În loc de introducere:
Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)
se naște în eter
multe veacuri înainte de ființarea pe pământ.
Poemul nu se scrie, se simte
vibrația-i dansantă în jurul aurei poetului.
Poemul simte poetul, îl alege cu grijă
așa cum sufletul copilului își caută mama
înainte de prima bătaie de inimă.
Poemul nu se scrie, se naște din condei
precum o arie divină, ce a primit acordul
să înalțe omenirea.
oare știi că poemul acesta respiră a tine?
Ți-am luat spiritul și l-am zidit
așa cum Manole și-a ridicat mănăstirea
pe sufletul Anei.
Te-am sacrificat ca pe un miel de Paște
în poemele mele
și nu ți-a spus nimeni.
Tu…
oare știi că poemul acesta pulsează de tine
și crește cetate în jurul tău?
Suntem cuplul perfect în poezie, necunoscutule;
te cunosc mai bine decât palmele mele
mânuind bidineaua cuvintelor.
Oare știi că ți-am sfințit sângele, jertfindu-l
pe altarul Marii Deveniri?
La capătul tăcerii
(în memoria străbunilor mei deportați)
La capătul tăcerii
sunt eu, țipătul
ultimilor străjeri ai neamului,
prigoniții în Siberii pentru iubire de Patrie,
condamnați la moarte pentru vrednicie,
huiduiți, bătuți, schilodiți pentru păcatul de fi
Român.
La capătul tăcerii geme pământul
de minciuna sovietică
făcând din străbuni dușmani ai poporului,
torțe vii în lagăre comuniste cu cenușa
împrăștiată în vânt, să li se uite
și urma!
Dar sufletul lor înrămat în lespezi de piatră
nu uită.
Sufletul lor mai strigă din lumea de dincolo
despre calvarul bolșevic.
Nu tace, ci urlă-n morminte,
tace vorbind printre crânguri,
vorbește plângând…
La capătul tăcerii
se înalță el, strigătul
ultimilor eroi reduși la tăcere,
furați de credință, înfometați de pâine,
alungați pe meleaguri străine,
îngropații de vii.
La capătul tăcerii suntem noi
urmașii morților noștri,
care nu am uitat cine suntem,
de unde venim,
pentru ce mai trăim.
La capătul tăcerii
amintirea stă neatinsă.
Arzând…
Elucubrații lirice
Și dacă-ți spun că te cunosc demult,
De foarte de demult și de departe,
Și te-am creat din vise și din lut
Așa cum din neant se scrie-o carte.
Și dacă-ți spun că nu e Dumnezeu
Cel care din pământ ți-a dat ființă,
În ochiul minții din lăuntrul meu
Te-am adunat sămânță cu sămânță.
Și din cenușa unor vise arse
Te-am reclădit, apoi, pe un cer nou,
Cu urmele speranțelor rămase
Cuvintelor le-am făurit ecou.
Iar dacă-mi este teamă să m-apropii
De zămislirea mea, de visul tău,
E pentru că nu vreau să spulber stropii
De ideal țesut în gândul meu.
Și poate că fiind doar o fantasmă,
Un adevăr mai virtual ca restul,
Învăluit de raze și de plasmă,
Iubirii îi vei fi pe veci căpăstrul.