Ceasornicarul timpului
Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată ultimele nouă secunde –
(pe masă, diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii)
Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hmm, ciudat reparator, insolit afiş!
În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit,
un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu 10 ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…
Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se-ntoarse: De ce nu?!
– Aş vrea să primesc un timp diferit!, întinde ceasul-braţară şi-n alt timp intră…
A trecut şi-un bătrân ce greu îşi târşi anii mulţi,
privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, elfugi…
Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel,
între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse…
…. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur,
a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…
Dumnezeu ne colorează clipa
Pe drumul către eternitate,
în căutarea viselor,
o lumină fantastică pătrunde
prin faliile gândului.
Dintr-o picătură de sânge
amintirile se-nvârt prin timp,
peste nisipul deşertului
marele flux de emoţii ne-aruncă
toate umbrele
de pe dantela timpului.
Păşind în lumina din soare,
pornirea a fost sfâşiată,
gândurile s-au unit,
până la sâmbure
simţirile dătătoare de viaţă
s-au căutat,
umplându-ne spaţiul,
dar undeva dorul
rămâne treaz, mereu crescând.
O iubeşti pentru că există
dar dincolo de orice minune,
dincolo de drumul pornit,
ai înţeles, ea te-a iubit!
Dumnezeu ne colorează clipa
contopită în rotunjimile sunetului,
surprinsă-n echilibru, cu fiecare
nouă picătură,
cu fiecare respiraţie adâncă.
Un strop de nemurire,
o clipă doar în dansul nostru cosmic!
Iubito, ce cuvânt, ce minune, ce prezenţă!
Veşnic îndrăgostit, fără tine nu ştiu ce fac,
respir, dar oare respir?!
Nu mai ştiu de când nu eşti aici,
nu mai ştiu dacă trăiesc,
lacrima să şteargă
orice netrăire a depărtării,
chiar dacă nu îmi spui nimic,
dacă te simt e totul.
Îmi era cerul pustiu, stelele au căzut,
nu erai aici să mi le cobori în suflet.
Cum să le-aduc când
numai tu ştii să le dai strălucirea?!
Cu o privire îţi cuprinzi întreaga viaţă,
ascunse sunt toate în tine,
niciodată nu vei rămâne singur!
Dacă tu eşti, cerul îmi va vorbi din nou,
în mine eşti tu,
cea mai frumoasă dintre femei!
Scăldată în privirea ta, povestea
începe şi se termină cu noi.
Acolo, la înălţimi, vântul şi soarele
se luptă la fiecare pas!
Când apari nu mai ştiu cine sunt,
eşti cu un pas mai departe,
chiar mai departe,
te-aş săruta vieţi şi alte vieţi,
sunt fericit, simţindu-te,
în apele tale vindecătoare mă pierd.
Dă-mi să beau,
te privesc şi nu mă mai satur!
– în aburii dimineţii, îi şopteşti.
Locul rămas lipsă
În clipa când te-am luat de mână
totul s-a schimbat.
Sub temerile tale, sub durerile tale,
sub întristările tale,
mereu este cu tine
un peisaj
multiplicat cu mii de sori
din veşnicia timpului.
În Templul Oglinzilor
ţi-am simţit
pasiunea
şi grija ce-o-ndrepti
spre tot ce te-nconjoară,
farmecul unei vieţi în care
te regăseşti.
Cum să te eliberezi?
Încă nu ştim nimic
despre iubire.
Ai impresia că-ncepi
cu fiecare floare
ce o descoperi
o altă şi altă iubire,
imortalizând clipa.
Pentru că a uitat cine este,
pedepsită-i să uite
orice limbă,
iar visul ei
să se nască-n al tău.
Purtaţi de vânt, departe de lume,
libertatea-i ca o poartă.
Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai?
Cu ochii senini, plini de iubire,
coboară cerul pe pământ
şi ridică perdeaua trupului
pentru a fi învăluită
de razele fiinţării.
În adâncul din tine m-ai aşezat
ca pe tine însăţi,
dorul de tine
mă ţine mai aproape de Rai,
am ieşit din orice cerc
de când te-am întâlnit
şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu.
În esenţă ai fost acolo dintotdeauna,
săpată în palmele mele
şi de ce nu în coastă, se spune.
E locul de cinste şi cel rămas lipsă!
– îmi spui, zâmbindu-mi,
în oglinda dintre lumi… şi vis, şi trezire…
Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui
Eu, tu, aici, acolo,
rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
în adierea visului, suspin e cântecul.
Prin frunzele risipite de toamnă
asculţi curgerea timpului, din amfora antică
sorbi melodia – delicat mir –
beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.
Prin noaptea-nvaluită în vrajă,
o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…
O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund
în respiraţia unui timp comun, pare sa ne coase,
unul de altul, în punctele cardinale ale inimii.
Estompat este totul, ceva s-a pierdut, acolo, în vânt,
nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…
Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
Labirint este viaţa, labirint este moartea,
coridoare invadate de alte coridoare
ce nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic,
mileniile însele trăiesc în adâncuri!
Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
feliile tortului de migdale, când dulci, când amare.
Un paradis pe care nu-l vedem trece
prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi.
Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.
Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.
Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi …