plânsul de luni, cel dintâi
şi dacă-ai venit
să aibă şi lupii ăştia
unde pune vina pe carne
începe de la cineva viu,
un om care iese cu vinul
pacea poverii e să stea jos în casă
în păcat, străduinţa e jumătate din carne
cea de sus parte.
nu ştiu ce faci pe vârfuri
mersul ăsta mereu înainte
nu e al cui vine să dea de mâncare
băgat în Dumnezeu
trăind unde lucrul şi-l face.
cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
era să ghicesc eu clavicula înclinată
şi împreună să-ţi spunem „tată”.
ca şi cum, lângă mine, fără boală
de unde e moarte
ar fi fost spus folosul
thanatos blues
în partea asta a morţii
ştiu mai bine să scriu.
pe de-a dreptul trece puterea braţului
în loc de oase se deschide sângele cu râs
şi mă caut la sân
ca de carne trecută prin soare.
a grabă îmi rămân lucrurile
şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
n-o pot creşte singură
mai bine decât am trăit-o.
unduie pereţii la trecere.
în afara asta a morţii,
despre mine, numai cuvinte.
cuvânt tânjind umbrei femeie
crede-le doar în umbletul de deasupra
poate şi-n punctul de trezire al urmei femei
toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
la marginea de ştergar
negrul cărnii cu ele
oglinda în dezbrăcat, curată.
eu am un paradis mic
cu perdele ce fac la lumină
prima dată
aşa cum rodul altui trup se pune:
sfios, fără apă, doar frunze.
zilele care cu tot cad
una pusă iar între cele.
am rupt punţile acheronului
toti copiii mici se pierd in templu
măcar odată
gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
și așteptarea din aer e locul
unde soarta ți se pune departe
poate, simplu, din frica ta.
mamele știu să nu întrebe
doar trăind lângă viață
nu se ia salvarea lumii la tine
treaba Lui e decât toate mai întreagă
treaba.
scriu să se facă în mine
ce din alta vrere vine și pune.
duminica azi
la umbra uitatului, moarte.
punctul terminus
de undeva vine Dumnezeu
doar că graba lui,
fiecăruia după cum îi e umbra
şi goală oboseala genunchilor
năpârlirea celor zece porunci
de la gură ca vaietul
şi mirosul sicriului
înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
umblând urmei pe o parte şi alta
cel de la viaţă
primul făcut bătrân
înaintea noastră,
îndeajuns, masă întinsă.
de undeva vine Dumnezeu
şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.
dacă întâiul a fost cuvântul, următorul cine va fi?
primul Dumnezeu mare
era doar un copil la sân
şi eu imi făceam pâinea pe lângă el,
îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
obosise timpul din fructul său, un rost singur,
mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar de câteva ori,
pentru minuni sau să râdem la zgomot
el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
între noi nu mirosea a profeţi
crucile îl chemau uneori cu treburi
întelepţii din temple au memoria bună
şi totul li se face puţin.
moartea cum o viaţă închisă-n o mare deschisă
în ziua aia,
dacă ar fi fost altă zi
fiecare ar fi ştiut de ale lui;
veneau unii foc să facă
nu-mi datorau nimic,
doar vorbeau despre mine pe merit propriu.
nu de asta urcasem locului
mă gândeam că le-ar fi plăcut
să mai fie cineva cu ei
cât ovula cenuşă.
eu avusesem de prisos aripi
de câteva ori
şi sub pământ duceam nodul la batistă bine strâns
rasa iubirii
c-am ieşit aşa mai războinic.
cred că era când cerşetorul murise
cu vederea la mare deschisă
să faci unu cu el întregul
fiecare știe:
se întâmplă doar dacă ai plan,
nu zic de vis.
convine să construieşti
după ce înainte ai şters.