, valul se dezbracă de iluzii și revine în lumea reală, scuturat de vocea mării care poate simboliza tumultul interior sau conștiința, voce care îl sfătuiește să o lase mai moale căci –
,,O trăire suprapusă unui scrâșnet ruginit/ N-ai tu loc într-o mănușă deșirată-n infinit”.
Natura, un locus amoenus, rămâne pentru Carmen Popescu o insulă edenică în care sufletul naufragiază atunci când simte apocalipsa interioară invadându-i existența.
Ca o magie, creația divină o motivează să treacă peste intemperiile vieții, dâdu-i energia necesară să ignore întunericul. Marea, simbolul veșniciei, soarele ,,ștrengarul” care-i zâmbește, pescărușii, valurile, norii trecători, cerul, sunt doar câteva dintre elementele care-i dau puterea să lupte împotriva angoasei, tristeții și singurătății –
,,Norii se împachetează/ Cerul se răsfață-n soare/ Pescărușii își retează/Aripile de splendoare…”. Jocul soarelui cu marea, cu valurile și algele este captivant în viziunea poetei care-l percepe ca pe un ștrengar –
,, În oglinda mării toată/ El ștrengarul îmi zâmbește/ Nu se-mpiedică de gloată/ Se aruncă-n val orbește// Face baie de-ntuneric/Joacă prinsa după alge/ Pân’ pe dig e-n dans feeric/Și-apoi fuge-ntre catarge”.(Cu ochii-n soare)
Din nou personificarea și simbolistica se fac remarcate și în poezia ,,Se vindecă rana”, de data aceasta autoarea a ales ca tematică toamna, anotimpul care o reprezintă.
Regretul trecerii timpului este evident atunci când lași în urmă granițele verii, tinerețea, și ai în față frontiera iernii, senectutea. Nu-ți rămâne decât să te resemnezi și să accepți hotarul de mijloc, bucurându-te de tot ce-ți oferă prezentul – ,
,La balul de frunze se-ncruntă pământul/ Își vindecă rana c-un strop de rugină/ În oul de taină un muget e cântul/ Se sparge de scara cu multă rutină//… Ce toamnă tăcută se pierde în ropot/ Găsit în urechea ce cântă întruna/ Căci scoica urechii îi pare un tropot/ Prin frunzele multe iar perla-i doar una”.
Și iarna are frumusețea ei dacă sufletul e împăcat cu sine, dacă amintirile au rămas în cotloanele ascunse ale copilăriei. Nimeni nu are dreptul să trezească un copil din visare.
Ochiul jucăuș al inocenței vede și simte altfel decât cel obișnuit cu rutina. Descoperă o lume de vis, invizibilă pentru cei orbi în cuget și simțire –
,,Apucat de bâțâială un păianjen fără vorbă/ Merge-n grabă pe o nucă vânt la pupa lui enormă// Îl apleacă pe o rază frântă-n cută la fereastră/ Se întinde prins de lene pe o fundă prea albastră/ Globulețele se-ncruntă și ating în grabă bradul/ Din beteala răvășită cade printre ace fardul/”.
Visul se materializează odată cu venirea Moșului care ,,împrăștie cadouri mâinile nu fac risipă”.
Finalul este ca o cortină trasă după un spectacol fascinant – ,,Clopoței cu vocea-naltă note vântură pe limbă/ Inima în valuri saltă clipa mea prin vis se plimbă”.(Prin vis)
Uneori iarna devine primăvară în viziunea auctorială.
Recurgând la mijloace artistice de excepție autoarea creează o cascadă de imagini, simțiri și trăiri în mintea lectorului – ,,În iarna în care nici fulgul nu cade/ Pe degete goale un mugur tușește/ Trei raze și frigul zâmbesc în cascade/ Misterul tăcerii în noi se-adâncește”. (Nămeți de ghirlande);
,,Tot plec într-o iarnă cu umerii goi/ Un șal se gândește să-mi vândă și mie/ Și vântul dă iama tăcut printre noi/ Și talpa mi-e gheață Aleargă-n pustie”.(Plec într-o iarnă)
Finalul volumului este nuanțat de rondeluri puse cu măiestrie în versuri de un condei experimentat în poezia clasică, un condei puternic ce stăpânește temeinic prozodia, dar mai ales arta cuvântului.
Este evidentă biblioteca vastă pe care o poartă în spate ca pe un imens rucsac de cultură. Talentul și imaginația poetei Carmen Popescu nu au margini.
Ea cântă și se joacă, plânge și râde, meditează și contemplă într-un ritm copleșitor, într-o armonie continuă, aducând spre sine lectorul. Poezia o caută și o provoacă la fiecare pas, este muzica sufletului ei fără de care viața sa ar rămâne în semiobscuritate permanentă.
Nu mi-am propus aici să prezint întreaga gamă de teme și motive abordate de autoarea volumului ,,Nuanțe”, ci am punctat doar câteva dintre poeziile care m-au impresionat. Rămâne ca cititorul să descopere și celelalte fețe ale discursului liric regăsindu-se sau rezonând cu trăirile puse în ,,scenă” de autoare.
Carmen Popescu nu scrie pentru faimă, ci pentru a ,,elibera preaplinul unei existențe”, rămâne tributară actului artistic, indiferent de forma aleasă – poezie scrisă în vers alb sau în formă fixă, proză sau pictură.
Se remarcă prin expresivitate, prin crearea unor imagini unice, laborios concepute, imagini a căror simbolistică deschide o gamă variată de sensuri, lăsând cititorul să aleagă ceea ce îl reprezintă.
Vă invit la dans! Așa cum afirma Alexandru Mușina – ,,Marea Doamnă Poezia” își alege parteneri de dans puternici care au un cuvânt de spus în literatura contemporană română.