Categorie: medalion

  • Medalion Andreea Elena Negoianu

    Medalion Andreea Elena Negoianu

    Cei îndrăgostiți sunt mereu protejați

    Eu sunt,
    Așa numita om, fată cu ochi mari și negri
    Pasăre liberă fără aripi,
    Extravagantă și pătimașă,
    Sfătuiesc să nu se creadă în predicatori,
    În oamenii care așează obiectele la linie
    Și cel mai primejdios,
    Sfătuiesc sa nu te încrezi în omul îndrăgostit,
    Pentru că acesta va fi întodeauna protejat,
    Să nu încerci să-l faci o proprietate a ta,
    Chiar de nu și-ar ține cuvântul,
    Chiar de n-ar ajunge la tine când ai nevoie de el,
    (El nu o sa fie niciodată acolo când ai nevoie de el),
    Chiar de nu ți-ar da banii înapoi la timp,
    Chiar de s-ar trezi în fiecare dimineață în patul unei alte doamne distinse,
    Cu cearceafuri mov și trecută de 35 de ani,
    Chiar de s-ar culca cu o alta la prânz și cu alta la masa de seară și totuși,
    Iubind-o dintotdeauna pe aceea,
    El va fi protejat
    Și mai mult decât atât,
    El va fi iertat,
    Iar pentru încă două țigări în plus, va fi îngrijit
    Pentru încă două pahare în plus, va fi mângâiat,
    Pentru încă doua nopți secate, va fi răsfățat,
    Toate pentru ca a avut curajul nociv de a fi îndrăgostit,
    Curaj la care nici nu te gândești,
    Curaj la care nici nu poți să speri,
    Pentru că ești ocupat să te gândești la ce e moral și imoral,
    Într-o lume transfigurată,
    În care cel mai păcat dintre păcate
    E să trăiești fără de păcat

    Jurământ

    Un jurământ a fost credința pentru nemurire,
    Pentru ca am trecut oceanele si m-am iubit cu Poseidon,
    Eu, femeia antică a mării
    Am adus slavă Zeului meu cel mai bun,
    Am fost o Eva în gările de la porțile cerești
    Și am răscumpărat grădina dorințelor.

    Pasiunea cerului- frumusețea
    Păcatele strămoșești-tinerețea
    O, ecouri suave ale înaltelor slăbiciuni!
    Toate sunt ale mele
    Și de toate sunt condamnată pe vecie la cântul libertății

    Bărbatul care îmi punea trandafiri la piept

    Ultimii spini erau în anii tăi tineri
    Și cu fiecare zi mai așezai câte unul în piele.
    Îmi amintesc cruzimea petalelor și îndrăzneala,
    Te făceai greu, Elvis.
    Alb, roz, galben…
    Eram la țară și purtam o pălărie din adiere și pânză,
    Mâncarea era gustoasă,
    Nimeni nu știa ultima bucurie ce mi-o făcuseși.
    Erai din ce în ce mai greu, Elvis
    Și iazul era și mai întins
    Și mai adânc,
    Iar din spinii trandafirilor se făcea cavernă.
    Alb, roz, galben…
    Avea să curgă sânge, Elvis,
    Anii tinereții tale mi i-ai lăsat la piept.
    Ai auzit că râul vorbea cu cerul,
    Ai văzut că rândunelele îți croiau hainele,
    Pietrele îți măturau nisipul
    Și ai mers după foșnetul crucilor la casă,
    Fără nevastă să te sărute pe mâini.
    Sfânta miază-zi în rochia cu trenă a frământat iazul
    Și ai căzut în adâncurile de gheață ale sfinților.
    Pantofii tăi erau cei mai grei, Elvis
    Mai grei decât trunchiul fraged al ierbii

    Cu delicatețe uităm viața și ea pe noi.
    Alb, roz, galben…

     

  • Medalion Tudor Andrei Ostafie

    Medalion Tudor Andrei Ostafie

    Din volumul POEZII – publicat în 2015, Editura Artes, Iași

    Chestia cu sufletele pereche

    Întâi de toate, cuplul se așează în iarba de vară
    Apoi fiecare ține câte o stică de suc în mână.

    După aceea, se agită sticlele.
    Se agită cum trebuie sticlele.

    Băiatul va agita sticla ușor, cu rațiune, cu calm și șarm
    Fata însă, va agita sticla jucăuș, foarte jucăuș

    În final se deschid dopurile și se lasă să iasă acidul
    Acidul fetei va fi complet dus pe apa Sâmbetei.

    Atunci de abia băiatul îi va da fetei jumătate din acidul lui
    Ca și la suflet, fiecare își dă jumatatea celuilalt.

    Crematoriu

    Mi-a zis ceva solemn.
    Un bărbat cu chip de lemn
    Îmbrăcat în piele, înconjurat
    de metal
    Legat cu lanțuri la gât și
    clenci în encefal.

    N-avea ochi căci n-avea ce să vadă
    Vocea lui surdă îi era dovadă

    Mi-a zis ceva demn
    Omul acela cu chip de lemn

    Urla spre sine foarte tare
    Despre ceva ce nu mai moare.

    Eu plec

    Bună seara tată, am să îți mărturisesc
    că m-am gândit la ce am discutat noi mai demult…
    Și am decis să plec.
    Să te las să îți trăiești bătrânețea în liniște
    Însă… nu îți spun unde plec.
    Știu că te dezamăgesc după cum te uiți la mine
    deoarece nu îți spun unde plec.
    Ceasul bate că e vremea să fiu bărbat
    și să fiu pe picoarele mele!
    Tată… ești trist. Știu că ești trist…
    Despărțirile sunt întotdeauna triste
    Eu nu știu unde plec tată…
    Dar mă gândesc ce lume deschisă mă așteaptă.
    Voi întâlni buze roșii, pământ străin, lume nebună
    S-ar putea să mă opresc la unul dintre acestea…
    Dar tată, să știi că eu iubesc
    și buzele roșii și pământul străin și lumea nebună
    În fond… poate mi-o caut cu lumânarea în zori de zi!

    Eu plec tată, drumul e lung și mă așteaptă…
    Voi închide ușa după ce ies tată,
    Și știu că de dor aceasta nu se va mai deschide…
    Am să te sărut acum pe frunte!
    O seară bună tată…

    Din al doilea volum – în lucru

    Albastru închis

    Departe, pe podea e o fată rece
    cu inima de gheață
    cu pleoape reci, închise
    cu buze amare, vene uscate
    și plete neumblate.
    Și pe obrazul fetei moarte
    o amărâtă de lacrimă își plânge stăpâna.

    Bate în porțile ochilor ei și nimeni nu îi deschide.

    Povestea ei? Gânduri, doruri, tinere iubiri
    Pe ochii zăvorâți
    rămași doar amintiri

    A murit Bubi

    O înmormântare.
    Cerul plânge cu tunete,
    și oamenii par muribunzi.
    Astăzi a murit Bubi.
    De acum va fi liniște în casă,
    căci cel mai voios cățel nu mai latră pisicile,
    nu mai dărâmă vaza cu flori,
    nu mai bucură copiii,
    copii ce plâng acum la groapă,
    și pisicile chicotesc în șoaptă.
    Va fi doliu mare în familie,
    și florile din vază se vor ofili…
    fiindcă astăzi a murit Bubi.

    Alcool

    Vine iarna, așa că ar fi bine
    să-mi acoperi trupul cu ceva, cu gândul unei sticle de vin
    sau mai bine, cu o tărie.

    Mă tem că n-am să te mai văd uneori
    Că o să crească prețul țigărilor până la nori
    Iar tu ai să te-nchizi într-un loc străin
    sau mai rău, într-un vecin…

    Și-atunci m-apropii de crâșmă și tac
    Îmi iau visele și-o întind la vodka
    Șuier luna și o răsar și-o prefac
    într-o patimă mare.

    Grup statuar

    Stau pe piatră bietele sirene de piatră.
    Stau și așteaptă marinarii din carne să le
    surâdă și să-i amețească.
    Stau și le sunt flămânde gurile de piatră și
    râsul lor de piatră parcă ar vrea să plângă.

    Stau pe piatră bietele sirene de piatră,
    bătute de vânturi, de valuri și de soare și
    trupurile lor de piatră parcă ar vrea să se miște.
    Le curge apă din ochii lor de piatră și
    se adună nisip în al lor păr de piatră.

    Ar scoate din ele un cântec vechi marinăresc,
    Însă urletul interior de piatră e mai surd ca niciodată.

    Poveste

    Am auzit cântând doi lupi, odată
    Un lup și o lupoaică
    și orga răsuna a biserică abandonată,
    părăsită azi de om, de preot și de maică.

    Cântau adânc a foame
    Un lup și o lupoaică
    și orga răsuna a scame
    regăsite azi pe om, pe preot și pe maică.

    Dar haita merge mai departe
    căci lupul de lupoaică se desparte
    Iar orga răsună azi a drame
    Avute de copii, de tați și de mame.

    Inscripție pe un glonț

    Nu ne mai dor focul, gloanțele, exploziile
    Și găurile din clădiri ce odată au fost locuințe.
    Nu ne mai dor mâinile, nici armele
    și afară parcă plouă cu cenușă…

    Sunt cuvinte adunate din de prin gropi,
    de la oamenii care stau ascunși în subteran
    Sunt cuvinte scrise cu sângele copiilor,
    De mâinile rănite ale mamelor, ale taților pierduți
    Cuvinte scrise pe bucățile de rachete
    găsite în ruina ce odată a fost numită Teatru.

    În oraș, cărucioarele sunt goale, tancurile sunt părăsite
    Martirii dansează în bălți de sânge iar dezertorii plâng la graniță.

    Pe noi ne mai dor toate acestea. Trăim luptând,
    Sperând că mâine vom prinde o nouă zi.

  • Medalion Cătălin Mihai Ciobanu

    Medalion Cătălin Mihai Ciobanu

    Mă numesc Ciobanu Cătălin Mihai, născut la data de 6 noiembrie 2000 în municipiulEF1305C0-7DB1-49D5-BCDB-839034CF7040-200x300 Medalion Cătălin Mihai Ciobanu
    Suceava. Am absolvit Colegiul Economic „Dimitrie Cantemir“ Suceava în 2020 iar din 2023 sunt
    absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București. În prezent sunt masterand
    al Facultății de Filosofie a Universității din București, programul masteral „Istoria și circulația
    ideilor filosofice.
    În perioada liceului mi-am descoperit, la îndemnul și cu sprijinul doamnei profesoare de
    limba și literatura română Curic Adina, vocația de scriitor. Am participat la mai multe concursuri de
    creație literară la care am obținut premii, le voi aminti mai jos.
    Pe lângă versuri, o altă pasiune a mea este muzica. Din 2007 până în prezent activez ca
    interpret de muzică populară. Am colaborat din 2007 până în 2014 cu Orchestra Profesionistă
    „Rapsozii Botoșanilor“ iar din 2014 până în prezent colaborez cu Orchestra Ansamblului Artistic
    Profesionist „Ciprian Porumbescu“ din Suceava. Am apărut pe două Compact-Discuri (CD) scoase
    de Casa de Discuri AnaSound Suceava: „Din grădina cântecului“ 2018; „Îți cântăm, lume, cu drag“
    2020. Activitatea mea artistic-muzicală s-a materializat în mai multe premii și participări la
    concursuri de interpretare vocală și apariții radio-tv în decursul anilor de activitate.
    Chiar dacă scriu într-un stil tradiționalist, conservator, nu sunt împotriva poeziei moderne,
    însă în virtutea influenței rigorilor muzicale, versurile mele au mai degraba un aspect ermetic, bine
    structurat, forma principală de scriere fiind o variațiune a sonetului. Poezia și muzica este modul
    prin care latura mea dionisiacă se exprimă în orizontul realității empirice, guvernat de grotescul
    evenimentelor de zi cu zi, latura mea apolinică manifestându-se prin intermediul filosofiei.

    Uroborus

    Tot una cu sfârșitul de-a pururi e-nceputul;
    Elogiul unei patimi e oare veșnicia?
    Otravă-a unei clipe, în fapt, nimicnicia —
    Din ură sau iubire e zămislit sărutul?

    Ocnaș în lanțuri grele sub steaua-mi căzătoare,
    Robie-apăsătoare, nedrept verdict al sorții,
    Angoasa mă cuprinde sub flamurile morții…
    Pedeapsă și răsplată mi-e calda-ți sărutare!

    Atomi vibrând iubire, quasari făcuți din ură —
    Neclară armonie a-ntregului distopic,
    Aievea existența-i un bulgăre de zgură.

    Incertă-i căutarea, ispita-i absolutul,
    Netrebnic e-antidotul ce vindecă-agonia —
    Tot una cu sfârșitul de-a pururi e-nceputul!

    Elogiul cărei patimi e oare veșnicia?

    Quasar

    La marginile vremii când tâlcuri căpătară,
    Toate ce-aveau, captive, să fie-n infinit,
    Din lanțurile clipei să scape-a izbutit,
    Neînțelesul Chaos cu ordinea-i bizară.

    Primejdiosul Poate ce-aduce cu-a sa umbră,
    În infinitul sacru pe care-l traversăm,
    Mirajul veșniciei… morfină ce-o gustăm,
    Când clipa ce-a de față e-ngrozitor de sumbră.

    Elogiul veșniciei, o veșnică risipă!
    Utopică fantasmă-a unui timp statornic…
    Neprevăzutul, tainic, înmugurește-n clipă.

    Și binele și răul prin armonii neclare,
    Dau timpului profan fragilul echilibru…
    Căci ordinea-i un freamăt al clipei trecătoare.

    Paroxism

    Arzând pe-al nopții cer, fantasmă-a unui astru,
    Pulsar învăpăiat în depărtări se-arată,
    Ca umbra unui dor ce dor încă mai poartă…
    E viața doar un vis și moartea un dezastru?

    Fantasmă-a unui astru, întunecat abis,
    Infern plin de mânie redus la infinit,
    Așijderea uitării ce doru’-a otrăvit…
    E moartea un dezastru și viața doar un vis?

    Speranță-nsingurată, pusă-n mâinile sorții,
    În vastul univers iubirea ne-ocrotește…
    Totu-i incert, haotic, pus sub pecetea morții.

    Înlănțuiți de patimi, de ură și teroare,
    Ne pierdem în abis cu frică de-ntuneric…
    Dar viața-i un miracol, iar moartea… o schimbare.

    Ecoul dintre stânci

    Te-am aruncat într-o prăpastie adâncă,
    Și am sperat c-am să te văd ultima oară,
    Zâmbeam în zorii unei dimineți de vară,
    Privind cum te sfârșești strivită sub o stâncă.

    N-am șovăit deloc când te-am împins spre moarte,
    Căci m-am temut că Tu vei profita de mine,
    Și-acum mă îngrozesc când mă gândesc la tine,
    Tu, amintirea sumbră-a unei vremi deșarte.

    Am fost orbit de teama că vrei să mă înfrângi,
    Și-am renunțat la tine voind să fug în lume,
    Dar m-a întors din drumu-mi ecoul dintre stânci.

    Tu, amintire sumbră pe care te-am damnat,
    Mi-ai dat înțelepciune prin umbra-ți blestemată…
    Trecutul nu se-ngroapă, din el ai de-nvățat.

     

  • Medalion Liviu-Ioan Mureșan

    Medalion Liviu-Ioan Mureșan

    Liviu-Ioan Mureșan în cautarea profunzimilor metaforei

    Pelerina lui LIM

    LIM se plimba obișnuit
    dar pelerina atrăgea atenția
    ziceau unii că LIM e nebun
    alții își acopereau pleoapele
    unii speriați se dădeau la o parte
    LIM a fost ofertat de un om fără adăpost
    să primească o pîne
    LIM doar experimenta lumea
    pe care cu siguranță o va părăsi
    LIM are încredere în oameni
    în cei de încredere.

    poveste

    ce contează pentru mort
    dacă pămîntul e sferic sau plat?
    să aibă doi metri adîncime și încă vreo doi
    pentru rădăcinile arborilor
    lacrimile nu trec prin filtrul acela
    gîndurile și razele presupusului soare
    așișderea

    ce contează pentru mort
    fetișul alăturat animalul sacrificat aurul
    ce contează pentru mort
    moartea
    supraviețuirea celor ce cred despre forma pămîntului
    ce contează pentru mort
    cucuveaua țipînd
    ce contează pentru mort
    maioneza tăiată

    a fost odată ca niciodată
    ceea ce nu contează pentru mort

    apocalipsus

    și se va teme om de om și om de om se va feri
    iar ochiul ascuns va privi de sus ascunzișurile

    pe youtube un prieten într-o mocirlă
    mă sună să-i dau un sfat
    ai văzut ce mi-au făcut ăștia?
    un profesor deosebit și bine apreciat
    oamenii mai îneacă unele nopți
    cînd nu corectează teze cînd se gîndesc la diminuarea salariului
    cum ar fi o diminuare a vieții.
    se sprijinea de perete și rîdea
    de parcă cine știe ce film pentru oscar
    acum actorul se sinucide în sine
    în frica morții
    în propriul cimitir.
    hai să ieșim pe terasă propun
    lăsăm telefoanele acasă
    ne amintim de vremea cînd știrile erau devansate de fapte
    și oamenii își strîngeau într-un ritual palmele.

    origami

    batem degetele de masă
    devin foițe
    și le mulăm pe o formă de inimă
    copiii se adună apreciază
    bat degetele de masă
    le mulează pe imaginație
    formele copilăriei desene animate
    prind viață
    foițele cresc împreună cu ei
    prind piele
    trebuie tăbăcite
    își vor aminti copiii clipa în care
    sclipirea a prins formă
    de inimă

    năzuință

    pășeau cerceii aceia cu picioare înalte
    albaștri cum ochii
    peste mine pășeau

    nechezam ca un mînz nărăvaș
    îmi scărpinam spatele de iarbă
    mă înălțam tras de o forță a tragerii
    pînă la nori

    niciodată picioarele nu se sfîrșeau
    visam cîmpii albastre pe care să alerg
    cum ochii cerceii
    cum bătăile ritmice ale atracției

    dimineața mă trezeam în brațele tale
    transpirat
    miroși asemenea unui cal îmi ziceai

    eden

    edenul e locul în care ne vom întîlni
    luni dimineața la șapte
    așa am stabilit ai fost de acord să fii acolo

    e luni te aștept de cîteva ore
    printre ramurile copacilor privesc sorii
    cum se rotesc unii împrejurul celorlalți

    iarăși e luni aștept încă
    poate data nu am stabilit-o corect
    copacii sînt diferiți de ceea ce știam noi

    cîteva luni de luni au trecut
    să aștepți e cel mai minunat obicei de aici
    sorii se opresc uneori și te contemplă

    poate nu mai vii
    poate ceea ce am stabilit a fost un joc pentru tine
    dacă nu mai vii eu aștept pe iarba acesta albastră

    azi mi-au crescut primii muguri
    și rădăcinile mele au dat de apă curată și rece
    cum privirea pe care ți-o uit
    luni de luni

  • Medalion COSTEL STANCU

    Medalion COSTEL STANCU

    COSTEL STANCU – născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi – este membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa, membru D9, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Este autorul a 16 volume de versuri.

    Poezia lui Costel Stancu se impune printr-un discurs liric expresiv, individualizându-l de popota aezilor care scriu orice și oricum. Scrisul pentru el – „mistifică viața”. Rămâne un „visător de nelocuit” care crede „că în orice ou e o școală secretă de muzică”. Este permanent în contradicție cu „celălalt” ego, încercând să se descopere sub diverse identități, funcție de starea spirituală în care se află.

    Deși aluzivă, poezia se remarcă printr-un limbaj artistic autentic, abordând teme existențiale expuse în propriul univers imaginar, caracterizat prin sensibilitate și trăiri profunde. Pentru el cuvântul are puteri magice, poate înălța spiritul  – „Ies lupii de sub/ vraja lunii, planetele de pe orbită,/ sunetele din oul sterp, însă omul/ de sub puterea cuvîntului, niciodată./ Cuvintele sînt resturi de tăcere. Cercuri/ de foc.

    Timpul aleargă nepărtinitor. Fiecare clipă are înaltul ei, fiecare oră ramifică viața într-un concept al nemuririi. Nu te poți ascunde pentru a opri trecerea alergătorului de cursă lungă –„La adăpost ești doar în propria-ți palmă, acolo unde/ nu se gîndește nimeni să te caute.”.   Singurătatea, temă recurentă în poezia lui Costel Stancu, are conotații diverse – „Orice beție în singurătate seamănă cu un cinematograf pentru orbi./ Mereu plin. Rîzi.”

    Acestea au fost doar câteva impresii despre poezia lui Costel Stancu, un poet care n-ar trebui să lipsească din bibliotca de suflet a niciunui iubitor de poezie.

    Lectură plăcută!

    * * *
    Sînt propriul meu biograf mincinos.
    Trebuie să mă întorc mereu în alt timp,
    să potrivesc lucrurile așa cum au fost scrise.
    Scrisul mistifică viața. Știe cineva dacă, într-adevăr,
    l-am salvat pe Celălalt sau l-am împins și mai în adînc?
    Adîncul are margini. Cerul, nu. Știu doar că
    am ajuns regele neîncoronat al clipei de atunci.
    Rivalii m-au alungat din oraș. Acum mă
    întorc anonim. Rîul a secat. Vîrtejurile nu au
    memorie. Peștii, tot muți. A rămas numai podul,
    sfidător ca o floare la butoniera călăului.
    Unde au zburat păsările de altădată? Chitare de
    buzunar, cum le numeam noi. Visător de nelecuit,
    credeam că în orice ou e o școală secretă de muzică.
    Îmi imaginam călătoria unui titirez pînă pe lună
    și înapoi. Am ajuns – după cîtă vreme? – în locul
    copilăriei mele. Mă va recunoaște Celălalt?
    Îmi va cere iertare pentru pribegia mea?
    Liniște crudă, de praf plutitor. De momeală
    plictisită să aștepte. O pisică trece strada.
    Scrîșnet de frîne, nori palizi, filozofii ieftine.
    (Ziua toate pisicile sînt albe!).
    Oare acesteia cîte vieți i-au mai rămas?

    * * *
    Te poți vindeca de mușcătura șarpelui.
    Rămîi viu după ce te-a scăpat vulturul
    dintre gheare. Se dezmeticește cel lovit,
    în frunte, de copita calului. Nebunul își
    mai regăsește mințile pierdute. Ies lupii de sub
    vraja lunii, planetele de pe orbită,
    sunetele din oul sterp, însă omul
    de sub puterea cuvîntului, niciodată.
    Cuvintele sînt resturi de tăcere. Cercuri
    de foc. Multe fiare au sărit, cuminți,
    prin ele la porunca Marelui Dresor.
    Uneori mă întreb: dacă era scris
    ca pe arca lui Noe să urce și două cuvinte,
    care ar fi fost acelea?

    * * *

    Atunci, nimic nu avea margini. Nici adînc, nici înalt.
    Nu îmi închipuiam ceva mai cuprinzător decît ora.
    Știam să deosebesc pasul omului de cel al șarpelui.
    Caută-l pe Dumnezeu în inima celui singur,
    îmi spuneai. Eu săream de pe un cal pe altul.
    Adormeam fericit în cîte un mormînt, ca-n brațele unei
    iubite de-o noapte. Dar, într-o zi, am văzut marginea orei
    și am înțeles că voi fi găsit oricît aș fugi.
    La adăpost ești doar în propria-ți palmă, acolo unde
    nu se gîndește nimeni să te caute. Acum mi-e dor de tine.
    E tîrziu. Trăiesc din timpul împrumutat, cu dobîndă
    din ce în ce mai mare, de la Celălalt.

    * * *
    Trăiesc cu o funie legată în jurul gîtului.
    Cînd te apropii, lațul ei se strînge.
    Cînd te îndepărtezi, se lărgește.
    Tu hotărăști dacă mă ții în viață ori nu.
    Ai grijă, o altă femeie umblă să taie nodul.
    Ea mă vrea fericit, așa cum crede că m-a născut.
    Două femei se luptă să mă țină în viață.
    Fiecare în felul ei, fiecare pentru ea însăși.
    Niciuna nu mă întreabă ce simt, ce îmi doresc.
    Timpul trece. Eu scriu. Zadarnic vrei să mă salvezi, mama!
    Leagănul meu e acum o ruină veselă.
    Cealaltă femeie îmi va fi mormînt umblător.

    * * *

    Stai singur la masă și bei
    din două pahare deodată. Prietenii tăi

    – vii sau morți – sînt fericiți unii cu alții.

    Fiecare crede că închini cu el. Tu taci.
    Tăcerea te apără doar de tine însuți, nu și de Celălalt.
    Orice beție în singurătate seamănă cu un cinematograf
    pentru orbi. Mereu plin. Rîzi. Viața e ciudată.

    Îți amintești cînd te-ai îmbătat așa de rău încît

    te-ai dus într-o gară cu trenuri de jucărie și ai vrut

    să fugi din această lume? Te-a salvat un tunel rotund.

    Of, Doamne! După o vreme, unul dintre pahare
    te va implora să îl spargi. Ai fost, întotdeauna,
    un om milos. Pereții cîrciumilor unde bei tu

    sînt pătați cu vin roșu. Îngeri cu venele tăiate.

  • Medalion George Vigdor

    Medalion George Vigdor

    George Vigdor sau George Vigdorovits, scriitor, jurnalist, născut în Cluj la 20 mai 1963. Bacalaureat la Liceul George Barițiu, Cluj în 1981. Stagiu militar TR România, 1981 – 1982

    Absolvent al Institutului Politehnic Cluj, Facultatea de Electrotehnica,1982 – 1987. Inginer la Întreprinderea Metalica Oradea, 1987 – 1994.

    Premii Naționale de Poezie: Mihai Eminescu în 1991 la Botoșani, Ion Minulescu în 1992 la Slatina, Panait Cerna în 1992 la Tulcea.

    În Israel: Premiul Fundației Culturale Ianculovici pentru publicistică în limba română, Haifa, Israel în 1998.

    În Italia: Festival Internazionale Dei Due Mondi – Gabriela Verban – Castellammare di Stabia – secția poezie în limba română – Quarto classificato – ex aequo, în 2022.

    Publicare de poezii și eseuri în: Familia, Steaua, Tribuna, Gazeta de Botoșani, Vatra, Convorbiri literare, Poezia. Pro Saeculum, Timpul, Cetatea Culturală, Arcada, Sisif

    Publicare de articole politice și de atitudine în: Direct, Jurnalul Bihorean, Noua Gazeta de Vest la Oradea, respectiv Jurnalul Transilvan și Foaia Transilvană la Cluj, în Israel între 1995 și 1999 – Publicare de articole politice și de atitudine: cotidianul Viața Noastră, revista Facla Magazin, revista Minimum și alte publicații periodice.

    Corespondențe la postul de televiziune Antena Cluj, postul de radio Cluj și postul de radio Romantic Cluj.

    Cărți apărute: – colecție de articole – Geografie Imposibilă, Edit. Clusium 2000. – poezii- Ancore de sânge, Edit. Clusium 2000. – poezii – Arhitectura singurătății, Edit. Clusium 2003. – poezii – Atentat împotriva eului, Edit. Clusium 2006 – colecție de articole – Voluptatea marginalității, Edit. Clusium 2009 – poezii – Ultimul pariu existențial, Edit. Clusium 2013 – eseuri – Pastile Metafizice, Edit. Ecou Transilvan 2021 – poezii – Cu masca tăcerii pe coarne, Edit. Colorama 2021 – poezii – volum colectiv Cercul Poeților, Antologie de Poezie vol.4, Edit. Colorama 2020 – eseuri – volum colectiv Ecoul Singurătății, Edit. Ecou Transilvan 2020.

    Emigrat în Israel între 1994-1999, inginer la Regia Națională de Electricitate din Israel.

    Ofițer în rezervă între 1996-1999 în armata israeliană. Stabilit la Budapesta din 2000, ca director al filialei firmei Jolidon din Cluj, România, apoi întreprinzător particular cu firme în Ungaria și România.

    Email: vigdy@yahoo.com, profil de Facebook: George Vigdorovits și George Vigdor. Semnează de-obicei George Vigdor.

    Vă propunem două poezii și 22 de reflexii ducli-amărui ale acestui autor nu sufiecient de cunoscut pe cât merită:

     Stația terminus 

    Cu valiza doldora de amintiri
    stau pe peronul fără de întoarcere
    al gării absurdului, doar cu plecări.
    În ceața densă a uitării de sine
    caut vagonul spre purgatoriu,
    unde mi-am rezervat un loc
    încă din anii tinereții.

    Garnitura se compune din trei vagoane:
    cel al infernului la coadă
    cel al purgatoriului la mijloc
    și cel al speranței în față.
    Locomotiva roz a paradisului posibil
    trage garnitura imposibilului
    pe calea ferată a viselor neîmplinite.

    Proxima gară este absolutul
    unde paradisul a descins pentru vecie.
    Probabil voi coborî în acea stație terminus
    unde foștii prelați trudesc ca acari,
    în care îngerii căzuți hămălesc poverile vieții,
    iar zeii pedepsiți șmotruiesc sălile de așteptare.
    Până și Dumnezeu exilat în salopetă

    reglează tacticos unicul ceas al gării.

    Apoteoza materiei neînsuflețite

    Din cloaca încinsă a instinctelor

    se ridică fumul greu și pișcător

    al vitalității fără finalitate.

    Forța brută a cărnii dospite
    în hormoni, glande și mucoase,
    însuflețită de bezna tenebrelor
    caută altitudinile amețitoare
    ale amplelor elanuri vitale.

    Pulsiunile fiziologice
    țâșnesc pe verticala luminii
    a speranței încolțite din umori,
    precum lava vulcanilor incandescenți.
    Saltul divin de la materie la spirit
    îl face lucrarea secretă a harului
    scânteia tainică a cuvântului.
    Caut până la extenuare, în stare de semitransă
    treapta eterică, urcușul transcendent,
    panta sublimă spre înțelepciune.
    Mereu sunt învins de povârnișul abrupt
    al rostogolirii ireversibile
    spre entropia minimă și stabilă
    a liniștii minerale, a tăcerii ultime.
    Apoteoza materiei neînsuflețite.

    Țepe sub pulpana stăpânirii și alte giumbușlucuri filosofice

    1. Ai un leu, mergi fără griji, înainte pe traseu.
    2. Pe perioada pandemiei se instituie obligativitatea monogamiei.
    3. Scula-m-aș da’ n-am unde, țara dă să se scufunde!
    4. Cu spatele proptit înainte, departe ajungi…
    5. Tinerețe fără bătrânețe, folosiți zilnic clitoral.
    6. Vaccinat, nevaccinat, statul trebuie reformat!
    7. E vremea dozelor din cauza cărora se moare și pentru care totodată se moare.
    8. Urmează viitorul pur, dominat de AUR!
    9. Sunt total de acord cu acest dezacord.
    10. Sentimentul omenesc al ființei, nătărăi au fost, nătărăi sunt încă, și-or fi în neamul omenesc!
    11. Vrei nu vrei, dai de evrei! dedicație pentru antisemiți
    12. Evrei au fost, evrei sunt încă și vor fi veșnic în neamul omenesc! dedicație pentru antisemiți
    13. Sunt excepție, dar mă tratez.
    14. Sentimentul de bloc al ființei, visăm case verzi pe pereți si diverse destinații exotice de pe balcon.
    15. Na amu’ iară fuce Arghialu’ – doctrina regionalismului.
    16. Shabatul e sfânt pentru mine, de aceea încep presfințirea de vineri și continui cu postsfințirea duminică. Trei zile de ecumenism, vinerea sfântă musulmană, sâmbăta iudaică și duminica creștină. Trei zile de meditație, revelație și spiritualitate pe săptămână, din care virusul insidios al muncii a fost exclus cu desăvârșire.
    17. Pe plan individual doar salvarea te poate salva. Pe plan colectiv însă, doar Frontul Salvării Naționale…
    18. Domnilor antreprenori și întreprinzători, nu vă stresați cu criza pandemică, economică, energetică sau financiară, mizilicuri, nu există voluptate și savoare mai grozavă, decât aceea de a trăi și prospera din pierdere…
    19. Mai bine nătărău decât rău sau supremația umanului asupra moralei…
    20. O nouă ideație: mai bine prolaps decât colaps!
    21. Zâmbiți pentru eternitate ! Veți face riduri dar veți fi fericiți.
    22. M-am hotărât – sunt decis: a fi sau a nu fi!