Etichetă: un scurt grupaj de bijuterii lirice

  • Medalion Viorel Boldiș

    Medalion Viorel Boldiș

    Tu nu spune nimic

    Tu nu spune nimic, o să aprind eu focul…
    Tu lasă-l doar să ardă, suflând din când în când.
    Tu nu spune nimic, doar pierde-te în jocul
    flăcării ce în noi mocneşte-ncet arzând.
    Taci… închide ochii… simți adierea nopții?
    În flăcări se răsfrâng suspinele din noi
    și ard, în ciuda lumii ard și-a sorții,
    și-a toamnei infinite ce ne îngroapă-n ploi.

    Tu nu spune nimic, tu taci şi-nchide ochii…
    Pe buze tremurândă ți se-nfiripă luna
    și noaptea se descoasă de-a lungul lungi-ți rochii.
    Taci… nasc stelele în plete-ți, una și-ncă una…
    Tu nu spune nimic, focul încet se-ncinge…
    Simți adierea lunii ce-ți scapără pe buză?
    Oh, tainică iubirea iarăși v-a învinge
    și iarăși vieţii noastre fi-va călăuză.

    E sărbătoare azi

    Că de cât m-am gândit la tine
    mă dor corzile inimii
    şi-n bulbii ochilor mei
    ți-ai făcut culcuș.
    Nu că n-aș putea
    să mă gândesc la tine
    încă vreo două trei vieți
    de-aici încolo,
    dar parc-aș prefera s-o fac
    uitându-mă în ochii tăi,
    ținându-mă de coastele tale,
    numărându-ți îndeaproape
    toate visele.

    Mai zilele trecute,
    când din culcușul tău
    mi te-ai strecurat afară
    într-o lacrimă,
    aproape că-mi venea
    să te iau în palme
    și să te sorb,
    să nu mai pleci din mine,
    să nu mai plec din tine.

    Uneori stau și mă gândesc
    dacă n-ar fi mai potrivit
    să-ți scriu poezii de dragoste
    într-o limbă pe care
    nici tu, nici eu n-o cunoaștem,
    asta doar așa,
    ca să fim nevoiți
    să ne explicăm poezia
    unul altuia
    doar cu trupurile.

    Citești și râzi, nu-i așa?
    Știu, de-acuma te cunosc,
    și cum râzi tu cu ochii
    și cu inima, cum aș putea
    să nu știu și să nu te laud la lume.
    Dar hai, spune-mi:
    nu-i așa că îndoielile tale
    dispar ori de câte ori
    îți sărut vârful degetelor?

    Vezi tu, carnea mea
    încă mai știe de tine
    și de dragostea noastră,
    de aceea
    nici nu m-am mirat azi
    când toată lumea
    îmi spunea că miros
    a sărbătoare,
    că ei n-au de unde să știe
    că tu ești Paștile și Crăciunul
    și ziua mea națională
    și ziua mea de naștere
    și ziua mea de moarte…

    Dar eu știu și profit,
    că de când te cunosc
    e o duminică întreaga-mi viață!

    Mi-e de tine

    Că mi-e lipsă de tine, că mi-e lipsă şi-aş vrea,
    să-mi fii puncte puncte şi etcetera.

    Că mi-e noapte de tine şi ziuă ţi-am spus,
    şi aş vrea să îmi fii răsărit şi apus.

    Că mi-e foame şi sete şi frig la un loc,
    şi-aş vrea să-mi fii pâine şi fântână şi foc.

    Că mi-e viaţă de tine şi moarte tu ştii,
    şi-aş vrea doar atâta: orice, dar să-mi fii.

    Dacă eşti

    Dacă eşti ploaie, ploaie-mă,
    ploaie-mă până la piele,
    până la sânge,
    să-mi curgă-n vene
    doar stropii tăi.

    Dacă eşti soare, soare-mă,
    soare-mă până la coaste,
    până la inimă,
    să-mi încălzească sufletul
    doar căldura ta.

    Dacă eşti păcat, păcătuieşte-mă,
    păcătuieşte-mă până la capăt,
    până la înger,
    să mi se umple raiul
    de păcatele tale.

    Dacă eşti, fii-mă,
    fii-mă până la fiinţa-mi,
    până la mine,
    să-mi fie minele
    plin de tinele tău.

    Dar dacă nu eşti nimic, nimiceşte-mă,
    nimiceşte-mă până la desfiinţare,
    desfiinţează-mă,
    să-mi fie numele uitat
    în numele tău.

    Viaţa mea

    Sînt nopţi în viaţa tuturor
    Ce parcă nu se mai sfârşesc,
    De parcă-ntregul cer e-un nor
    Înnegurat şi nelumesc.

    Tu, neştiind cât mi-e de greu
    În noaptea mea ai răsărit,
    Şi dintr-o dată cerul meu
    Ca un cristal s-a limpezit.

    Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi…
    Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
    Esenţa verbului a fi
    În aste vremuri nelumeşti?

    Apoi, ca din senin tumult,
    M-ai întrebat încet, de-abia:
    La care viaţa ţii mai mult,
    La viaţa ta? La viaţa mea?

    Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
    Că ţin mai mult la viaţa mea…
    Atunci, din unde tremurând,
    Te-ai supărat… oh, de-aş putea…

    Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
    Uitând că tu eşti viaţa mea.

    Mărunţişul Domnului

    Cerşeam viaţă
    pe la colţuri de lume
    când Dumnezeu
    trecând pe lângă mine
    a scos din buzunarele lui
    pline de timp şi de vieţi
    câteva clipe
    şi mi le-a dăruit.

    Sînt clipele petrecute cu tine.