,,Dunărea… o femeie frumoasă, dar periculoasă”

Mulțumesc pentru că distribui

Viața marinarilor este surprinzătoare, când aspră și plină de încercări care mai de care mai dure, când pigmentată cu momente plăcute, hazlii și surprize neașteptate.

Călătoria capătă culoare și forță cu fiecare obiectiv nou întâlnit în cale. Detaliile succinte ale fiecărui port, ale fiecărei descoperiri – căci autorul aduce în atenția cititorului și locurile în care a ajuns pentru prima dată – istoricul, legendele, superstițiile, mirajul și frumusețea apelor, descătușarea naturii, intemperiile vremii, lupta marinarilor de a face față și de a supraviețui acestora, te transpun într-o lume din care n-ai dori să mai pleci, o lume care se desfășoară sub ochii tăi, asemenea unui film în care trăiești momente de tristețe, suspans, revoltă, uimire, bucurie și mândrie. Nu este la îndemâna oricui să-și aleagă o meserie în care cea mai mică greșeală naște un dezastru.

Unul dintre corsarii moderni ai apelor este Onu Pavelescu,  autorul volumului  – Aventuri marinărești adevărate – O viață trăită pe apă, volum publicat la Editura Minela în luna aprilie, 2022.

Protagonista este o micuță ambarcațiune  – INON – construită de tatăl autorului. Numele nu este întâmplător, el derivă de la numele celor doi frați Ina și Onu. Pasiunea pentru marinărit s-a născut odată cu prima călătorie făcută cu INON, în prioada în care autorul avea doar 13 ani. De-a lungul timpului, întreaga sa viață profesională s-a desfășurat atât pe Dunăre, unde INON era o mică vedetă, cât și pe mări & oceane, când Onu Pavelescu și-a finalizat studiile, practicându-și meseria de ofițer mecanic naval.

Modalitatea de exprimare a naratorului este nuanțată atât de limbajul profesional, tehnic, al navigatorilor experimentați, cât și de limbajul literar, aducând prin umor, descriere și ironie un plus de energie volumului. Cartea este un jurnal de bord care oglindește viața auctorială, momentele de cumpănă, eșecurile, dar și realizările, satisfacțiile și bucuriile  unui ofițer de marină.

Relevantă în acest sens este povestea Las Palmas în care autorul ironizează intențiile marinarilor care staționau în portul unde se vedea din depărtare orașul luminat feeric –  „Vă este clar unde ne duceam prima dată, când intram într-un port, nu? Da, ați ghicit – la… teatru și la operă! Cum ieșeai din port dădeai de străzile cu… fete, într-un cartier sărăcăcios, cu case vechi, la stradă. În fața fiecărei case, pe trotuar, fetele își așteptau clienții și, dacă îți întâlneau privirea te abordau imediat: „Darling, come-on, mil pesetas, fuky-fuky!”.”

Un itinerariu încântător făcut în lumea mărilor și a oceanelor, chiar dacă de multe ori acesta era presărat și cu momente mai puțin plăcute.  Am citit cu zâmbetul pe buze despre primul ,,botez” în Mediterană, un obicei prin care marinarii cu experiență îi chemau pe cei noi pentru ,,comunicări importante” și puneau furtunele de incendiu pe ei, udându-i până la piele. „Botezul” nu se oprea aici, continua cu paharul cu vodcă în care se afla apă de mare, sărată bocnă. Cei noi trebuia să bea pe nerăsuflate.

Am aflat despre superstiții marinărești, despre tragicul accident din 1979, un incendiu de mari proporții care m-a cutremurat atunci când am aflat că a ținut 29 de zile, pe Petrolierul Independența, cea mai mare navă din România, unde și-au pierdut viața 42 de marinari din cei 45 aflați la bord. Cum să nu te înfiori aflând despre asemenea dezastre?! Condițiile precare de muncă, lipsa apei potabile din pescadoare, lipsa pieselor de schimb, lucru ce implica folosirea improvizațiilor, toate acestea duceau la incendii, inundații, accidente etc.

Povestirile se împletesc armonios, astfel încât cititorul trece de la o stare la alta trăind intens aventurile celor implicați în poveste.

Cât trebuie să fie de frumoase momentele unice trăite în Strâmtoarea Gibraltar unde delfinii, al doilea simbol al strâmtorii, înoată paralel cu nava, făcând giumbușlucuri, asemenea celor dresați, din delfinarii.

Despre spectacolul peștilor zburători din Insulele Canare, ce să mai spun?

Autorul amintește în treacăt despre facilitatea de a procura anumite produse în vederea revânzării lor în țară, unde comercializarea acestora era interzisă pe vremea comunismului.  Descrierea străzilor animate de negustori se desfășoară într-un ritm natural, alert, dând impresia lectorului că se află acolo, alături de protagoniștii momentului.

În Las Parmas existau străzi cu „mermenghezi – comercianți cu mici magazine înțesate cu marfa „de buf” (marfă ieftină, tocmai bună de vândut în țară: blugi, telefoane cu butoane, video-uri, săpunuri, seturi de bikini cu zilele săptămânii, ceasuri no name, ochelari de soare pliabili, ciorapi de dama și… orice, de fapt).”.

Citind aceste detalii despre micile învârteli marinărești, am avut tendința să mă întreb de ce făceau acest lucru, fiind sigură că erau printre puținele meserii bine plătite de statul român.

Răspunsul la întrebare mi-a fost dat tot de autor care scria că marinarii și ofițerii români de pe nave erau cel mai prost plătiți – ,,Ca ofițer aveam 1,55 de $ pe zi în timp ce grecii, de exemplu, aveau 80 de $ pe zi.”. Discrepanța dintre cele două țări mi s-a părut uimitoare, atât în ceea ce privește retribuția ofițerilor, cât și opulența orașului Las Palmas – „Pe vremea aia te bucurai să vezi orice: clădiri, mașini, magazine, oameni zâmbitori, bazaruri, iahturi, terase, restaurante, cântăreți și clovni ambulanți, sculptori în nisip, vânzători de papagali și tot felul de lucruri noi și interesante pe care nu le vedeai în țară.”.

Am fost surprins plăcută de momentul în care nava a acostat în Africa de Vest, unde unul dintre bișnițari i-a cerut ofițerului, văzând chitara acestuia, să cânte „În grădinu lu-Ion”.

Despre alte momente dificile și tragice, precum și despre cele hazlii descoperite în carte, despre călătoriile imprevizibile și aventurile trăite de autor și colegii săi pe drumurile dificile ale apelor,  de la Dunăre până dincolo de Ecuator, în Oceanul Atlantic, nu voi mai spune nimic, las cititorul să călătorească așa cum am făcut-o și eu – cu mintea, cu sufletul și inima.

Închei cu un citat care m-a impresionat, un citat care s-a detașat de întregul conținut al cărții prin mesajul transmis de autor tatălui său, aflat deja în lumea celor drepți: ,,Nu pot să vorbesc despre INON fără să mă gândesc mereu la tata care avea o grijă: „Băiete”, îmi zicea, „ce o să faci tu cu vaporul după ce n-oi mai fi eu? O să mai vrei să îl folosești, să îl repari, să ai grijă de el, sau poate o să-l vinzi?”. Nu, tata, așa o bijuterie nu este de vânzare. INON face parte din mine, din viața mea și a copiilor mei. INON a bucurat trei generații la rând și rolul lui nu s-a terminat aici…”.


Mulțumesc pentru că distribui