O mică incursiune în opera lui Dante – 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri
Pe 25 martie 2021, s-au împlinit 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri.
Aproape toată planeta celebrează acest moment important pentru cultura italiană și nu numai!
Dante a fost și va rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii. Fire sensibilă, de o abilitate remarcabilă, reușește să intre în sfera sufletului uman prin introspecție și meditație!
Născut la Florența, în anul 1265, într-o familie modestă. În anul 1273 începe primele sudii, cu Brunetto Latini, care l-a învățat să meargă pe drumul sincerității; come l’uom s’etterna (cum omul devine veșnic).
Era un autodidact, prin explorarea tuturor operelor posibile. Citea orice îi cădea în mână. Începând de la filosofii antici până la cei din ziua în care a trăit. Avea o profunzime remarcabilă asupra legilor naturii.
Ajunsese să se cunoască în sine prin explorarea definită a sufletului său! Studiază textele lui Valerius Maximus și Seneca. Apoi intră în sfera operelor lui Virgiliu, Ovidiu, Homer, Boethius, Cicerone, Aristotel, Platon, Sfintele Scripturi etc.
În anul 1274 o întâlnește pe Beatrice Portinari, care va deveni o muză în creația sa. Prin Beatrice, Dante a dat umanității cea mai frumoasă operă literară: Divina Comedie. Elogiul adus Beatricei se bazează pe frumusețea ei absolută! Se spune că era un înger căzut din cer! De fapt, aici începe cariera literară. Scrie de la vârsta de 18 ani.
Apoi urmează exilul lui Dante. La 27 ianuarie 1302 este condamnat pentru fraudă, fiind acuzat de câștiguri ilicite în timpul slujbei de prior. De aici începe calvarul! Douăzeci de ani de peregrinări, rătăcind prin Italia. La 8 iunie se află la San Godenzo. În anul 1306 trece prin Padova, unde îl întâlnește pe pictorul Giotto. Apoi pleacă în munții Lunigianei.
Aici își reia lucrul la Divina Comedie. În anii 1316 și 1318, se află la Verona, la curtea lui Cangrande della Scala, căruia îi va dedica Paradisul, prin Cântul XXXIII. În anul 1320, părăsește Verona, trecând prin Udine, Pola, Treviso, ajungând la Ravenna.
La mijlocul anului 1321, în noaptea de 13 spre 14 septembrie, la cincizeci și șase de ani și patru luni, moare la Ravenna, unde va fi și înmormântat. Mormântul lui, a celui ce a căutat toată viața idealul pe pământ, pentru ca omenirea să ajungă la fericirea deplină, dăinuiește și azi, chiar în centrul Ravennei.
Dante își începe călătoria în Divina Comedie hoinărind ,, într-o pădure-ntunecoasă ”, rătăcind de unul singur în căutarea liniștii interioare, după moartea Beatricei, unde îl întâlnește pe poetul Virgiliu, pentru care avea o mare admirație. Avea 35 de ani. Cum zice în Cântul I – Prolog la Divina Comedie:
”Intrai în codru făr-a şti de mine,
căci somnu-n vine mi-l simţeam cum cură,
când m-abătui din calea de lumine”.
Se știe că hoinăritul prin păduri dă o liniște sufletească celui care se află în mari suferințe sufletești. Așa și Dante, alege pădurile ca loc de scăpare din lumea profană în cea sacră, deoarece frumusețea pădurilor salvează spiritul pământesc!
De aceea cele mai mari capodopere se nasc din asocierea sufletului cu natura și univers sau lupta dintre bine și rău. O luptă pe care poetul o duce până la sfârșitul vieții. Cum orice călătorie sfârșește în ființă, Divina Comedie ne arată toate lacunele sufletești, puterea unui suflet de a accede dincolo de limitele omenești, cu o voință absolută!
Acesta era Dante, un suflet răvășit de hoinăreli în ființă, căutând prin Cânturile sale să se elibereze de condiția umană, depășind-o. Și cum poți să te eliberezi de acest maledizione (blestem) obsesiv, decât scriind … scriind … și iar scriind!?
Rătăcind prin păduri, în imaginația sa, îl întâlnește pe Virgiliu, care îi va fi mentor în călătoria sa în ființă. Suflet suprasensibil, după toate neliniștile metafizice, urcă pe culmile inaccesibile ale subconștientului unde se întâlnesc toate formele purității interioare, pentru că aceste forme pure incearcă și reușesc să dea creației geniul. Cum zice la începutul Cântului II, din Infernul:
”Era-n amurg; ziua murea cu greu
și faptul serii dăruia cu pace
a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face
și-a-frânge mila, și-a război durerea
pe care acum din minte le-oi desface.
O Muze, o geniu, ajutați-mi vrerea
și tu, o minte, care-ai scris și crezi
câte-ai văzut, aici sa-ți văd puterea!
„Poete,-am spus, să nu mă-ncredinţezi
preaînaltei căi, până ce-ntâi nu-ncerci
puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi”.
Așa își începe această călătorie în ființă. Un drum lung și anevoios, deoarece viciile omenești sunt greu de înfrânt. Este o luptă care se dă în sufletul lui Dante, luptă care îl va duce departe spre cunoașterea propriului spirit, cum zice tot în acest Cânt:
”Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem
că-i nebunească fapta mea; pierdut,
pe tine, tată,-n ajutor te chem”.
Și cum orice cale, în cunoașterea de sine, este dată de adevăr, alege credința, pentru a trece toate pragurile care-i apar din Infern.
Ajungând la poarta Infernului, Alături de Virgiliu, zice în Cântul III:
,,Prin mine treci spre locul de durere,
prin mine treci spre veșnica jelire,
prin mine treci spre gloata care piere.
Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire:
puterea sfântă m-a zidit, instanță
în cer, supremă minte și iubire.
Etern trăiesc și câte sunt substanță
‘naintea mea etern au fost create.
Voi, ce intrați, lăsați orice speranță. „
Aceste versuri le-am văzut săpate
în dâre-ntunecate sus, pe-o poartă,
și ,, Doamne, -am zis, ce vorbe-nfricoșate”.
Ceea ce este relevant în trecerea spre infern e tocmai ,,moșul cărunt”, care-i poartă cu luntrea în lumea de dincolo. În viziunea sa, întâlnește toți creatorii antichității. Începând de la filosofi, oameni de știință, teologi, sfinți, zei etc. etc. toate aceste întâlniri se desfășoară într-o dumbravă, tot în sânul naturii. De aceea natura este esențială în opera dantească, mai ales în Divina Comedie. Este punctul unde se întâlnește profanul cu Sacrul. Cum zice în Cântul XI:
”De repetate ori Filozofia
le-arată celor ce-o cunosc din plin
cum Natura-şi trage obârşia
din fapta şi din cugetul divin,
iar Fizicii, de-i vei pătrunde ţelul,
dintru-nceput afla-vei şi deplin
că-ntocmai ca pe maistru-nvăţăcelul,
şi-arta voastră, sus, imită firea
şi că-ntr-un fel nepoată e cu cerul.
Din ele dar, urmându-le-omenirea,
precum Geneza-n cartea ei dictează,
se cade-a-şi trage viaţa propăşirea.”
Frumusețea versurilor te poartă în lumea fabuloasă a materiei vii, precum și a materiei moarte. O lume ancestrală, unde pulsează inima eternității. Durerea și moartea, parcă se întâlnesc într-un decor straniu, unde omul și natura își dau mâna.
Acesta este semnul că totul are un sens, că totul este construit pentru a fi năruit, dar și pentru a renaște. Simte pulsul naturii care-i vibrează în suflet după ce rupe o creangă dintr-un prun sălbatic. Aici se vede asocierea sufletului cu natura: durerea umană și durerea naturii! Iată ce zice în Cântul XIII:
”Am smuls atunci o creangă dintr-un nod
de prun sălbatic ce creştea stufos,
dar trunchiu-urlă: „De ce mă laşi schilod?”
Şi plin de sânge,-un sânge negricios,
strigă din nou: „De ce-mi faci strâmbătate?
N-ai pic de milă, duh nesăţios?
Noi oameni fost-am şi-astăzi suntem cioate,
dar şerpi de-am fi şi-oricât de noi te-ai teme,
tot s-ar cădea să-ţi fie milă, frate.”
După această călătorie în Infern, cu tot felul de întâmplări, alături de Virgiliu, se îndreaptă spre Purgatoriu. Pe drum se întâlnesc tot cu un ,,moș”, care-i întreabă într-o frumoasă reverie a luminii, în Cântul I, din Purgatoriu…
”Şi luând apoi spre cel’lalt pol aminte,
când mă sucii pe unde-i Ursa Mare,
pierită acum de unde sta-nainte,
Văzui în preajmă-un moş, la-nfăţişare
atât de vrednic de cinstire, cum
nu-i nici un fiu s-o dovedească-n stare.
Cărunta barbă-i luneca molcum
şi viţe lungi i s-adunau ciorchină
de două laturi. Şi cum sta pe drum,
din patru stele cobora lumină
pe faţa lui, încât privirea-mi oarbă,
precum de soare, se ferea în tină.
„Voi, ce-aţi scăpat din închisoarea searbă
fugind pe râu, au cine sunteţi oare?
grăi clătind preacuvioasa barbă”
Aici, în Purgatoriu, pășește pe un teritoriu mai accesibil minții pentru că multe păcate sunt iertate, deoarece adevărul nu poate fi perceput cu mintea ci cu ochii sufletului și cu simțurile; zicând în Cântul III:
”Smintit e cel ce crede c-a lui minte
e-n stare să pătrundă veşnicia
ce-adună într-una trei făpturi preasfinte.”
Pe undeva, Dante, aici separă filosofia de experiențele mistice, pentru că aduce vorba de Platon și Aristotel. Ajungând într-o vâlcea înflorită, tot în sânul naturii, grăiește prin Cântul VII:
”Am colindat a morţii-ntregi genune,
mânat, răspunse, de Supremul Bine,
ce vrerii lui cărarea mea supune.
Nu ce-am făcut; ce n-am făcut îmi ţine
ascuns în umbră zâmbetul divin,
râvnit de voi, târziu râvnit de mine.”
În ascensiunea spre absolut, pornește cu Supremul Bine, adică dă valențe voinței de a urca pe culmile fericirii prin facerea binelui. Privind ceru înstelat Virgiliu îl întreabă în Cântul VIII:
”La ce te uiţi?” grăi Virgil blajin.
„Spre aştrii,-am zis, ce despletesc betele
şi-mbracă ceru-n roşu de carmin.”
Iar în Cântul XIX, zice:
”Tot omul cată către-o ţintă-naltă,
ca râvna lui să-şi afie-ntr-însa pace
şi către ea nedesluşit se saltă.”
Deci, pacea lăuntrică este ceea ce caută pe tot parcursul călătoriei sau cum să ajungă la această pace, care este țelul oricărui muritor ce caută nemurirea. Simte puterea focului purificator care îl îndreaptă spre Paradis!
Cum zice în Cântul XIX:
”Târziu, vai mie,-am cunoscut lumină;
dar când fui pus să păstoresc cu harul,
văzui că lumea-i de minciună plină,
că nu-i putinţă să-ţi aline-amarul
ori să te-nalţe, şi de cea de sus
mă prinse dor şi mă ardea ca jarul.”
Sau în Cântul XX:
”Nicicând mai greu nu m-a muncit neştirea
şi setea de-a cunoaşte, arzătoare
(de nu mă-nşel şi clară mi-e-amintirea),
precum atunci ; căci singur la-ntrebare
n-aflam răspuns şi nu puteam, de zor,
nici pe Virgiliu să-l întreb; drept care
păşeam tăcut, sfios şi gânditor.”
Iarăși apare ,,foșnetul naturii”, cum dă de înțeles în Cântul XVIII, din Purgatoriu. Încet, încet se integrează în legile naturii, înțelegându-le, dându-și seama că fără ele omul este incapabil de a înțelege tainele morții. Cum zice în acest Cânt:
„Şi apa,-am zis, şi foşnetul pădurii
îmi zdruncină credinţa dobândită
de locu-ales drept leagăn al naturii.”
„Am să-ţi arăt, răspunse ea grăbită,
ce pricină cu taina ei te coace
şi-am să destram credinţa ta greşită.
Cel de-i în cer şi doar pe El se place
făcu pe om să fie bun din fire
şi-i dete locul drept zălog de pace.
Dar scurt răstimp gustă din fericire:
din vina lui schimbat-a el, prosteşte,
pe loc de chin lăcaşul de iubire.”
Deci numai prin El poate omul să acceadă spre adevărata fericire. Credința îl poartă spre meleagurile Paradisului.
Pornind pe drumul care duce spre cunoașterea de sine. Uitați ce frumos zice în Cântul XXXIII:
”M-am ridicat din unda sclipitoare
mai proaspăt în adâncul fiinţei mele
decât un mugur de-a-nfrunzit sub soare,
curat şi dornic de-a urca la stele.”
Urcând spre străfundurile ființei, bineînțeles având o voință puternică și o credință de neclintit, ajunge acolo unde puritatea sufletului îi deschide calea aspre absolut. Un absolut încă neaccesibil minții lui, pentru că vrea să ajungă acolo unde spiritul dă mâna cu Dumnezeu! De aceea orice cale spre ființă, adică spre adevăr, are de străbătut multe bariere (suferințe).
Ori suferința dantească este tocmai rodul acestor căutări metafizice. Aici, Dante, devine mistic, îmbinând toate valențele unor căutări spirituale. De la găsirea unei păci lăuntrice până la aflarea adevărului despre el însuși și despre sensul lumii!
De aceea Purgatoriul este locul în care profanul se apropie de Sacru. Dar există un dar în orice căutare metafizică, deoarece pentru a accede spre Sacru, își dă seama că trebuie să aibă sufletul pur ca a unui copil. De aceea Purgatoriul deschide drumul spre Paradis, cum zice în Cântul I, din Paradis:
” Şi dintr-o dată înc-o zi albind
păru că văd, de parcă-n cer alt soare
s-ar fi aprins, azuru-împodobind.
Sta Beatrice cu-ochii ţintă-n zare
la sferele cereşti, iar ochii mei,
desprinşi de foc, sorbeau din ei licoare
Şi-adânc simţeam cum mă prefac prin ei
ca Glauc gustând din iarba fermecată
ce-l înfrăţi cu-ai mării vajnici zei.
Pătrunderea în viaţa-adevărată
nu-i chip s-o spui; ajungă pilda vie
celor cui harul le-o va da odată.
De-am fost şi trup ori numai duh, o ştie
doar vrerea Ta prin care-n cer cârmeşti,
Iubire, ce m-ai dus către tărie.”
Prin ochii Beatricei se înalță spre stele. Vede frumosul ca un astru nedefinit pe cer. Încet, încet se îndreaptă spre focul sacru, focul ce purifică sufletul… Venit din Purgatoriu , vede prin ochii minții un alt univers, mai pur, mai luminat, deoarece simte că lângă Virgiliu mai este cineva, care-i călăuzește calea spre Paradis.
Un fel de trăire în netimp. Nu știe de-i trup ori suflet. Aici începe extazul sau mai bine zis revelația care-i deschide valva adevărului. Prin simțirea frumosului, simte adevărul. Simte acel timp al eternității, acea clipă a veșniciei, pe care o caută toți cei care sunt în căutarea nemuririi sufletului. Cum zice tot în acest Cânt:
”Instinctul poartă focul către lună;
el dă imbold mişcării-n tot ce moare
şi iarăşi el pământu-n sine-adună.
Săgeata lui şi-n cel ce minte n-are
la fel loveşte ca şi-n cel ce simte
iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare.”
Instinctul îl poartă în călătoria spre stele. Dar focul ce-l simte, și-l străpunge ca o săgeată îi dă imboldul de-a urca spre universul primordial, unde-l așteaptă fericirea. Această urcare spre lună este un pas uriaș făcut în cunoașterea exhaustivă, mai ales în cunoașterea propriului spirit!
Este ca un salt făcut dincolo, adică trăind dincolo de bine și de rău. Dar, doar o clipă, pentru că dorințele de cele pământești pun stăpânire pe el. Întoarcerea cu picioarele pe pământ, reintrarea într-o viață normală, îl fac să se simtă iarăși pământean.
De aceea frumusețea versurilor dantești au atâta acuratețe, trăind în trecut, prezent și căutând viitorul, prin prisma cugetului său. Cum zice în Cântul III, din Paradis:
”Iar eu, spre-a-i dovedi c-am lepădat
greşeala şi-s convins, precât se cere,
ca să-i vorbesc obrazu-am ridicat.
Dar o viziune mă răzbi-n putere
şi-atare ochii către ea-mi atrase,
încât uitai cea dinainte vrere.”
Cugetând își dă seama că numai adevărul îi deschide adevărata cale în viașă. Tot în acest Cânt zice:
”Vorbeşte,-ascultă şi te-ncrede, frate;
căci Adevărul ce le-alină vrea
din calea lui nicicând a nu se-abate.”
Până la urmă Dante se lasă în voia adevărului, deoarece Împărăția Cerului este în Dumnezeu. Spune tot în acest Cânt:
”Cum ne-a-mpărţit să stăm din sfere-n sfere
în largu-împărăţiei Lui, ne place,
precum şi Lui ce-mbie-ntru plăcere.
În voia Sa sălăşluim în pace;
El este marea-n care curge tot
ce dânsul naşte şi natura face.”
În Cântul IX, Dante, se referă la creștinism. Vorbește despre Bine, Dumnezeu, jertfă și mântuire.
”Ci-aicea râzi, nu te căieşti plângând
de-o vină ce-i uitată pe vecie,
căci Dumnezeu, clădind, ne poartă-n gând.
Aici zăreşti suprema măiestrie,
ce-ncheagă Universul şi-acel Bine
prin care cerul pe pământ învie.
Ci ca să duci pe lume jos cu tine
a tale vreri deplin îndestulate,
se cade să-ţi mai spun ceva, creştine.
Tu vrei să ştii ce flacără se zbate
aicea lângă mine şi sclipeşte
precum o rază-n undele curate.
Afla-vei, dar, că-n ea se odihneşte
Raab; şi fericirea-i împletită
cu-a noastră, după-a ei ne-o întregeşte.
De-această stea, în care e-aţintită
a lumii umbră, cea dintâi fu ea
din oastea gloriei lui Hristos primită.”
Imaginea Paradisului, în gândirea lui Dante, este descrisă în Cântul XV. Este o imagine a minții. Crede că acolo toți sunt egali: ,,știința și iubirea devin egale”, așa cum teologia și filosofia, cum binele și adevărul sunt un tot. Cum prin:
”Puterea minţii, începui grăind,
născut-a-n voi pe-o treaptă cu simţirea
când v-apăru dintâiul tot sclipind,
căci în lumina ce v-a-ncins privirea
virtuţile sunt într-atât egale,
că-ntru nimic nu-şi află-asemuirea.”
În urcarea lui în Ființă, alege calea pocăinței. Retras în el însuși, își dă seama că de fapt, calea cea dreaptă este reîntoarcerea la suflet de copil. Va urma cursul sincerității, adică încearcă să nu se mintă pe el însuși. Ceea ce este foarte greu!
Povara pocăinței îl apasă ca o stâncă în suflet! Căința pune stăpânire pe sufletul lui. Aici, omul-Dante, devine una cu universul său interior intrând în transă.
Marile transfigurări se nasc tocmai când sufletul omului simte puterea credinței, pătrunzându-i ca un cui în inimă, pentru că durerea, mai ales durerea metafizica, îl duc pe om dincolo de realitatea umană, intrând într-un univers al simțurilor unde sensibilitatea deschide drumul intuiției de a percepe mai bine inteligibilul.
Ceea ce rațiunea nu poate face, realizează intuiția. Ea deschide poarta spre Dumnezeu. Deschizându-și sufletul, Dante intră pe un tărâm inaccesibil omului normal, adică pe tărâmul purității.
De aceea Dante se întreabă: ,, Cum să devin pur?”. De fapt, pe tot timpul călătoriei în ființă, pentru că Divina Comedie este o călătorie în ființă, urcă spre alte universuri stelare.
Sufletul lui devine una cu universul! Toate îi par vii, până și luna. Stelele parcă-l poartă spre infinitul ființei unde sufletul omului este una cu Dumnezeu! Să fi căutat Dante acea contopire a sufletului cu dumnezeu, în aceste încercări de a ieși din el însuși prin sinceritate?
Poate, deoarece pornește pe drumul sincerității încă din Infern, când își dă seama că doar monologul lăuntric este adevărata cale spre ființă. Un monolog pe care și l-a format în ani prin trecerea sufletului prin Purgatoriu, ajungând până la porțile Paradisului.
Căci calea spre mântuire este rodul acestor experiențe lăuntrice, adică să ajungi să nu te minți pe tine însuți! Un jurământ pe care îl va face cu el însuși!
Ce frumos zice în Cântul XXII, din Paradis:
”Şi jur, creştine, pe-acel prag ceresc,
de dorul cui adesea plâng mâhnit
şi-amarnic de păcate mă căiesc,
că n-ai putea din flăcări mai grăbit
să tragi un deget, de cum eu spre semnul
ce Taurul urmează, am suit”.
Aici se vede evoluția sufletului dantesc în cunoașterea de sine. Vrea să ajungă la acea ,, scânteie divină”, adică să-și trăiască clipa eternității. Se vede asta în Cântul XXVI:
”De-aceea „Tot ce-i coardă,-am început,
şi mână fără greş spre Dumnezeu,
în pieptul meu ca una a-ncăput.
Căci fiinţa lumii, fiinţa-mi însăşi, eu,
şi moartea Lui ce-mi este viaţă mie
şi crezul celor drepţi ce-i crezul meu,
cu sus-numita cunoştinţă vie
m-au smuls iubirii ce-şi întinde nada
şi datu-m-au iubirii ce-i vecie”.
Divina Comedie ne arată cum să devenim divini. Pornind de la aparențele sufletului, trecând prin toate încercările vieții, Dante ne arată puterea voinței omului de a înfăptui cele mai mari realizări spirituale, deci găsirea unei căi spre îndumnezeire, câștigarea Paradisului pierdut!
”Eu cred că de-aş fi-ntors a mea privire
din sfântul foc, pe dată rătăcit
aş fi rămas de multa-i strălucire.
De-aceea-mi amintesc c-am îndrăznit
să-i rabd lucoarea, până când trenta
cu însăşi fiinţa ei m-am contopit”.
Zice în Cântul XXXIII.
În tradiția creștină, se spune că Paradisul este înconjurat de un cerc de foc. Dante transpune timpul Purgatorial cu timpul Paradisului, adică se poate ajunge în Paradis prin străbaterea focului spiritual, a acelei Materii Vii Spirituale, care este Dumnezeu.
Deci sufletul ca să ajungă în Paradis trebuie să fie purificat prin foc, dar un foc spiritual ce vine de la Dumnezeu. Această uniune mistică se face prin puritate. Sufletul omului trebuie să fie atât de pur, de curat, precum al unui nou născut, pentru că salvarea omului este în Dumnezeu.
Numai El deține misterul morții și al vieții veșnice. De aceea Dante a intuit prin vocea lui divină că omul se poate salva doar când ajunge să aibă un suflet pur ca unui copil nou născut. Cum zice în versurile acestea:
”Căci Binele, ce-i ținta vrerii-n lume,
în ea s-adună tot, iar restu-i noapte:
desăvârșire-i zice ei pe nume.
Dar chiar și față de-amintiri, nu fapte,
mai greu mă voi rosti de-aci-nainte
decât un prunc ce încă suge lapte”.
Hatos Vasile (fragmente din Divina Comedie, traducere de Eta Boeriu)
Castiglione di Ravenna, Italia, 25- 26.03. – 15.04.2021.
