Tu nu spune nimic
Tu nu spune nimic, o să aprind eu focul…
Tu lasă-l doar să ardă, suflând din când în când.
Tu nu spune nimic, doar pierde-te în jocul
flăcării ce în noi mocneşte-ncet arzând.
Taci… închide ochii… simți adierea nopții?
În flăcări se răsfrâng suspinele din noi
și ard, în ciuda lumii ard și-a sorții,
și-a toamnei infinite ce ne îngroapă-n ploi.
Tu nu spune nimic, tu taci şi-nchide ochii…
Pe buze tremurândă ți se-nfiripă luna
și noaptea se descoasă de-a lungul lungi-ți rochii.
Taci… nasc stelele în plete-ți, una și-ncă una…
Tu nu spune nimic, focul încet se-ncinge…
Simți adierea lunii ce-ți scapără pe buză?
Oh, tainică iubirea iarăși v-a învinge
și iarăși vieţii noastre fi-va călăuză.
E sărbătoare azi
Că de cât m-am gândit la tine
mă dor corzile inimii
şi-n bulbii ochilor mei
ți-ai făcut culcuș.
Nu că n-aș putea
să mă gândesc la tine
încă vreo două trei vieți
de-aici încolo,
dar parc-aș prefera s-o fac
uitându-mă în ochii tăi,
ținându-mă de coastele tale,
numărându-ți îndeaproape
toate visele.
Mai zilele trecute,
când din culcușul tău
mi te-ai strecurat afară
într-o lacrimă,
aproape că-mi venea
să te iau în palme
și să te sorb,
să nu mai pleci din mine,
să nu mai plec din tine.
Uneori stau și mă gândesc
dacă n-ar fi mai potrivit
să-ți scriu poezii de dragoste
într-o limbă pe care
nici tu, nici eu n-o cunoaștem,
asta doar așa,
ca să fim nevoiți
să ne explicăm poezia
unul altuia
doar cu trupurile.
Citești și râzi, nu-i așa?
Știu, de-acuma te cunosc,
și cum râzi tu cu ochii
și cu inima, cum aș putea
să nu știu și să nu te laud la lume.
Dar hai, spune-mi:
nu-i așa că îndoielile tale
dispar ori de câte ori
îți sărut vârful degetelor?
Vezi tu, carnea mea
încă mai știe de tine
și de dragostea noastră,
de aceea
nici nu m-am mirat azi
când toată lumea
îmi spunea că miros
a sărbătoare,
că ei n-au de unde să știe
că tu ești Paștile și Crăciunul
și ziua mea națională
și ziua mea de naștere
și ziua mea de moarte…
Dar eu știu și profit,
că de când te cunosc
e o duminică întreaga-mi viață!
Mi-e de tine
Că mi-e lipsă de tine, că mi-e lipsă şi-aş vrea,
să-mi fii puncte puncte şi etcetera.
Că mi-e noapte de tine şi ziuă ţi-am spus,
şi aş vrea să îmi fii răsărit şi apus.
Că mi-e foame şi sete şi frig la un loc,
şi-aş vrea să-mi fii pâine şi fântână şi foc.
Că mi-e viaţă de tine şi moarte tu ştii,
şi-aş vrea doar atâta: orice, dar să-mi fii.
Dacă eşti
Dacă eşti ploaie, ploaie-mă,
ploaie-mă până la piele,
până la sânge,
să-mi curgă-n vene
doar stropii tăi.
Dacă eşti soare, soare-mă,
soare-mă până la coaste,
până la inimă,
să-mi încălzească sufletul
doar căldura ta.
Dacă eşti păcat, păcătuieşte-mă,
păcătuieşte-mă până la capăt,
până la înger,
să mi se umple raiul
de păcatele tale.
Dacă eşti, fii-mă,
fii-mă până la fiinţa-mi,
până la mine,
să-mi fie minele
plin de tinele tău.
Dar dacă nu eşti nimic, nimiceşte-mă,
nimiceşte-mă până la desfiinţare,
desfiinţează-mă,
să-mi fie numele uitat
în numele tău.
Viaţa mea
Sînt nopţi în viaţa tuturor
Ce parcă nu se mai sfârşesc,
De parcă-ntregul cer e-un nor
Înnegurat şi nelumesc.
Tu, neştiind cât mi-e de greu
În noaptea mea ai răsărit,
Şi dintr-o dată cerul meu
Ca un cristal s-a limpezit.
Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi…
Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
Esenţa verbului a fi
În aste vremuri nelumeşti?
Apoi, ca din senin tumult,
M-ai întrebat încet, de-abia:
La care viaţa ţii mai mult,
La viaţa ta? La viaţa mea?
Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
Că ţin mai mult la viaţa mea…
Atunci, din unde tremurând,
Te-ai supărat… oh, de-aş putea…
Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
Uitând că tu eşti viaţa mea.
Mărunţişul Domnului
Cerşeam viaţă
pe la colţuri de lume
când Dumnezeu
trecând pe lângă mine
a scos din buzunarele lui
pline de timp şi de vieţi
câteva clipe
şi mi le-a dăruit.
Sînt clipele petrecute cu tine.