Născută în Bicaz, județul Neamț, Elena Lucia Spatariu Tudose – stabilită de mulți ani în Marina Di Carrara, Toscana, Italia – este pasionată de muzică și poezie. Membru activ al Cenaclului de la Roma se implică în viața literară contemporană.
Realizează emisiuni laborioase la Radio Vocativ, prin care promovează și susține autorii români din țară și străinătate. ,,Poemania literară”, o emisiune dinamică, prin realizatorul ei a unit într-o mică familie suflete al căror punct comun este poezia, favorizând astfel schimbul intercultural și conservarea limbii, a culturii şi a tradițiilor românești.
A cochetat cu versul alb scriind la început timid, apoi, citind foarte mult a evoluat, a devenit încrezătoare în propriile forțe și s-a încumetat să-și asume creațiile publicând în diverse reviste și antologii din țară.
Modestă din fire, la îndemnul prietenilor, a publicat în 2020, la Editura Minela din București, primul său volum de versuri – Carte de colorat anotimpuri și păsări, volum bilingv româno-italian.
Cartea este dedicată fiilor săi – Cătălin și Andrei. Coperta volumului a fost realizată de fiul poetei, Cătălin Ovidiu Gârbuleț; traducerea aparține autoarei iar corectura traducerii poartă semnătura jurnalistei Alina Monica Țurlea.
În prima parte autoarea ne surprinde printr-un retorism-confident despre propria personalitate. Cine naiba sunt eu? este întrebarea care duce la răspunsuri evidente în concepția scribului la început de drum, în lumea cuvântului. Tema dominantă și recurentă este natura, o coloristică vie a universului liric auctorial.
În percepția sa poate fi orice – ,,o muscă” atârnată ,,de piciorul paianjenului” sau poate vedea lumea dintr-o altă persepctivă – ,,din poziția liliacului” prin care totul capătă o nuanță expresivă, autentică, cu tentă naumiană: ,,în capul meu/ cuvintele se împerechează genetic/ născând monștri/ niște mutanți amorfi…”.
Citind poeziile am avut sentimentul că autoarea creează personaje fictive pentru a se descoperi și cunoaște.
Multiplele fațete ale personalității sale capătă contur într-o rebeliune contrastantă cu sinele, negăsindu-și de multe ori identitatea – ,,sunt o Alice/ rătăcită într-o viață/ nu știu cum am ajuns aici/ și nici de unde vin”. (Sunt o Alice); ,,pe mine nu m-a adus barza/ poate de aceea mi-e zborul frânt/ mă simt condamnată nedrept/ legată abuziv de pământ”. (Pe mine nu m-a adus barza); ,,sunt o nălucă îmbrăcată de gală/ în veșmântul transparent/ furat ploii de ieri/ bântui lipsită de umbră/ mă scurg prin ceasornice/ lipsite de timp”. (Dreptul la dezintomnare)
În poezia Cine sunt eu? (2), discursul liric reliefează dorința de a imprima cititorului viziunea sa despre iubire și ură, despre creație în lumina spiritului fiecăruia dintre ,,prietenii” care încearcă să vadă dincolo de aparențe – ,,știu doar/ că sunt un lut/ pe care ochii tăi îl modelează/ atunci când mă privesc/ cu ură sau iubire// iau forma sufletului tău/ când ușa mi-o deschizi…// eu sunt lumină din lumina ta/ sau umbră-ntunecată…// pot fi iubire sau blestem… pot ger să-ți fiu sau primăvară/ înger sau demon… sunt ce vrei tu să-ți fiu/ prietene al meu!”.
Fragilitatea și inocența sufletului de copil se impun în creațiile autoarei printr-o transparență și sinceritate debordante. Timpul devine neputincios în fața trecutului rămas viu în amintirea fetiței ,,cu ochii căprui” care încă trăiește sentimentul nesiguranței într-o lume neînțeleasă de ea, o lume care o bântuie și se-nvârte ,,nebunește/ printre măști și umbre… umbre reci și măști hidoase…”, lumea apusă care o exclude din cercul său vicios, ignorând-o.
Cu toate acestea, fetița își găsește puterea să treacă mai departe în viață luptând cu propriile arme împotriva fobiilor, păstrându-și spiritul neîntinat. Încearcă să se înalțe, chiar dacă aripile-i sunt retezate.
Prin joc își creează propriul univers – ,,fetița cu ochii căprui/ se-nvârtea/ ca într-un joc grotesc/ din care încerca să scape/ căzând/ ridicându-se/ râzând printre lacrimi// peste răni își trăgea/ ciorapii de mătase ai mamei/ probând înălțarea în sandale cu toc// și aripi creșteau încet pe dinăuntru/ în timp ce zborul era de fapt/ prăbușire”.
Sentimentul matern este extrem de puternic, dar în același timp sensibil. În poemul dedicat fiului său Andrei – Cuib de lumină – poeta-mamă regretă trecerea timpului care transformă pruncuțul neajutorat în bărbatul protector. Femeia viguroasă de altă dată devine mama care sfidează senectutea, fiind copleșită de inversarea rolurilor.
Emoția crește cu fiecare vers sensibilizând cititorul – ,,de-o vreme m-am împuținat/ tu ești tot mai înalt/ brațele mele nu te mai cuprind/ dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă/ mi-e cald și mi-e bine/ și mă simt tot mai mult/ un cuib plin/ de lumină…”.
Bucuria de a deveni mamă este supremă, iubirea pentru copilul neprețuit e fără margini. Viața capătă valențe uluitoare iar sufletul plutește fulgurant – ,,o pasăre zămislise un soare/ din propria-i carne/ un boț preafrumos de mister și lumină/ distila întunericul în culori// peste cuibul gol/ o umbră fără aripi/ crește cu fiecare răsărit/ învățând culorile pe de rost…”. (O pasăre zămislise un soare/ fiului meu Cătălin)
Ades avem tendința să ne ascundem în spatele unor măști pentru a deruta timpul și viața sau pentru a evita realitatea, într-o viziune apocaliptică a falsului ego. Există cineva care demască ,,idealul” condiției umane – moartea.
Noi – ,,frumoșii pământului” – nu facem altceva decât să accentuăm hidoșenia interioară prin fățărnicie, creând punți de netrecut între a fi sau a nu fi. Din spiritul naturii se naște lumina.
Poeta, printr-o simbolistică discretă și ironie subtilă, conturează banalul vieții asemuindu-l cu nonsensul de a trăi – ,,doar ea nemascată/ Moartea/ în toată splendoarea ei/ de împărăteasă apocaliptică/ ne arată cu degetul descărnat/ cât de hidoși suntem noi/ frumoșii pământului/ în timp ce primăvara/ seamănă viață/ pe străzile pustii…”. (Frumoșii pământului)
Folosește cronologic cele patru anotimpuri ca simboluri ale vârstei. Astfel, primăvara reprezintă copilăria și tinerețea, descoperirea misterului existențial; vara – perioada maturității, a bucuriei de a trăi efervescența vieții, un brasaj de gânduri despre conturarea personalității, căutarea și acceptarea condiției umane; toamna – vârsta adultă, bogăție spirituală, împlinire, înțelegerea sinelui, dar și apariția angoaselor; iarna – senectutea, singurătatea, înțelepciunea, bilanțul unui trecut prodigios nuanțat de o multitudine de stări.
Elena Lucia Spatariu Tudose, așa cum am precizat în paragraful anterior, are o slăbiciune pentru anotimpul renașterii – primăvara – simbolul altei dimensiuni unde sentimentele și trăirile capătă semnificații fundamentale, armonizându-se cu stările de spirit auctoriale, imuabile – optimism și iubire, stări transmise persuasiv lectorului
(Primăvara)… ,,este sentimentul de floare pe buze/ când dai binețe îngerilor în zori/ dorul de libertate al cuvântului pasăre/ cuvântului vânt/ cuvântului apă/ cuvântului pământ…// senzația de aripă crescută din gleznă/ sfidând prăbușirea// fiorul străbătându-ți lutul/ când Dumnezeu te privește cu ochii verzi/ lamentându-te de esența lemnului/ din care ți-e tăiată crucea// primăvara/ este starea de veghe/ la căpătâiul nopților negre/ grijind la strălucirea viselor tale//… primăvara/ omule/ este anotimpul peren…// nu-ți număra inutil firele albe din păr/ e doar zăpada mieilor/ căzută pe tâmple.”.
Fiecare moment al zilei are farmecul său – dimineața revigorantă e un nou început. Starea de veghe freamătă, spiritul se animă ,,verde” într-un crescendo euforic – ,,… înfrunzesc simțurile/ iar ochii/ răspândesc/ lumină lină// viața pulsează ritmic/ prin toți porii/ scoarței brăzdate de ore/ ca ani…// până spre seară/ voi deveni salcie/ cerșind apei lumină/ voi desfrunzi/ apoi…// e/ deja/ toamnă”. (Dimineața)
Noaptea melancolică se adâncește în angoase ,,cuvintele neînsoțite dansează bizar”, devine cu fiecare oră ,,ceaiul negru” în care poeta a ,,stors o felie de lună”, liniștea dinaintea furtunii transformă noaptea în ,,ceai englezesc” iar visele ei picură ,,lapte galactic”, aripi invizibile îi cresc ,,pe umerii goi” și ruptă de realitate, plutește în ritm de vals în lumea-labirint imaginată de ea. Dimineața, resuscitată de o cafea ,,cu arome de frunze/ proaspăt râșnite” își face simțită prezența, aburul viselor dispare, iar cuvintele-umbre ,,atârnă melancolic/ în crengi despuiate/ de arbori”. (Despre noaptea asta)
Prietenia joacă un rol important în viața autoarei. Este înconjurată de oameni care împărtășesc aceleași pasiuni. Ca într-un vertij nebunesc totul devine un joc când în suflet spiritul inocenței se impune. Până și Dumnezeu li se alătură, totul devenind magic în arta poetică.
Remarcabilă în acest sens este poezia Revelație, dedicată prietenei sale, poetei Liubastra – ,, se făcea că/ prinse de mâinile incrucișate/
două nebune/ minunat de nebune copile/ se-nvârteau/ și se-nvârteau/ printre aburii cuvintelor păsări…//
Dumnezeu copil/ înmănunchea lumina/ în cuvinte stele/ pe care le-arunca asupra lor/ poheme”.
Ars poetica este lumea în care evadează autoarea din factualitate, încercând să-și construiască universul propriu, unde poezia devoalează spiritul și simțul artistic al protagonistei – ,,mă joc înmănunchind cuvinte/ le desenez/ le-nșirui/ le alint// dar când să le aștern/ pe coala de hârtie/ nu eu te scriu/ ci tu mă scrii/ nescrisă/ Poezie”. (Nu-s printre cei aleși); ,,poemul acesta s-a născut prematur/ are ochii lipiți precum cățelandrii de-o zi/ și caută lapte de muză/ dar muza e mută”. (Caniculă)
Uneori, neîncrederea în sine se cuibărește în sufletul poeziei. Sinceritatea în discursul liric este emblematică.
În poezia Carte de colorat, care a dat și titlul volumului, Elena Lucia Spatariu Tudose motivează decizia sa de a se alătura poeților contemporani prin volumul nou apărut, un vis împlinit prin care speră să coloreze în cuvinte o lume mai bună și mai frumoasă – ,,voi scrie într-o zi/ o carte de colorat/ voi despărți cuvintele/ în linii…/ linii frânte/ curbe/ elicoidale/ niciodată drepte/ niciodată infinite// voi desena cu ele/ primăveri în toamne triste/ și voi face arborii/ să râdă în hohote/ sub ploi.//(…)/ în cartea mea/ culorile/ își vor scrie singure/ cuvintele”.
Folosește ades simbolul coliviei, obsesia îngrădirii libertății de a gândi, de a simți, de a gusta lumina cuvintelor din noianul conotativ al simblisticii limbajului artistic expresiv sau mai poate simboliza și reținerea de a se manifesta în scris așa cum simte – ,,cuvintele se înnoadă în gât/…// mișună mute ca viermii/ adâncind hăul acolo unde/ erai tu și soarele închiși în colivie…// eram două păsări captive-n două colivii/ doar ochii mei ca două aripi te-au urmat”. (Sury)
Elena Lucia Spatariu Tudose pornește cu dreptul în lumea poeziei. Volumul este amprentat de viguarea caracteristică autoarei, de vocea sensibilă care nuanțează armonios spiritul ludic, anulând temerile existențiale prin edificiul unui limbaj artistic autentic.
Poezia mângâie, își strigă durerile, plutește euforic în universul propriu, se revoltă, toate aceste sentimente având calitatea de a transmite mesaje și imagini ingenue, sensibilizând lectorul – ,,… mirosea frumos/ a grâu încolţit/ și a smirnă mirosea/ a flori de primăvară/ și a pâine caldă/ coaptă pe piatră// veniți de luați/ luați de mâncați/ nu vreau în schimb/ decât pietrele/ cu care ați aruncat/ în Hristos”. (Veniți de luați)
