Ion Lazăr da Coza
Frig
a dat peste mine
frigul de taiga.
– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –
miroase corola topită de ger, iubito,
şi renaşte-mă!
prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;
nici bănuţi de argint nu cred c-a avut
să le răsplătească deranjul.
renaşte-mă!
ia din zestrea ta trei arginţi
şi răscumpără-mă,
apoi vinde-mă chiar taigalei!
Placebo
mă doare Doamne
mă doare unghia mare
de la piciorul stâng…
oh Milostivule
abia am deschis gura către
Tine şi durerea de la unghia mare
ca prin minune
a dispărut
acum… acum mă doare tot degetul
Doamneee degetul meu Doamne
mda
degetul e ca un nou-născut pe lângă
întreg piciorul din praf de puşcă
aprins
dar ce e praful de puşcă vizavi de
bomba cu hidrogen din lombosciatica
mea scumpă?
mă doare…
nu Doamne
viaţa nu mă doare absolut deloc
Hâtra
moartea nu mă pândeşte
ca un fur
nu-i nici gardian al risipitelor secunde
al ratărilor al
succeselor veselă
stă la vedere cocoţată adeseori pe
plasmă
cum tronau odinioară mileul
pe televizorul venus ST 12
şi peştele de sticlă turnat
la Mărăşeşti sau
pescarul cu ochi migdalaţi
fabricat în China
(vedeţi
comuniştii
români ne ofereau peşte
la fiecare
masă comuniştii chinezi ne arătau o
meserie –
avantaj ei) alteori
adastă pe raftul cu cărţi rezemată
de cele care
nu mai au loc pe verticală
şi de obicei sunt încă
necitite – nişte răni vii…
cel mai adesea mă sfidează
de pe tasta F5-refresh
ţopăie dragă
ţopăie îi zic
poate mă mai reîmprospătez
şi eu
rânjeşte: dar dacă-ţi cade sistemul?
Vasilisia Lazăr
Linişte
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
tăcerea se desface în fâşii
peste o mare
ce-şi înghite ecourile
şi care nu mai e de mult
marea noastră
cuvinte moarte
plutesc în aerul sărat
doar paşi fără urme pe ţărm
şi scoici în care răsună
prelung şi inexplicabil
clopotul unor valuri istovite
de curgerea nesfârşită
apusul îşi scutură
scrumul în griul nisipului
încă fierbinte
cu aripi obosite de nezbor
pescăruşi solitari
îşi dorm albastrul viselor
pictând pe cerul inimii
strigăte înăbuşite
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
stare de o nouă zi
în fiecare dimineaţă
îmi mai desprind
un strat de iluzii
de pe gene
ca şi cum visele sau urmele lor
s-ar putea atât de simplu spăla
cu sarea din lacrima
raţiunii
rătăcesc prin mine
ca printr-un parc pustiu
cu frunze moarte pe alei
şi bănci scorojite
de uitare
e-atâta linişte
şi nicio pasăre
sunt atâtea cărări
şi nicio urmă
doar eu
copac bătrân și solitar
în scoarţa căruia ţi-ai scrijelit adânc
numele
mereu rătăcesc
la braţ cu o singurătate
în care aş vrea să-ţi odihneşti
măcar din când în când
sufletul pribeag
Crochiu de toamnă
Arpegii de toamnă târzie
O frunză, în noapte, suspină
Din lacrimi se scurge rugină
Şi plumb, şi regret, şi ftizie.
Cad ploi ca-ntr-un antic diluviu
Un stol de cocori emigrează
Copaci, pustiiţi, intonează
Prohodul frunzişului-fluviu.
Şi gem ţintirime de apă
O brumă în plete-mi coboară
Strivită-i iubirea din vară
Un gând reumatic mă sapă.
Când visele-ncep să pălească
Şi zborul îşi pierde culoarea
Când toamna mă-nvaţă plecarea
Poeme în mine mustească.
Medalion îngrijit de Carmen Popescu