Dumitru Ichim
Născut la 14 august 1944, comuna Dărmănești, județul Bacău. Poet, eseist și prozator. Fiul lui Dumitru Ichim, cântăreț bisericesc, și al Elenei (n. Cămară). Soțul poetei Florica Bațu. După cele opt clase elementare, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamțu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvență, la Moinești. Licențiat al Institutului Teologic de grad universitar din București (1969). Teza de licență e susținută cu profesorul Petru Rezuș. Între 1968 și 1970 urmează cursuri pentru doctorat, secția Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie.
Studiază la Seabury-Western Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (Statele Unite), și la McCormik Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat, susținută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este hirotonit preot al parohiei „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Bațu, conduce emisiunea bilunară de cultură și spiritualitate românească („Romanian Kaleidoscope”), transmisă pe canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). Îîn 1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din același oraș. Desfășoară o susținută și rodnică activitate în rândurile comunității românești din Kitchener, contribuind esențial la înființarea Centrului Cultural Românesc și la zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfințită la 14 august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacțional al Cuvântului românesc (Hamilton, Ontario, Canada), unde publică eseuri de teologie și filosofie, poezii și cronici literare. A colaborat la Amfiteatru, Gazeta literară, Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra (Germania), Revista Scriitorilor Români (Germania), Comuniunea românească (Statele Unite), Drum (Statele Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada) etc. Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul parohial Rădăcini și colecția Vestitorul român canadian (Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu volumul de poezii De unde începe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975; în colaborare cu Petru Rezuș), Constantin Brâncoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982; în colaborare cu Nicolae Novac și Florica Bațu), Biserică și religie la români (1985; în colaborare cu Horia Stamatu), Aparițiile Maicii Domnului la Medjugorje (1989). Autor a trei volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna luminii, 1993) și a doua volume de poeme tanka (Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier, 1987; Pasărea cu șapte aripi, 1993).
BALADA VISULUI RĂNIT
Rănit într-o luptă
de-un colț de balaur,
în turn agrăiește
prin somn Riga Laur:
”Cerneală de sepii,
ia șoimului pana
și fă-mi luminânda:
Domniță Izvana,
de dor știe dorul,
dar slova-mi, năroada,
de unde să-nceapă
stihirii livada?
Cuvine-s-ar crinul,
plutind peste apă,
rotundu-i de undă –
ofrandei năstrapă,
așa cum Libanul
sorbindu-și hogașul,
la fel plin de cedri
să-mi fie răvașul.
Ba schimbă diece!
Altcumul așterni-i.
Începe cu sănii,
dantelele iernii,
rostindu-i Domniței
din land de călină,
că brazii-mi s-apleacă
sub dar de lumină.
Ba nu! Primăvară
din sâmburul lunii!
Ca arcul sprâncenei
să zboare lăstunii,
dar schimbă-ți penița
că firu-i de graur
când buchea-și râvnește
cârcel tors din aur.
Aleanul de fluier
tristeți când îndoaie,
dă vorbei nu frâul,
ci-aripi de văpaie.
Zi-i: Turnul de fildeș,
dorinței semețe,
pe soare-l apune
cu-atâta frumsețe.”
”Dar ea îți ceruse,
nu doar giuvaierul,
de turn voia luna
să-și sprijine cerul…”
”Cum? Iazul nu-i gata,
ținându-i ghergheful,
să-i farmece unda-n
răsfrângeri sideful?”
”Ca tine ferice
prin veac oare cine-i?
Stăpâne, răvașul
trimite-l Reginei,
dar cum vrei s-ajungă
mai repede Doamnei?”
”Când steaua e gata,
cu berzele toamnei.
Solie, eu însumi,
nu-s zări să m-ascunză,
va duce-o miresei
ninsoarea-mi de frunză,
pe murmur de ape,
vrăjind să mă fure,
liman și tărâmuri
sub stele de mure…”
***
Regina-l sărută.
Cuvântul il schimbă:
”Războiul e gata.
Iubite-n ce limbă
mereu a chemare
zicându-mi: Diace!
…și Laur zâmbește
Crăiesei. Și tace…
GHICIT ÎN CAFEAUA NEGUSTORULUI DE UMBRE
Ies pe prispa unui gând:
Umbră cumpăr, umbră vând!
Ce? Te-ascunzi după copaci?
Undă-a nopții, ce mai faci?
Ies din gând și-aud din tindă
cum leandrul mă oglindă.
S-a prostit. Spre mine latră
să nu mă ascund sub piatră.
Cea de umbre, unde-i țara?
I-a ars harta ca țigara.
O întreb pe neagra hoașcă:
Mi-a ieșit vreun drum în ceașcă?
E aripă, pas ori labă?
Umbra-mi sare și-o întreabă.
Ce să fac? Mă-ntorc în gând.
Umbre nu mai am să vând.
VECERNIE-N GHIOC
Lasă ghiocul
să-ți sărute urechea.
Aproape șoaptă,
de sidef,
vor încerca buzele.
Pentru cine meduzele –
clopote cu franjuri ,
sunt trase de val,
repetat în sunet opal
de vedenie?
Coralic,
început de vecernie.
Blând.
Către lotca lui Petru
se aud pașii lui Iisus.
Pe apă.
O singură lină lumină
și două inimi bătând.
ÎN MÂINILE NOASTRE E NOAPTE CU LUNĂ
Cât de frumos o fi
în mâinile noastre
când sunt împreună!
A mea este stânga
a ta e lumina,
și-n mâinile noastre
e noapte cu lună.
Oare,
sfioasele,
acum ce își spun?
Mâna mea îi așează
gulerașul alb de lăstun,
și amândouă
se-mbrățișează
din nou,
de parcă de-o veșnicie
nu s-au văzut.
.
Sst! Mâna mea i-a șoptit
că tare i-e dragă
și i-a furat un sărut.
Mâna mea e-acum cerul!
A ta este marea
cântându-și cărarea
de flăcări jucate-n arginți,
numai de lună știute
Sst! Mâinile noastre
din nou se sărută.
Crezi că, fără de noi,
ar putea ca să fie
de-ajuns de cuminți?
BALADA CAPULUI DE ZIMBRU
Demult peste ape
și-al mărilor șapte,
nescrisă pe hartă,
spre miaza de noapte,
acolo-i fântâna
din vrăjile ceții,
de bei – nemurirea
va fi tinereții!
Demult este drumul,
departelui parte,
ca tânăr de-a pururi
să fii fără moarte.
Cu iarba-de-fiare,
descântec de cimbru,
păzit e izvorul
de-al munților zimbru,
o namilă-n stâncă
și coarne de aur,
nimic nu-i scăpase,
nici zmei, nici balaur,
să-i treacă de vamă
spre furt de fântână,
de-a pururea tânăr
în os să rămână.
Veniră vitejii
cu suliți și goarne,
dar prin colb și-au pierdut
armurile-n coarne.
Că nu-i cu putință
ființei deșarte
să bea din fântâna
cea fără de moarte.
***
Prințesei Izvana
din zări de-anatolii,
prinți, regi și-mpărații
trimisu-i-au solii
ca mâna să-i ceară,
regină să fie,
dar ea tuturora:
”Vreau apa-cea-vie!”
Mai mândră ca luna
când iese din apă,
era ca lumina
când dorului scapă.
A nuștiului scrisul
oprise sprânceana,
că nu avea seamăn
domnița Izvana.
Răpire-n cuvinte
nestrânse cu stupul,
ca puiul panterei
sub văl avea trupul.
Din colțuri de lume –
prinți mândri, tot felul!
Dar ea apa-vie
cerea cu inelul.
Se-ntoarseră solii
cu visele sparte,
că n-a fost sub ceruri
un prinț fără moarte,
și mai ales, tânăr
să-și aibă poiana –
inel fără toamnă! ,
cum cere Izvana.
Chiar Laur miresei,
oricât de râvnită,
știa că de fiară
fântâna-i păzită,
că n-a fost sub umbră
un om să se-ntoarne,
ce steaua văzuse
la zimbru-ntre coarne,
cumplit ca stihia,
înalt cât un munte,
copite de aur
și crai-nou pe frunte.
Domnița Izvana,
de neam trapezuntă,
trimise iar vorbă
că-i gata de nuntă,
să aibă-și dorise
pe prințul ei Laur,
cu apa și capul
cu coarne de aur,
să vină să-i ceară
a inimii mână,
cu steaua vieții
răsfrântă-n fântână.
***
De luptă spun munții
c-al zimbrilor taur
o lună luptase
să-nfrângă pe Laur,
da-n cele din urmă
pierdu-n bătălie
și fruntea și steaua
și apa-cea-vie.
Prinț Laur i-aduce
Izvanei, ca-n stemă,
capul de zimbru,
inel, diademă,
iar cronica veche
nici astăzi nu scrie,
că vinul de nuntă
le-a fost apa-vie.
BALADA TURNULUI DE FILDEȘ
E galbenă fila
cu literi de aur
din cartea Izvanei
și prințul ei Laur.
Spre turnul de fildeș,
(Hai, cântă cobzare!)
îi cere castelul
și-n piatră și-n floare.
Pe vârful pe unde
n-ajunge zgripțorul,
s-arate Izvanei
ce-nalt urcă dorul.
Că n-a fost prințesă
în zări de-Anatolii
râvnindu-i din lespezi
crin alb de magnolii.
Grădinii de piatră,
apus ca tabacul,
sculptată-i lumina
cu dalta și acul.
”Hai, spune-mi domniță
ce inima-mi strigă!
În land miazănopții
și zilei sunt rigă.
Dă-mi mâna regină,
curat trapezuntă,
castel pân’ la stele –
cadoul de nuntă!”
”Dar turnul de fildeș?
Eu, vreau să-i văd felul,
că numai atuncea
primi-voi inelul.
Trimite în norduri
pe calfe ce or să
aducă ivoriul
din dinte de morsă.”
”Pleca-vor corăbii
ce veacul întornu-l,
spre fildeș să prindă
prin codri-unicornul.
Și chiar miazăzilei
zvârli-voi cu aur,
ivoriul de cântec
din cornul de taur.”
Prin Africi și Indii
pornește măcelul,
da-n piscul de munte-i
zâmbește castelul.
La fel și balada
e-n strângerea vranei,
și-n turnul de fildeș
doar duhul Izvanei
mai urcă în cântec
plutind peste ape,
iar el o așteaptă
pe trepte de clape
în turnul de fildeș
sculptat ca livadă
reginei Izvana
intrând în baladă…
Ediție îngrijită de Olimpia Dobre