George Pașa – Albăstruiu
(dintr-un volum de versuri în pregătire, Albăstruiu și alte poezii)
-7-
Să-l scriu Albăstruiu nu mă lasă,
s-a ascuns, grăbit, după cireș,
supărat că mie nu-mi mai pasă
dacă-n ritm, vreodată, va da greș.
Și de-acolo îmi trimite-n treacăt
priviri temătoare și hazlii,
pentru că sunt gata să pun lacăt
la cămara cu melancolii.
În sfârșit, se-apropie cu teamă
și îmi zice: „Melancolic sunt
c-așa-mi fuse scrisa, dar vreo damă
o să mă citească-n amănunt.
Lasă-mă să zbor, nu-mi tăia pana,
nu mă-nchide-n rama vreunei cărți!
Doar cerneala știe (ea, sărmana)
cât pustiu domnește-n alte părți,
câtă vanitate, câtă fiere,
să cuprindă-n carte orice fleac,
folosit în loc de somnifere
ori, mă rog, în loc de coniac.
Uite, mi-a trecut melancolia,
sunt mai blând, ascultă-mă acum:
mult mai dragă-mi este, cert, chilia,
decât să mă-ngropi în nori de fum!”
-12-
Arar eu am avut hemoragie
în versuri: am cerneala mult prea groasă;
tristețea mea n-a devenit apoasă,
deși ar cam fi vrut cel din regie
să o dizolve-n epitete-acide,
chiar și-n substanța vreunei comparații,
încât să intre mai ușor în grații
vreunuia ce faima o decide.
Dar eu mă scriu așa cum vrea destinul;
am formă fixă, însă-n ea plutește
metafora, ca un himeric pește
ce îți provoacă, făr’ să vrei, suspinul.
Oricum aș curge: mai domol, mai iute,
mă subțiez cât să trec prin strâmtoare;
apoi, dac-am să intru în vâltoare,
nu-l chem pe regizor ca să m-ajute,
prind ritmul orfic și-mblânzesc stihia,
lovesc în pietre, pân-au rezonanță,
chiar de-mi răspund târziu, cu eleganță,
printr-un ecou fidel, melancolia.
Atunci, pierdut, uit calea ce mi-e dată
și mă revărs pe câmpuri lexicale
ori pe alei cu versuri de zicale,
unde Acum e văr cu Altădată.
Dar știi că-n vers sunt căi nenumărate,
cum adevărul nu-i captiv în clipă.
Nu îți clădești viața cu risipă,
nici porți spre cer, cu gânduri necurate.
Târziu, când îmi voi strânge tot misterul
în cetățuia inimii albastre,
am să ajung la sufletele voastre
să le alin, cu versuri, efemerul.
-13-
M-așez în rânduri, peste coala albă,
cuvintele-mi se-nșiruie-ntr-o salbă
de versuri metaforice, senine,
ca niște diamante în vitrine.
Cerneala curge-n ritmuri monotone,
cuvintele îi par că au cinci tone;
ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare,
ca niște flori frumos mirositoare,
să-și lase-a lor aromă peste foaie,
cum aerul e-mprospătat de ploaie.
Dorința i-o aud, aș ține seama,
dar gânduri sumbre îmi aduc și teama,
că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,
provoacă somn ori moartea ți-o induce.
Cum eu nu vreau să dorm (mai am de lucru
și nu-s o floare strânsă-n involucru),
de ce să mă-nvelesc în somn, în moarte?
Mai bine las cerneala strânsă-n carte
și ies din rânduri, mă arunc în viață,
aleg o altă cale, mai semeață.
Iar dacă-o fi să vină autorul,
abil, să mă tot ia cu binișorul,
să îmi promită c-are să mă scrie
mai ordonat, cu dreaptă schelărie,
și din cerneala mea atât de-albastră
să-mi dea nou chip, de pasăre măiastră,
îl voi lăsa, atât cât îi permite
caverna din măseaua lui de minte,
să-mi dea idei, zorzoane și-alte cele,
apoi să ies ușor din ghilimele
și să mă scriu ca liniștea pe apă,
în care tot seninul să încapă.
Dar, nu știu cum, de undeva din zare,
mă cheamă o rețea pustiitoare,
să mă expun pe mii și mii ecrane
(să cad din lac în puț, fără plonjoane).
Mi-o zice c-am făcut mare greșeală
dacă m-am scris cu pixul pe-albă coală;
că mult mai bine m-aș fi scris din taste,
c-aș fi scăpat de multele năpaste:
ba pixul cel nerod nu are pastă,
ba ai găsit cerneala cea mai proastă,
vreo muscă ți s-a așezat pe foaie
și ți-a lăsat micuțe mușuroaie,
de nu cumva cerneala ți-a băut-o
vreun nătărău ce wisky a crezut-o.
Ei bine, zic, nu-i important suportul,
ci mult mai mult contează tot efortul
pe care-l faci să te așezi cu bine
în forma strâmtă-a versului. Oricine
știe că-n melodia unei rime
nu este doar fior, e și asprime.
Nesiguranța de-a te ști vânatul
vreunui poet ce-ți tulbură înaltul
cu vrerea sa de-a fi băgat în seamă,
ei bine, asta îmi induce teamă
și n-aș mai vrea să spun ce am a spune,
căci mă cuprinde multă-amărăciune.
Îl las pe autor să îmi dezlege
nespusele, chiar de-o să mă renege.
-18-
Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,
desculț, lăsând afară toată zarva.
Și-a scuturat din sine toată pleava
de litere cu voce lipicioasă.
Afară a lăsat scrumul din vise,
idei hibride înmuiate-n ceață.
Ca niște pești zvâcnind la suprafață
se-ntorc lumini din lumile închise.
Aici nu-i timp uitat între crevase,
să-și roadă clipa, cinic, în măsele,
nici glasul vreunei umbre ușurele,
să-i intre Albăstruiului în oase.
Din sine întru sine, doar minunea
cântă domol o melodie lină,
purtată de-un ecou în serpentină,
care-i asigură conexiunea
cu miezul grav, pulsând în plasma oarbă
ca fătul în placenta unei mame.
Cântec purtat de infinite game,
în sine însuși iar să se absoarbă.
Vrăjit e Albăstruiu, cum nu-i altul,
sorbit de-o notă-n ritmurile fine.
Trecut în cântec, resorbit de sine,
va ști, de-acum, cât e de sfânt înaltul.
-21-
Aripi albe, arse-n zborul pe un cer de fum și iască
beau albastrul stins al mării dintr-un val ce-o să renască
o furtună de-nțelesuri pentru minți răscolitoare;
poate chiar de-aceea lumea stă în vieți întrebătoare,
poate chiar de-aceea zborul nu se-oprește niciodată:
moare-un timp, dar vine altul, iar tăcerea vinovată
își găsește leac în zborul temerar și plin de cântec,
adormind vinovăția, vindecând-o chiar din pântec.
Și de-aceea lumi senine nu se-ascund de ochiul morții;
ele trec ușor de norii ce încurcă firul sorții.
(Dar, fii sigur, se descurcă. Pân’ la urmă, încâlcirea
face drumul doar mai aspru, ca să-și merite sclipirea
steaua-aceea ce te poartă către fapte de ispravă,
ține gându-n ape calme și-l ferește de otravă.)
Vis senin, purtat de cântec, semn de alb și de iubire,
trece, vesel, Albăstruiu, în cel zbor spre mântuire.