Despre „Zbor de fluturi” al Constanței Chivulescu Precup

„Zbor de fluturi” – publicat la Editura Minela (iulie 2022) – este cel de-al treisprezecelea volum al Constanței Chivulescu Precup.

Veșnic tânără, autor al seriei de 12 volume de poezii – „Dragoste târzie”, poeta continuă să se joace. De data aceasta nu mai jonglează cu sentimente de dragoste, ci cu natura și lumea necuvântătoarelor. Poeziile păstrează tehnica versului clasic, o prozodie aproape perfectă, însă aduce cu sine actualitatea din viața auctorială. Cartea este dedicată tuturor celor care încă mai copilăresc, indiferent de vârstă.

Volumul începe cu poezia „Zbor de fluturi” care dă și titlul cărții. Metamorfoza fluturelui de noapte este un simbol al eului liric. Ce-și poate dori un suflet care iubește, decât să fie idolatrizat la rându-i?

Spiritul plăpând nu-și doreşte palate și bogății, vrea doar să se bucure de viață, să fie fericit și iubit – „Să fiu plăcut, să am putere,/ Să-mpart  surâsuri peste tot/ Așa cum inima mi-o cere/ Și-n fericire să înot!// Eu sunt un fluture de seară,/ De noapte ce sfârșește-n zori./ Spun celor care mă-nconjoară:/ Voi pentru mine sunteți flori!”.

Versul ludic stârnește zâmbetul cititorului. Poeta conturează personaje bine încadrate în scenariul unei povești aparent simple, dar cu final gnomic. Relevantă în acest sens este poezia – „Cântă mierla pe un ram” unde scenarista ne introduce în universul său, într-o zi oarecare, caniculară, când, obosită și însetată, vine de la cumpărături și bea „apă cu nesaț”.

Se relaxează privind în jur, observând atent detaliile din natură și constată că nimic nu o poate opri din drumul său – ,,Toți îi suportăm capricii, ploaie, arșiță, zăpezi…”. Atenția îi este atrasă de felina care așteaptă un pas greșit făcut de mierlă, pentru „a pune gheara pe ea”. Este surprinsă și amuzată de viclenia păsării care se mută din ram în ram, parcă făcându-i în ciudă felinei.

Ultima scenă, introdusă cu abilitate în finalul poemului, ia o întorsătură neașteptată. Reprezintă zborul către cer al păsării, când soarele apune. Dincolo de aparențe autoarea meditează profund și găseşte răspunsul unei întrebări dat de înțelepciunea vârstei – „Tot mă uit pierdută-n zare și mă-ntreb necontenit,/ De ce soarele apune, de ce pleacă-n asfințit?/ El se-ntoarce înspre ziuă, însă noi dacă-am plecat,/ De la viață luând adio, nu ne-ntoarcem… niciodat’!”.

Este de admirat ironia ce însoțește aproape toate poveștile lirice din volumul „Zbor de fluturi”.

Am mers pe urmele autoarei-suflet de copil și m-am bucurat de prezența personajelor pe care dragostea ei evidentă le pune în valoare. Astfel, l-am compătimit pe Lăbuș, căţelul cu „blana subțire” care a tremurat de frig toată iarna și care se bucură, alături de stăpâna sa, de revenirea primăverii; am redevenit copil și am râs când mi-au fost prezentați membrii familiei lătrătoare: Bobița, mama lui Duluș, fiul lui Lăbuș pe care îl doare un picior.

Vă întrebați, probabil, de ce? Iată și răspunsul extrem de amuzant care vine la pachet cu răsplata faptelor: „S-a lovit de un grătar,/ Când fugea fără habar/ Ca s-alunge o pisică,/ Ce venea fără de frică// Și care mânca se pare,/ Din castron a lui mâncare.”.

Poeziile epice sunt savuroase. Mărturisesc că n-am știut povestea măgarului Buridan. N-am să scriu nimic despre ea. Las plăcerea lectorului să o descopere.

Altruismul predomină în poezia Constanței Chivulescu Precup, este molipsitor. De la dragostea pentru necuvântătoare și până la dorințele înșirate pe hârtie către Moș Crăciun, toate poartă amprenta unui suflet de excepţie care lasă propriile plăceri să se transforme în bucuria tuturor – „ …Pentru cei în etate,/ Pentru părinți, pentru bunici,/ Vreau multă sănătate!//

L-am mai rugat pe Moș Crăciun,/ (Căci n-am uitat niciunul)/ Din cei ce nu mai sunt acum,/ Azi, când vine Crăciunul,// Trecând pe la mormântul lor/ Să lase-o rugăciune…// Chiar de sunt mic, îi port în gând,/ Nu i-am uitat vreodată,/ Îi pomenesc ades plângând,/ C-o lacrimă curată.”. (Scrisoare pentru Moș Crăciun)

Dacă în zilele noastre copiii se bucură de jucăriile din plastic, reprezentând personje din desenele animate în trend – Henry Dragomonstrul, Patrula cățelușilor, Fulger McQueen, Eroi în pijamale  etc. – Constanța Chivulescu Precup aduce în atenţia cititorului jocurile generațiilor anterioare, implicit copilăria sa.

Astfel, redescopăr în poezia „Eram copil” bărcuțele și avioanele din hârtie construite de copii, zmeul nărăvaș ridicat în văzduh și strunit din ață, jocurile colective care stârneau controverse, mare hărmălaie, dar și bucurie – pitita, leapșa, șotronul sunt doar câteva dintre bucuriile generației bunicilor și părinților noștri.

Cine nu regretă vremea copilăriei „fără de griji”? Ultima strofă m-a determinat să privesc în gol și să fiu în asentimentul poetei –  Azi îmi petrec minute-n nostalgie,/ Visând la tot ce-a fost, dar într-o zi,/ Ce bine-ar fi să se întoarcă vremea,/ Măcar puțin să fim din nou copii!”.

În poezia „Viața copilăriei”, autoarea își amintește cu plăcere de locurile natale – „ Eram copil, născut în sat de munte” – de vremea când mergea cu vitele la păscut în poiană.

Viața de la sat se derulează asemenea unui film în ochii și mintea copilului. Astfel, vara, cu toţii munceau la câmp până când soarele apunea. Toamna culegeau fructele, urcau „în pădurice” și adunau alune, coarne apoi coborau pe înserat când liniștea era tulburată de talăngile vitelor. Somnul le era întrerupt când și când de un greieraș care „cânta necontenit”.

Parcă ruptă din tabloul lui Grigorescu – „Car cu fân” – poezia „Căruța cu fân cosit” ne introduce într-o atmosferă feerică a lumii satului interbelic – „Ce frumos a fost odată,/ Când demult copil eram,/ Mă duceam pe câmp cu tata/ El cosea, iar eu priveam// Cum se-apleacă iarba-n coasă,/ Cum pământu-l împânzește./ Și din iarba cea stufoasă,/ Câte-o lăcustă țâșnește!…”.

O poezie care se face remarcată prin franchețe, prin construcția conținutului liric și tematică este  „Copii de ieri, copii de azi” și vine ca o concluzie a celei anterioare – „ Azi nu mai e nimic ca altădată,/ Cei mici nu-și mai fac timp de nici un joc./ Chiar dac-afară ziua-i minunată,/ Stau multe ore într-un singur loc…// Nu ies la aer, nu mai fac mișcare,/ Sunt pironiți cu ochii… în calculatoare.”. Cât adevăr grăit-a poeta!

Noua tehnologie îi captivează pe cei mici mai mult decât orice. Ei renunță la cunoașterea mediului, la bucuria jocurilor colective, la socializare, preferând singurătatea telefoanelor și a tabletelor. Unii o numesc evoluție.

Fără măsură, tehnologia modernă mutilează spiritul inocent, ducând la naşterea unor roboței care nu vor trăi niciodată bucuria Sărbătorilor Pascale și a celor de iarnă, bucuria de a scrie Moșului ce își doresc, bucuria de a ține în palmă o buburuză pe care să o privească până își va lua zborul, de a mirosi o floare, de a merge pe bicicletă, de a bate mingea pe maidane, de a înălța un zmeu, de a… de a…

Cărțile nu vor mai fi porți deschise spre cunoaștere. Roboțeii sunt prizonierii internetului, un balaur cu multe capete care ne va înghiți curând…

– Țară, țară vrem ostași!
– Pe cine?
– Pe cei ce-au fost copii!
– Oameni?
– Da, oamenii mici.
– Să vină!…