matAdor – George Asztalos

matAdor – George Asztalos

,,viața e atît de puțină şi dusă încît nu merită decît tot şi acum” (Hold me tight)

Poet și jurnalist – George Asztalos – „ungurul care scrie românește”, încă din 2013 își redactează cărțile în format digital atât în limba română, cât și în limba engleză.

Debutează în 2009 cu volumul de versuri – Zoon Poetikon (ed. Grinta, Cluj). Direcția 9 vine în sprijinul său publicându-i cel de-al doilea volum !nfraRouge (ed. Herg Benet, 2014). Urmează alte două volume de versuri publicate la Editura Grinta – ,,mi se ulise” (2016) și Liber-poezionist (2018).

Participă cu grupaje de poeme în câteva antologii, cea mai prestigioasă fiind Antologia literaturii române de la origini și până în prezent, intitulată ,,Testament”, apărută la Editura Minerva în ianuarie 2020. Cel de-al cincilea volum prinde contur în primăvara aceluiași an – matAdor– publicat la Editura Minela.

Volumul matAdor, PUBLICAT LA Editura Minela în primăvara anului 2020, încă de la prima pagină poartă amprenta stilului scriitoricesc, inconfundabil, al lui George Asztalos care-și face sieși o dedicație – ,,Se dedică aceluia care am fost și îl știi.

Pe care acum îl poți și resimți.” Semnalul de început este un îndemn către cititor: ,, Mottor: Iubește sau dă-te-n pisici!”

Cartea este structurată în două capitole: ,,Avuții în neștire” și ,,Simți de nebun. Cu inima ieșită din minți. ”

O mare parte a poemelor începe cu citate din Gelu Naum și Emil Cioran de la care autorul pornește, asumându-și în același timp atât rolul de protagonist, cât și cel de scenarist al propriului film, realizat step by step pe parcursul întregului conținut al cărții.

Prima poezie care dă și titlul volumului-film matAdor este începutul spectacolului de coridă, emoționant, intens și imprevizibil.

Din distribuția filmului fac parte: corrida de torros – viața; matAdor – George G. Asztalos; toros – iubirea, neîmplinirea, singurătatea, dezamăgirea; luptătorii profesioniști (cuadrilla):

torero – ironia, cea care are rolul de a irita, de a enerva taurul; picadorul – optimismul, cel care atacă direct ,,animalul”; și doi banderilleros – discursul liric și talentul, înarmaţi cu banderille ţintesc rănile taurului, slăbindu-i puterea;

Așadar, să înceapă filmul – Mottor!

Poemul matAdor este sinopsisul peliculei prin care protagonistul sintetizează întregul scenariu. Astfel, în viziunea auctorială, Fericirea este o glumă iar Viața – un comando care te călește pentru a simți –

,,o să-ți rup oasele/ ca să devii puternic/ pe urmă inima ca să simți…”. Concluzia finală a acestui discurs liric este patentată de George G. Asztalos în stilul său personal, autoironic, transmițând printr-un joc de cuvinte, bine echilibrat, mesajul ultimului matAdor din specia sa ,,… un dement iubit/ de cel mai animalic Dumnezeu” –

,,da omule te-am învățat/ să gîndeşti ca mine/ te-am simțit că simți ca mine/ dar niciodată n-o să-ți dea/ nimeni puterea şi bucuria/ să iubeşti ca mine”.

Da, omule, fiecare poet are propriul Dumnezeu, propria lume pe care și-o creează singur folosind materialul din dotare – experiența personală, sentimentele, trăirile-tornadă trecute prin filtrul sufletului.

Filmul continuă într-un ritm alert. Odată atacat de indiferența celei în care a investit capital sufletesc, matadorul recurge la folosirea armei invincibile – iubirea imuabilă – dezarmând aparent intențiile iubitei, chiar dacă șansele sunt minime în a câștiga lupta împotriva voinței acesteia.

Din nou ironia se dovedește a fi salvarea de moment a eșecului – ,,iar fosta mea recent/ depărtată… avea în mîna stîngă/ o floare de cîmp/ mai mult vie decît moartă/ în dreapta cu hotărîre şi cu dor/ ținea un topor…”. (Adormi-ţ-aş şi n-am somn)

Iată că apare în cadru un nou personaj controversat – ,,bucuria”- care, contrar așteptărilor, atrage după sine alte personaje intrate în coridă – ura și indiferența – îngrădind drumul către fericire ,,o aiureală ”în concepția autorului, culminând ,,cu o luminoasă singurătate”. (Fiordia)

Când abandonul și tristețea intră în arenă, matadorul nu se pierde cu firea, le înfruntă fățiș, elegant, găsindu-și echilibrul în filosofia Marelui Creator.

Și de această dată el învinge, având drept scut optimismul – ,,care ești trist uitat lăsat în urmă/ privește pe fereastră/ ce singur e soarele ce solitară e luna/ dar nu cad de pe cer/ în prima baltă sau în ultima turmă”. (Abandon. Exterminatorul)

De cele mai multe ori în sufletul matadorului avalanșa de sentimente se prăvălește ca pământul peste capacul unui sicriu, tulburând acceptarea eului liric, acceptarea lumii în care este nevoit să trăiască, o lume renegată de el, judecată și condamnată la moarte spirituală, o lume fără bucurii –

,,vă tot vorbesc despre bucurii şi lumea/ continuă copilăreşte să se întristeze/… marea ei tristeţe/ e aia că are o grămadă de jucării/ dar nu se joacă nimeni cu ea//… lumea e în game over…/ lumea e o supraponde- rală cu mii de soluţii sexy şi slimm/

totul e plin de pacea duioşiei pentru vidul ultimei crime// vă tot vorbesc despre bucurii şi totul devine supra mega virtual/ atât de virtual încât mi-e teamă să-mi ating propria mînă// sunt o mulţime de iluzii iraţionale care fac tristeţea prostiei/ dar un singur motiv pentru care orbii văd şi surzii aud// şi acela e limbajul bunului simţ şi al bucuriei”. (Vă tot vorbesc despre bucurii)

,,… în dragoste e ca în credință/… ea e acolo şi e dement de vie” (Omnia amor veni vidi vinci) Este dragostea o bucurie?

Ce poate fi mai duios decât imaginea a ,,doi bătrâni îndrăgostiți”? Subit lumea se schimbă, viața capătă un alt sens – ,,devine brusc uşoară”.

Dragostea face minuni, este o împlinire – ,,totul e un nou început al lumii// și creştem în Noi/ și ne înmulțim”.

Fără de ea sufletul se prăbușește în panteonul deziluziei iar viața devine un pic de moarte, fără de culoare, fără de lumină, un colaps al sentimentelor – ,,cînd ai murit din dragoste amin/ nu ne mai desena/ ia-te şi du-te!” (E sfîșietor și mai vrem) Nu întotdeauna este așa cum ne dorim.

Când ,,sărăcia asta de timp”se oprește în loc pentru a-și trage sufletul, matadorul simte pericolul – iubirea care îl pândește la orice pas, dincolo de ferestre ,,nu există decît interioare/ aici şi acum/ şi ce să vezi afară-s doar iluzii uşor bătute/ de mici intemperii// toţi suntem în morţii ei de viaţă/ în interioarele astea muribunde// şi da mi-e omor…”.

De data aceasta îndrăgostitul luptă împotriva propriilor sentimente refuzând înfrângerea ,,nu există învinşi doar diferite grade de doborîre”, ridiculizând abandonul în încercarea de a o simți cât mai aproape de el pe neprezenta-dorită, devenită obsesie, un rău necesar – ,,eram un rătăcit şi mă ţineai de mînă// aşa aşa o să-mi înghit/ inima de vie/ uite promit/ că vei fi cu mine în stînga mea/ cînd îmi va legăna sicriul ultima bucurie”. (Totuşi albastru o culoare caldă)

Deși dragostea pare a fi esența vieții și a morții, ea nu înseamnă nimic atunci când nu este împărtășită.

Rămâne doar o stare de spirit umbrită de amintiri, un nonsens în dezechilibrul existențial- ,,când mi-e foame/ stomacul mă anunță/ că e gol/ inima nu/ ea se duce la cer goală/ şi încă mai zboară”. (Poem pe inima goală) Atunci când dragostea ,,e pupată/ pe toate părțile de poeți/ şi de tot neamul lor/

de pupăcioşi/ de moaşte literare” este nulă în fața realității, rămâne doar un monstru creat de așa zișii bărbați care doar scriu despre ea, rămânând astfel ,,o albastră sfîntă godzillă” în fața celor care au cunoscut-o, a bărbaților adevărați care ,,ca şi șhaorma cu de toate/ nu cad din cer”.

Ei o simt simplu, fără steluțe și fluturași fabricați, o simt ca pe – ,,o linişte şi o bucurie/ lângă omul tău/ ca la începutul duminicii” (Blue saint Godzilla) sau ca pe un dans celest, când despărțirea și-arată colții –

,,azi mai dansăm o despărțire…// totul va arde şi va curge/ cu o bestie de frumuseţe/ fierbem pînă vom dispărea puţin/ ca via în vin”. (Calamităţi dansante) Iubirea din compasiune este incompatibilă cu dragostea.

De la dragoste la ură, mai e doar un pas. Deși decepționat, matadorul găsește resursele necesare pentru a trece senin peste noul obstacol, detașându-se, acceptând situația, ironizând-o

,,un animal duios mila ta ancaiulia/ pisoiul plouat rățușca urîtă venerabilul ursuleț jimmy/ eheei/ v-am găsit între ploșnițe și v-am lăsat între porumbei/ cu mare mila ta/ la ultima stație înainte de ură/… tot ce rețin e că te-am iubit cu urmări/ deși mi-ești definitiv pierdută/ ca o insulă pe mare după furtună…”. (De ce mă Uruguay)

Tot acest amalgam de trăiri, generat de iubire, are o singură finalitate conclusivă și amuzantă – ,,doar că în dragoste mai ai/ o ultimă speranță:/ iubește/ sau dă-te-n pisici!”. (Iubește sau dă-te-n pisici!)

Nedreptatea în fața naturii rămâne un subiect vulnerabil pentru copilul George ,,bandit pus pe belele”.

Căzut din cireș, plin de sânge el nu plânge, ci râde, o reacție neobișnuită care se finalizează cu un gol în sufletul inocentului ca un ,,sfârșit tembel al lumii” atunci când ,,oamenii mari” decid să taie ,,cireșul din rădăcină” care ,,dragul de el n-a zis nici pîs”.

( Poetuş de pluş răguşit ascultînd păsărele) Emoționant episod, impresionantă abordare a copilăriei! O altă secvență remarcabilă a inocenței este aceea în care toamna, copiii nerăbdători ,,pândeau ca indienii… carele cu boi cărînd butoaie pline/

cu struguri de tot soiul proaspăt culeși” apoi din mers săreau pe ele și se înfruptau ,,pe alese”,băgau ,,la ghiozdan”, în ciuda efortului făcut de căruțaș de a-i opri, opintindu-se să-i lovească cu biciul.

Ei se fereau și râdeau ca ,,bolunzii”, se mâzgăleau ,,purcelește/ cu mustul lipicios”.

Vizualizând această scenă scrisă cu măiestre de George G. Asztalos mă între retoric: unde sunt acele vremuri frumoase, unde a dispărut lumea fascinantă a copilăriei? – ,,noi și vrăbiile eram fericirea dilie și năzdrăvană a lumii”. (Poem aşezat de adormit furtuni)

,,Acasă” este sentimentul care bântuie personalitatea înstrăinatului, sugrumat fiind de nesiguranță și disconfort în realitatea intransigentă. Cu toate acestea GA are puterea de a sfida ruina spirituală, înnobilând definiția locului de apartenență recurgând la mijloacelor artistice (personificarea).

În concepția sa acasă ,,e doar în pământ… un cimitir cosmic… pămîntul e animalic. că îl doare asta şi latră la lună. că adoră asta şi aleargă liber sub soare…”. În schimb omul ,,e un animal de pământ” care, odată atins, se transformă în sentiment –

,,a fi om este să te doară cu dragă inimă. toate cele pământești. cu atâta amar de bucurie şi frumos încât aici și acum e sfâșiere în fericire”. (Terra incognita. Mare sentita)

Cel de-al doilea capitol – Simți de nebun. Cu inima ieșită din minți. – scris într-un alt registru, reprezintă o inserție a întregului volum prezentat într-un limbaj colocvial, marca GA.

Ce este femeia? O specie pe care puțini bărbați o acceptă ca atare.

În viziunea autorului ,,Dumnezeu a făcut femeia slabă de plîng îngerii… prima specie/ pe care o adoră o vînează şi o consumă toată lumea// muşti din femeie ca dintr-un animal şi te simţi Dumnezeu/ pe urmă pleci mai simţi o vreme gustul mirosul…” (De ceva vreme femeile)

Vinovată de îndrăgosteală este tot ea, femeia. Ce simte și ce gândește un îndrăgostit, mai ales dacă este poet, doar versurile lui grăiesc – ,,… dintotdeauna/ dragostea se simte/ nu se spune/ e dată dragului/ dar se simte în neștire// degeaba îi spui omului măinene/ a fi îndrăgostit echivalează olfactiv/ cu mirosul suav mixat/ între lavandă şi urină” (Simt de îţi stă mintea)

Singurătatea poate avea multe conotații în poezia lui George A. Ea sălășluiește în cuvântul poeților -,,acești Lacrima lu’ Ovidiu expulzată din fericire la capătul lumii”. Poetul își scrie capodopera în compania ei considerând-o ,,binecuvîntare un privilegiu/ a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfîrșit/

e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (Elegie de transport în comun)

Și da, povestea merge mai departe iar filmul se derulează în singurătatea protagoniștilor săi ,,cu inima homeless/ … ca să îşi poreclească amoros singurătatea… în stația Oropsiților” unde ,,totul e plin de rahatul perfecțiunii”.

George G.Asztașos, dincolo de calitatea de a fi unul dintre cei mai buni poeți și autentici ai generației sale, experimentează permanent, căutând formule lirice prin combinarea a două sau mai multe cuvinte pentru a da o conotație dublă mesajului transmis.

Relevante în acest sens sunt expresiile sau cuvintele: sexymental; e dată dragului; măinene; sentimentosan; îngerese, melalchoolia!, mi-e omor cît îl ador, senti(de)mentul, photodrăcie; Poeziua bună se simte de dimiviață; mîine e iarbă și nici lunea nu crește, (poezie pe cheia găurii), înger păziterminator , De bună voie. Şi nesilit de silă. ,

Frumuseţea e că toată ura mă face să mă simt un urît. De toată frumuseţea.; realitatea moare electric.

De neatingere.; ce mine era!; în vaporoasa ei rochie goală ea mă înjură cu duioșie; sunt un nebun cuminte; și nu știu dacă ne simțim sau nesimțim; cușca și cureaua beată/ ce gagică-am fost odată!; Dar toată luna mai se decembrie și e o ceață de să-ți scoți ochii…; conTempoRana mea; Trandafiriada; etc.

Un alt experiment pe care l-am luat ca atare, deși, ca editor îmi este greu să-l accept, este acela de a pune punct în titlu și de a scrie un text în care punctul abundă fiind pus neregulamentar.

Am acceptat ca cititor ș iubitor de poezie, astfel încât mi se pare un discurs liric sacadat, care te ține în priză, te impulsionează să mergi mai departe, provocându-ți gândirea și starea de spirit.

Acolo unde crezi că se termină ideea, de fapt ea continuă ca un suflu maladiv generat de durere, de incapacitatea de a fi ,,coerent” atunci când situația o cere – ,,… noi cu grijile-praf. şi pulbere. noi niciodată acasă. duși pentru că nu există acasă. nicăieri pe pămînt.” (Terra incognita. Mare sentita); ,,…

Realitatea e muma pădurii dar e copilă şi înțeleaptă. Îi doboară inocent doar pe ăia care nu o simt dar au pretenții. Să fim dureros de frumos realişti. Şi să facem față. În muma pădurii ei de nebunie pe cîmpie! Și de viață! (Poem cu pitici mişto. Ce mai. Haili-hailo!)

Scena finală a peliculei – victoria matadorului. Indiferent de pericolul care-i amenință existența, el găsește resursele necesare pentru a înlătura orice obstacol din viața sa, trăind la intensitate maximă fiecare moment.

Odată luat de coarne și trântit la pământ, taurul este învins. Crezul matadorului este bine încuibat în ființa lui ,,Învingătorii nu renunţă nici morţi”.

matAdor, un titlu cu semnificație dublă, mat iubirii și matador, toreadorul în permanentă luptă cu viața, este un volum de poeme ca un bici trosnind pe spinările falșilor poeți, zidari amatori care nu vor fi niciodată arhitecți pentru că își construiesc creațiile legați la ochi, la inimă și suflet.

George G. Asztalos, prin versurile sale, rămâne un simbol al matadorului-poet autentic –

,,m-am născut să fiu real nu perfect/ ca să vezi/ poezia nu vrea un poet bun la pat/ vrea un nebun/ în toate pozițiile… ”, un nebun frumos care-și înfruntă fățiș temerile, un copil care adoră să se suie ,,în pomi după fructele de sus”, același copil pentru care și căderea e o bucurie pentru că ,,îți dă lecţii de viaţă”. ( Stau nicăieri și n-am. Cine să mă țină de mînă?)

George G. Asztalos este unul dintre urmașii,,Poetomului”, cum îi numește Valeriu Dg. Barbu pe cei care vor salva lumea prin bucuria sinceră de a transmite emoția vieții – ,, să facem ferestre deschise spre lume/ dar e poezie atît în bucurie cît şi în mînie/ şi mai ales dincolo de ele… poetul arde de stinge/ aici şi acum nu mîine sau ieri”. (Sentimentosan)