Romanul „Lupoaica”, semnat de Valeriu Dg. Barbu, face parte din trilogia „Bă, țărane!”, fiind cel de-al doilea din serie. În primul volum cunoaștem personaje foarte bine conturate de autor, fiecare având un rol bine determinat în construcția acțiunii și a intrigii.
Virgiliu Banu, un tânăr român – „Un băiat oarecare de la țară… pleacă în lumea largă să-și afle cumva un rost…”. El scrie în jurnalul său de bord momentele importante din viața sa. Unul dintre caiete este găsit de narator, jurnalistul.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri: jurnalul lui Virgiliu în care descoperim gândurile, pasiunile, trăirile bărbatului, relația cu personajele din sat și mediul înconjurător, iar cel de-al doilea plan reprezintă drumul inițiatic al jurnalistului care pornește pe urmele lui Virgiliu, în România, țara sa natală, în satul părăsit, reconstruit mai apoi…
Din scrierile lui Virgiliu aflăm despre prima întâlnire cu un personaj neobișnuit, vrăbiuța, care-i vorbește. Micuța vietate, simbolul înaltelor obiective și idealuri, schimbă total viața protagonistului. Ea este chemarea spiritului românesc și reînvierea acestuia. Vrabia i se adresează lui Virgiliu cu apelativul „Bă, Țărane!” care nu înseamnă un ultragiu, ci dimpotrivă – „… pentru milenii, titlul de Țăran a fost de mare cinste pe întreg Pământul. Și astăzi, la multe neamuri, Țăran înseamnă domn…”.
Virgiliu scrie în jurnalul său despre pădurea copilăriei căreia îi spunea „mamă”, despre puiul de mistreț, despre stejarul Costică, despre via și pietrele-pernă care-i vorbeau „despre fiecare petic de țărână”. Fiind zărit de săteni cărând ades cele două pietrele după el, ei l-au poreclit Virgil-Nebunul.
Nu întotdeauna intențiile și faptele bune au rezultate pe măsură. Lăcomia oamenilor a distrus lăcașul străvechi reconstruit de Virgil cu banii câștigați greu, dincolo de hotarele țării. Dorința de înavuțirea rapidă a locuitorilor a dus satul românesc pe un alt drum decât cel vizat de protagonist – conservarea acestuia cu valorile sale străvechi, reale.
Oamenii și-au transformat casele în pensiuni, turiștii erau peste tot iar țăranii au distrus autenticitatea locului, înlocuind-o cu modernul. De aici și până la apariția banalelor discoteci, ”cluburi pentru jocuri de noroc”, consumul de droguri, n-a mai fost decât un pas. Înavuțirea iluzorie a distrus spiritul satului reconstruit de Virgiliu – „Banii curgeau, dar aceștia nu aduceau și belșugul, ci doar iluzia înavuțirii, fiindcă belșugul adevărat vine din bucuria inimii căutătoare să slujească sufletul pământului…”. (Lupoaica – vol. II)
Valeriu Dg. Barbu surprinde cu acuratețe caracterul societății românești din mediul rural. Personajele sunt construite cu abilitate. Am întâlnit personaje pure, precum Casandra și Costache; personaje controversate, dar și respectate de întreaga suflare a satului. Amintesc aici pe Baba Lina, femeia care practica cea mai veche meserie – „Lina i-a făcut bărbați pe toți flăcăii satului, generații întregi, de la tată, fiu, până la nepot chiar…”. Un alt profil al omului de la sat, bine surprins în roman, este cel al preotului: lacom, mincinos, profitor și ipocrit.
Povestea de dragoste dintre Casandra și Costache este înduioșătoare, te copleșește prin puritatea faptelor. Valeriu punctează câteva caracteristici esențiale care stau la baza căsniciilor longevive din mediul rural: respectul, hărnicia, iubirea și smerenia.
Protagonistul romanului scrie cu însuflețire despre obiceiurile și tradițiile românești specifice zonei – „Pe vremea Linei și a părinților lui Virgiliu, când satul era viu, la horele ținutului se obișnuia să iasă cu sânge! Feciorii și fetele satelor de prin împrejurimi se încingeau la horă… la marile sărbători, de Dragobete, de Florii… La aceste petreceri, fetele, dar mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau o măciucă de alun sau corn, scurtă și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele, dând fără milă în stânga și-n dreapta…”.
Simbolurile mistice revin ca o obsesie în mintea naratorului care caută răspunsuri în spirala inscripționată pe obiectele și veșmintele dacice, o spirală „care te conducea la cer”, transmisă peste milenii „în conștiința mereu disprețuită a țăranului român”.
Am fost și voi rămâne mereu impresionată de profunzimea prozo-poeziei din creațiile lui Valeriu Barbu care răscolește sufletul oricărui cititor sensibil. Nu pot trece mai departe fără a cita din frumusețea scrierilor lui: ,,Oile se preling lacrimi frumoase pe obrazul câmpiei. Dinspre stână se aude un cântec, nu-i baladă, nici doină, nu-i fluier, ci suspină a jale dealul desfrunzit. Fum și rugăciune azvârle-n cer coliba de lut și durere… – Hei, femeie, hai, vino să-ți arăt că până și ploaia încărunțește!(…) Dorul este o spaimă, o mângâiere, o dojană iar cel mai adesea un cancer viu și prea ascuns… dorul se suportă așa cum suporți propriile neputințe, banalele frustrări…”.
În cel de-al doilea volum – „Lupoaica” – totul ia o întorsătură neașteptată. Acțiunea se petrece peste mulți ani, când Virgilică a ajuns un tânăr voinic. Apar noi personaje care parcă sunt venite de pe alte meleaguri. Ele plănuiesc să reteze răul de la rădăcină, dar la cel mai înalt nivel, cu ajutorul câtorva personaje importante apărute în primul volum.
Un rol important în evoluția și deciziile lui Virgil îl au Luana și Lupoaica, spirite puternice care-i arată calea dreaptă, îl învață adevăratele valori ale neamului românesc (neamul carpilor), determinându-l în cele din urmă să urzească tacit, pe căi lăturalnice, pedepsirea vinovaților care au dus la prăbușirea țării prin sărăcirea populației, plecarea peste hotare, în masă, a celor în putere, distrugerea economiei, a industriei și agriculturii, a sistemului financiar, sanitar și a învățământului, îngenuncherea pensionarilor și a clasei mijlocii.
Vă gândiți, probabil, că este vorba despre un grup de justițiari. Ei bine, nu. Care este pedeapsa supremă a celor aleși de mulțime, astfel încât mai marii țării să cedeze dând declarații incendiare despre colegii lor, devoalând sistemul corupt din România, fără să fie torturați, vei afla doar citind „Lupoaica”, cel de-al doilea volum din trilogia ,,Bă, Țărane!”.
Una dintre temele nefinalizate în primul volum este cea a însemnelor de pe columnă. Autorul ne introduce discret, folosindu-se de două prezențe mistice – Luana, fiica de taină a lui Zamolxis și Lupoaica, crescută de zeu – în inima celor două tărâmuri: tărâmul carpilor (de deasupra) și satul tainic de sub pădure (dedesupt) – dacii nemuritori. Aici am poposit mai mult cu lectura fiind contrariată de afirmația Luanei care susținea ideea că dacii încă există, ei sunt nemuritori.
Virgiliu încercă să contrazică spusele acesteia aducând argumente din istoria învățată la școală, din manualele de profil, în care scrie că „dacii sunt dispăruți de aproape două milenii”, însă Luana continuă să-și susțină punctul de vedere – „Noi, dacii, cum ne zic alții, nu suntem deloc războinici. E o nesăbuință să spui așa unui om care iubește Lumina Vieții. Iar bogăția noastră sunteți voi, vlăstarele, chiar și crescute sălbatic în potrivnicie. Aurul sau sarea, ori tot ceea ce ascunde pântecele munților sau sub talpa noastră, nu ajută niciunuia să se simtă bogat, oricât ar aduna în ograda lui. Bogăția, copile, este slujirea Luminii, răbdarea și înălțarea inimii, o să înveți asta. Lupoaica deja te-a adus pe calea ei spre rosturile împăcării…”.
Personajul Lupoaica este preferatul meu. Misterul care învăluie prezența sa pe tot parcursul romanului, înțelepciunea acesteia, apariția în momentele cheie și sfaturile date lui Virgil Nebunul, atunci când era confuz, la granița dintre vis și realitate, fac din necuvântătoare o prezență fundamentală. Lupoaica îl însoțește în Tibet pe Virgilică, ajuns deja un tânăr voinic, după ce aproape tot satul fusese incendiat de acesta. Prin fapta sa el dorea să purifice locul, lăsând doar gospodăriile în care locuiau oameni credincioși, oameni care respectau glasul pământului.
Nebunul se simțea vinovat de fapta lui Virgilică și dorea să plătească pentru moartea sătenilor. Comunicarea cu lupoaica e desăvârșită. Virgiliu primea prin ochii ei învățături despre dogmele străvechi care înalță spiritul celui ce știe să privească și să simtă dincolo de aparențe – „Ochii ei păreau ape adânci sau ceruri înalte, nesfârșirea… Învață și imită țărâna cu tot ce are. Ea te slujește cât tu o slujești… Acolo unde este știință, în aceeași măsură este neștiință. Te crezi deștept și ești, însă prostia crește pe măsură deșteptăciunii. Fiindcă numai cine înțelege coboară sau suie, totuna, seva lucrurilor și sfârșește-n oceanul de Foc de unde apoi se înalță prin smerenie… Iubirea te pârjolește și nu mai poți fi același, devii parte din ceea ce iubești. Acolo îți afli neodihna și tihna, acolo zămislește adevăratul om, care ești născut din fiul Focului, dar neîmplinit fără iubire… Pe nicio măsură nu încape iubirea, atunci de ce să o drămuiești?”.
Dacă în primul roman am întâlnit iubirea simplă, de invidiat, dintre Casandra și Costache, în „Lupoaica” am descoperit iubirea spirituală între Smărăndița și Virgiliu. Scena reîntâlnirii celor doi este pe cât de simplă, pe atât de profundă. Gândul curat al bărbatului, deși încărcat de dorință, nu întinează femeia iubită – „- Smaragdă, te-am purtat ca și când inima ar fi fost o fereastră prin care te admiram cum te schimbai tu însăți, din copilă în femeie, soție și mamă… Iubirea mea nu te-a pângărit nici o clipă, nu te căutam cu trupul, nu veneam în pat între tine și bărbatul ales…”.
Descrierea reîntâlnirii celor doi îndrăgostiți, după mulți ani, este memorabilă, scrisă cu multă sensibilitate și puritate sufletească de un condei unic care te copleșește. Uneori, Valeriu Barbu mă surprinde cu asemenea scrieri, așa cum m-a surprins cu cele două volume ale sale pe care le recomand din suflet: Poetom (poezie) și Un fluture încărunțit – (proză scurtă).
Revenind la întâlnirea lui Virgiliu cu „Smaragda”, cum îi spunea el, fragmentele se derulează ușor, ca un cânt venit din cer. Imaginea fuzionează armonios cu sentimentele personajelor – „Firele aerului expirat de nările amândurora se căutau într-un dans împăciuitor. Îi prinse mâna și o duse la buze, abia atingând-o, când ea și-o retrase lent, șovăit, flămândă parcă să-i fie atinsă. Virgiliu se aplecă ușor sprijinindu-se într-un genunchi, smulse un fir zvelt de iarbă, îl roti în jurul degetului și formă două inele, le vârî în sân și plecă… Aruncă din inima sa orice opreliște și își lăsă pașii hămesiți să înghită distanța ce crescuse între ei.
Îl ajunse din urmă și-i luă mâna sărutându-i-o așa cum mâna ei se dorise sărutată o clipă mai devreme. Să-i arate, parcă, așa cum ar trebui sărutată (…)
Ajunși la înălțimea ierbii, primii care se căutară fură ochii. Odată întâlnite privirile, toate celelalte părți ale trupurilor se potoliră, ca și cum acestea ar fi fost cămăși lepădate. Se scăldară unul în ochii celuilalt lipsiți de orice umbră de vinovăție sau pudoare.
În clipa următoare, Smaranda sări ca friptă, se ridică și alergă spre sat. Din ochii lui venea spre ea un lup uriaș, o lupoaică, iar asta Virgiliu nu avea de unde să știe.
(…) Se bucura de iubirea neîntinată pe care i-o purta de pe când erau copii iar bucuria asta nu putea fi înlocuită cu potolirea de moment a împreunării… Smaranda surâse la gândul că ochii puteau face singurei ce fac trupurile, să rămână grei, să nască alți ochi, mii și mii, câtă frunză în pădure sau la marginea unde ea și Virgiliu își clădiseră propria lor galaxie de așteptare și grijă unul față de altul, așa, doar cu inima…”.
După lecturarea capitolului ,,Smaragda” m-am întrebat retoric: mai există asemenea iubire?
Un alt capitol remarcabil este „Lupoaica de foc”. Aici, autorul intră în pielea personajului și descrie frământările prin care trece Virgil după ce trăiește intens întâlnirea cu Smaranda. Ca de fiecare dată, Luana și Lupoaica îl ajută să treacă peste episodul care l-a marcat – „Îl îndemnă să trăiască iubirea cu firească împăcare”.
O nouă lecție despre dogmele străvechi vine din partea lupoaicei. Ea îl învață să accepte realitatea să se resemneze și să meargă mai departe. Îi vorbește despre puterea tăcerii – „Tăcerea este sămânța răbdării și a faptei, rostirea este irosire, vântul, cuvântul, cu vântul… odată cu el pleacă ființa ta și fără un unde pe care să îl fi râvnit…”, despre slăbiciunea inimii – „Nu te făli cu iubirea ta, ea te va răpune tot așa cum te poate înălța! Poart-o cu smerenie, așa cum țărâna îți ține tălpile din ea născute.”; despre resemnare, altruism, modestie iar la final conchide: „Acoperă-te cu chibzuința simplității!”.
Capitolul se încheie cu trecerea lui Virgiliu urmat de Luana și Lupoică, spre „satul luminos și veșnic tânăr” unde femeile și bărbații se pregăteau să-i facă lui Virgiliu „veșminte de primenire” pentru călătoria în Himalaya, în „pântecele muntelui Regelui Munților – „Bărbații meștereau o curea lată din piele și încălțări durabile, o manta și un ilic tot din piele, iar femeile urzeau cămăși și nădragi, feșe largi în loc de ciorapi și o tunică groasă…”.
Nici în acest volum Valeriu Barbu nu se poate detașa de farmecul poeziei care curge și prin venele Nebunului, fără voia lui, coincidență sau vrere, fiul Poetomului, cel care era considerat de oameni nebun, pentru că gândea și simțea altfel decât ei bucuria vieții.
Poetom rămâne mântuitorul frumuseții lumii, susținătorul poeziei curate ce va vindeca rănile sufletești ale „superbilor” (oamenilor) – „universul se umplu de poezie/ esență din inima Omului…// salvarea vine prin poezie/ iar poeții sunt mereu cu smerenie împărați supuși ai vieții…// fiindcă Poetomul este unicul vindecător/ când este rană el însuși -/ doar bucuria este fără de păcat…”. Cine a citit minunatul volum de versuri „Poetom”, semnat de Valeriu Dg. Barbu, știe despre ce vorbesc.
„Lupoaica” – un carusel de imagini, trăiri și fapte, suspans și mistic – iubire, vorbe înțelepte, mister, tradiții și obiceiuri, istorie, moștenirea lui Virgil, risipirea ei, organizarea unui grup puternic care îmbrățișează dreptatea și răpește miniștri, oameni politici cu funcții mari, devoalând prin metode proprii nelegiurile făcute de aceștia – un carusel care te amețește și te prinde în mrejele lui, dorindu-ți să nu se oprească. Zâmbești, visezi, te bucuri, te întristezi, scrâșnești din dinți atunci când afli adevărul despre involuția țării, despre corupția și încălcarea tuturor legilor văzute și nevăzute. Finalul volumului doi este alert. Suspansul schimbă firescul lucrurilor. Acțiunea se amplifică odată cu răpirea fiecărui magistrat în parte. Declarațiile lor sunt răvășitor de credibile.
Iată prima declarație: „Împreună cu primul ministru, cu unii colegi din conducerea partidului meu, cu… (preşedintele nu ştie), cu Clubul albastru, Clubul oamenilor de afaceri care sunt strâns uniţi în tabăra noastră şi noi într-a lor, am făcut licitaţii cu statul pentru cele mai importante lucrări – autostrăzi, aeroporturi, am închis uzinele care produceau în concurență cu interesele noastre, noi fiind importatori din Comunitatea Skylandia, tot eu am luat angajamentul împrumuturilor ca astfel banii să se reîntoarcă la Comunitate prin plata lucrărilor, iar firmele care au câștigat trucat licitațiile sunt în lista noastră de interese… Strătescu şi cu mine am aranjat ca partidul vechi să dispară. Despre moartea liderilor presupuşi bolnavi, noi i-am ajutat, nu s-au îmbolnăvit aşa, singuri. Ca şi pe cel de la C.N.A. care devenise incomod şi… mulți alţii. Strătescu era cu ideile, eu cu munca practică. Vasileanu, cel de la finanţe şi cu Rotaru, şi nici preşedintele nu-i străin de asta, am… şi eu cu ei, am decis şi dirijat legile, un bagaj din ce în ce mai mare, anume derutant, de legi care să se contrazică şi să creeze vidul pentru ca tranziţia să facă să curgă spre clubul nostru toate resursele, din impresionanta rezervă de stat moştenită. A trecut în proprietatea noastră, inclusiv conturile, iar importurile şi exporturile toate care se fac, avem acolo parte… dacă nu sunt direct ale noastre. La alegeri, armata noastră de specialiști a intimidat mass-media care… Aici, vă spun că nu există jurnalist independent, fiecare ciuguleşte din mâna cuiva… dar lupta e luptă, am manipulat şi fraudat alegerile, prin mijloacele puse la dispoziţie de către interne şi… Acum nu ştiu, dar… concret, ţara aceasta este condusă de bani. Banii sunt la Clubul albastru şi la Clubul verde. Facem afaceri împreună şi ne ,,certăm” la mişto şi din mişto ies alţi bani!… se opri. Râse strâmb, schimonosind o grimasă.”. Dacă dorești să afli și alte declarații, citește „Lupoaica” și „Ploaia”!
După ce lecturezi și ultimul rând, rămâi mult timp pe gânduri apoi îți dorești să citești continuarea, îți dorești să se facă dreptate, îți dorești ca cei vinovați să dispară sau să plătească. Dacă visul lui Virgiliu se împlinește, cine sunt cei care îl ajută, ce face cu moștenirea primită, cum plătesc cei vinovați de situația în care se află România, cine face parte din ,,clubul albastru” și cine din „clubul oamenilor de afaceri”, cum fac răpiții față metodelor folosite de răpitori pentru a declara toate mârșăviile făcute în timpul guvernării lor de-a lungul timpului, care sunt afacerile murdare pasate de la unul la celălalt… vom afla citind „Lupoaica”, dar și cel cel de-al treilea volum în lucru „Ploaia”.
Romanul „Lupoaica”, publicat la EdituraMinela (iunie 2022), autor Valeriu Dg. Barbu, este un ultimatum spiritual dat poporului român, este o utopie a unui dac modern care încă visează la o lume mai bună, construind cu inima, gândul și sufletul propriul univers, acolo unde-și are rădăcinile, în leagănul plaiurilor mioritice, în mângâierea doinelor și în pacea firelor de iarbă încărunțite de veșnicia timpului.
Cartea poate fi achiziționată aici: Lupoaica iar aici primul volum, Bă Țărane
