Categorie: medalion

  • Medalion Elena Lucia Spatariu Tudose

    Medalion Elena Lucia Spatariu Tudose

    Între vis și realitate – Elena Lucia Spatariu Tudose

    mă abandonez somnului
    -o lume în care cuvintele
    nu au nici o culoare
    doar visele sunt colorate
    și atât de reale
    încât mă trăiesc așa cum
    niciodată eu nu am știut
    să le visez

    dincolo de pleoape
    mă cutremură imaginea
    soarelui
    adus cu izoleta la locul de muncă
    și chipul meu
    cu tristețea ascunsă sub mască

    pasărea curcubeu
    se roagă s-o primesc
    în colivia mea de beton

    mi se așează cuminte
    pe umăr
    și cântă o arie
    din Nabucco…

    Cuib de lumină

    Te rugasem să nu mai crești
    pentru ca brațele mele
    să te poată cuprinde cât mai mult
    să te pot feri de păsările negre
    de apele tulburi și de vânturi vrăjmașe
    să mai ții de cald
    cuibului roșu în care
    te-ai zămislit lumină vie
    în sfântă zi de Paște

    cu cât creșteai
    cu atât te îndepărtai
    lipsind tot mai acut brațelor mele
    devenite crengi plângătoare
    tristă imagine lacustră
    cu două cuiburi goale
    ca două răni sângerânde
    spălate în apa sărată
    ce-mi creștea la picioare

    te-am abandonat iubirii
    Maicii tuturor fiilor neîmbrățișați
    și a tuturor maicilor cu brațele
    ca niște crengi plângătoare
    am devenit dor arzând
    apoi cuvânt durut în rugă
    murind și renăscând pe rând
    cu fiecare an ce îmi albea la tâmplă

    de-o vreme m-am împuținat
    tu ești tot mai înalt
    brațele mele nu te mai cuprind
    dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă
    mi-e cald și mi-e bine
    și mă simt tot mai mult
    un cuib plin
    de lumină…

    Și dacă va fi să nu fie…

    Azi am probat
    cele mai frumoase rochii
    din voaluri neștiute de croitori
    cu fir de borangic născut
    de puful alb din nori

    mă dau singurătății
    întreagă neatinsă
    de lamentări ce stau
    să se sugrume
    de capriciile depresiilor
    și a fricilor
    cu justificări puerile la purtător

    n-am să lipsesc la balul
    acestei primăveri solitare
    aparențele
    sunt doar uși
    ce se deschid cu o fluturare de aripi
    prea mult m-am pregătit
    pentru nunta păsărilor
    și concertul florilor
    în mii de nuanțe de roz

    voi juca eu însămi rolul
    primăverii tuturor primăverilor
    arse și renăscute
    din propria cenușă
    cântătoare de viață

    și dacă va fi să nu fie

    voi reinventa o nuntă
    cu cele mai frumoase personaje
    atât de fragile
    încât nici o moarte
    nu le va putea atinge
    cu vreo aripă transparentă

    voi fi eu primăvara tuturor primăverilor
    despre care nu s-a scris încă
    nici o poveste cu happy end

    voi fi mireasa ta
    cu părul alb
    în strai de primăvară
    vis împlinit
    în cea din urmă seară…

    Marți treisprezece

    Cu secundele atârnate de glezne
    aștept duminica
    la semafor

    azi e de-abia marți
    semaforul e roșu
    de trei ceasuri
    și nu-mi mai amintesc
    dacă trei sau treisprezece
    ține culoarea asta
    sau azi e treisprezece…

    Ah da

    azi e marți și e treisprezece
    e ziua în care
    mâța neagră
    îmi taie calea
    în două
    și indiferent pe care cale apuc
    voi întâlni neapărat
    numai semafoare pe roșu…

    E seară deja

    cu gleznele însângerate
    aștept duminica…

    la semafor
    umbra mea
    dansează burlesc
    cu o floare roșie în gură.

    Mâine
    e o altă zi…

    De-a v-ați ascunselea

    Am învățat demult
    că jocul cu moartea
    este un joc pervers…
    scorul este doar amânat
    și gongul final
    întârzie să bată
    atâta timp cât
    ea se distrează încă
    pe seama naivității mele

    iată
    de pildă chiar acum
    ca și altă dată ne jucăm
    de-a v-ați ascunselea
    și în timp ce eu
    o număr cu zecimale
    printre degetele răsfirate
    și-n loc s-o caut
    mă ascund în primăvară
    ca într-o veșnicie colorată

    o văd de departe
    bandajată la ochi
    numărându-mi anotimpurile
    sub un tei
    înflorit..

    Frumoșii pământului

    Parc-am trăi
    într-o bulă atemporală
    un fel de paranteză închisă
    gelatinoasă și transparentă
    suntem protagoniștii
    unui carnaval al măștilor uniforme
    de tip chinezesc-comunist
    constrânși
    să purtăm cu toții
    aceeași mască anostă
    care nu ne mai deosebește
    unii de ceilalți
    o mască universală
    arătându-ne egali și ridicoli
    exersând dansul grotesc
    al morții…

    doar ea nemascată
    moartea
    se arată în toată splendoarea ei
    de împărăteasă apocaliptică
    arătându-ne cu degetul descărnat
    cât de hidoși suntem noi
    frumoșii pământului
    în timp ce primăvara
    seamănă viață
    pe străzile pustii…

    Pas de deux

    Picioarele obosite
    de atâta șotron
    prin intersecții
    încercau să ghicească
    calea cea dreaptă
    tălpile sângerânde
    lăsau urme
    pe fiecare cărare
    greșită sau nu
    dansând
    piruete pe poante

    încă un pas de deux

    penetrează adâncuri
    răsfirând rădăcini
    în nisipuri mișcătoare….

    trunchi contorsionat
    prelungind
    brațe desfrunzite
    degete descărnate
    dau norii la o parte
    unghii
    scrijelesc cerul
    mâini împreunate
    a rugă

    caută
    și caută…

    printre îngeri și demoni

    unde ești…
    unde ești…

    neliniștea asta…

    Doamne
    ce caut

    neliniștea asta…
    îmi înnoadă cuvintele…

    și caut
    oare ce caut…

    Umbra doarme
    chircită
    cu genunchii la gură
    tresare uneori
    ca într-un coșmar…

  • Medalion Daniela Mihăeș Deep

    Medalion Daniela Mihăeș Deep

    nu e toamnă

    și nici un anotimp nu are putere
    toate s-au amestecat
    și ninge vara
    plouă iarna
    și cu iubiri plouă
    plouă lin și cu trăsnete
    și brațele
    se țin înspăimântate de inimă
    și de cer.

    ramuri trosnesc
    sub povara despărțirii
    și plâng visele închise
    în cutii de sticlă
    se rup aripi din noi
    și nu mai avem
    nu mai avem
    cu ce zbura
    încolo și-ncoace.

    nebuni, ne ținem în pumni inima
    și-i spunem,
    o întrebăm:
    unde, unde să te pun
    unde să plec cu tine zăpăcito
    tu nu vezi c-am rătăcit
    tu nu vezi că toate farurile apelor s-au stins
    și nici un astru nu luminează?

    tu, nebună sărmană
    tu, toată durere
    stai, stai aici
    în căușul vremii
    să te treacă
    domol
    dincolo.

    iubite,

    îți mai aduci aminte de mine?
    nac, nac!
    uite cum bat la ușa unui veac
    cu același nume
    îmbătrânită de semne.

    trezește-te iubite,
    nu mai e timp,
    valsul lumii s-a oprit
    tăiat de ghilotină
    și noi am muțit
    sub acoperișul ei.

    vino, s-a deschis un bar
    la marginea lumii,
    mii de pahare stau goale
    pe mese lungi de ceară
    vino!

    sinceritate

    Doamne, te uiți la mine, știu,
    ținuta mea lasă de dorit.
    m-am cam ramolit cu anii și
    îmi curg balele
    în colțul gurii.

    țigara se consumă,
    scrumul atârnă ca o virgulă
    spre bărbia care-mi tremură
    de parcă
    aș vrea să plâng mereu.

    poate mai jos, spre inimă,
    regăsesc năluca
    alergând printre zile
    și nopți,
    adunate,
    încap într-o lacrimă.

    iartă-mă!
    azi totul e la voia întâmplării
    mă bazez pe tine.
    nu are importanță
    cât de șifonate-mi sunt gândurile,
    cât de tulbură mi-e privirea
    și cât de gârbovită mi-e viața,
    Tu, vino!

    tăișul iluziei

    mai tânăr cu o secundă
    cu un pas
    un cuvânt
    înainte să știe cum e să trăiești
    în tăișul iluziei

    mâinile s-au scurs
    implorând
    firele de nisip

    până la îndurare
    inima s-a împietrit
    ochii au devenit lapte
    undeva s-a oprit
    fără să-i fi făcut nimeni
    un semn

    păsări

    pe fereastră nu scrie nimic
    degetul trasează cercuri în aer
    un cap fără ochi
    fără zâmbet

    pe fereastră
    s-au adunat păsări
    să ciugulească nimicul

    vor muri de foame
    păsări, oamenii
    cărora nu le-am oferit nimic
    și noi credeam că
    am dăruit atât de
    mult

    muza, furie sau iubire?

    ambelor le mulțumesc
    pentru că mă transformă
    mă ard și mă fac să alerg
    ca un mustang galopând
    în neantul unui eu
    pe care nu-l cunosc
    și pe care îl descopăr
    ca pe un eu
    cu care
    nu m-am întâlnit niciodată

  • Medalion Mirela Leahu Varga

    Medalion Mirela Leahu Varga

    Mirela Leahu Varga – Născută în Roman la 20 septembrie 1974, actualmente locuind în Italia lângă Roma, încă de la vârsta de 12 ani a cochetat cu poezia în cadrul unui club de creație local.

    Mai apoi, în Italia, câștigă două premii la un concurs de poezie organizat de Asociația Culturală din Torino.  Debutează în revista locală din aceeași regiune.

    Este printre întemeietorii Cenaclului de la Roma din a cărui staff face parte și participă alături de ceilalți membri lunar la promovarea culturii prin diverse evenimente culturale, lansări de carte.

    Publică în Antologia anuală a Cenaclului, anul acesta fiind la cea de-a cincia ediție. Poeziile ei au fost publicate și prezentate în Revista Vocativ și postul Radio Vocativ, ParnasXXI, revista Sintagme literale și Almanahul aceleași reviste. A debutat în 2019, cu volumul de poezii “Adelante”, publicat la Editura Minela.


    POEȚILOR LE PLAC TOAMNELEmirela-leahu Medalion Mirela Leahu Varga

    din ultima -i suviță blondă
    își îndeasă în sân ,
    buchetul dulce
    de vară
    neîmpărtășită.
    visătorii în serie,
    își construiesc refugii
    īn cutia de scrisori
    a fluturilor de noapte
    se pierd în algoritmul frunzelor
    ca apoi să-și limpezească privirea
    în alunecarea norilor
    până când depărtarea
    li se lipește de retină
    tăcerea neclintită
    semnează norilor
    mutația definitivă
    īn spațiul dintre coaste
    poeții īși adună făpturile
    din versurile ploii
    īși picură din suflet
    īn amintirea
    toamnelor

    CÂNTEC

    In cumpăna serii
    mi te urci din tălpi
    īn sus
    ca un cântec de greiere
    īn căutarea umbrei
    surâd adormite
    tăcerile īn somn
    ca mai apoi
    să agațe
    īntr-un felinar
    noaptea

    legați la ochi
    consumăm
    ultima dorință
    ca doi condamnați
    la viață

    GÂND

    la un capăt tu
    la celălalt capăt eu

    fiecare punea piedică
    pe rând
    vieții

    asta
    până când
    cineva a adunat
    īn palme capetele
    și le -a înnodat strâns
    ca pe un șiret

    de atunci viața
    aleargă
    iar noi alergăm
    să -o prindem
    din urmă.

    TĂCEREA APELOR

    moartea se cățără
    pe o frânghie până la cer
    cu fiecare prăbușire a apei
    atunci trăirile încep
    să se zbată între tâmple
    iar acustica simțurilor
    te īmpinge dincolo
    de patimile firescului
    ca mai apoi să cadă tăcerea
    apele se adună mereu în tăcere.

    sub soarele încins
    zbaterea albastrului răpus
    așteaptă pecetea veșnicie

    OFICIAL

    oficial a fost
    doar o strângere de mână ,
    până atunci
    fiecare cuvânt
    era croit pe măsură,
    culorile despachetate
    dupã grija momentului,
    rotunjimile nivelate
    de zilele închise lapidar
    până la ultimul nasture,
    nodul prea strâns al cravatei
    abia îngăduia respirul
    luminii
    doar privirea era lipsită
    de orice etichetă

    a fost
    doar o strângere de mână
    ca apoi
    să uitam
    de orice protocol.

    ÎN AMINTIREA SÂNGELUI VĂRSAT

    īn amintirea sângelui vărsat
    am pariat mereu pe roșu
    chiar și atunci când
    matematic negrul avea
    cele mai multe posibilități

    buzunarele fără fund al timpului
    nu au memoria câștigurile
    īn ele atârnă
    doar amintirea
    fiecărui răsărit
    răscumpărat
    până la ultima
    picătură de sânge

    DE SEZON

    nici tu nu știi
    cum ți-a alunecat privirea
    în plasa primăveri
    zbătând des din pleoape
    scoți din dulap
    straiele de duminică
    și îmbraci cu grijă
    fiecare cuvânt
    fiecare pas,lustruit
    conform canoanelor
    primăverii

    nu lipsesc nici
    vietãțile acelea mici înaripate
    nu știu
    de sub îmbrățișările prea apretate
    sunt molii
    sau fluturi, poate?

    CINEVA

    privirile pierdute
    ajung
    mereu la spartul târgului
    suflete întoarse pe dos
    își poartă târând tot mărunțișul
    cu un căruț zdrăngănind
    a oase frânte,
    într-o pungã goală
    nimicul rânjește trecătorilor
    cineva
    aruncă o țigară
    iar privirea i se aprinde
    īn târg
    până și chiștoacele
    sunt tot mai greu de găsi

    TABLOU CU NUD DE PRIMĂVARĂ

    la drum de seară
    o lună de roșu
    călare pe o noapte
    pur sânge
    la așternut nimic ,
    doar
    eu și cu somnul pierdut
    dincolo de vitraliile privirii tale
    în tărâmul păsărilor
    mă lepăd
    de mine și tac
    să aud tăcerea
    īnflorind în liliac.

    PLOUĂ VIRAL

    E o noapte fondantă
    plouă viral,
    aerul îndoit de
    amarul migdal
    pregătește scena
    avanpremierei
    diluviului universal,
    plouă,
    toate pânzele sus
    fiecare în propria arcă
    în cercul umbrelelor strâmt
    singurătatea e doar un stil impus,
    dansul în ploaie
    artă.

    ZBOR

    desculță de mine
    pașii se deșteptau
    într-un zbor adânc,
    larg ocol
    peste cuibul albastrului
    tăcerile statice
    povesteau culorile
    unui senin acut

    o bucurie tăgăduită
    umplea toate umbrele
    și golul
    de dinaintea mea

    PESTE DEPARTE

    īn durerile facerii
    s-a ales pământul de ape
    în căutarea cuvântului pierdut
    gângurind lumină
    copilul toamnele
    crestate în piatră

    la rădăcina florilor
    piatră de hotar
    netezită de ploi
    să nu-i atârne
    sufletului
    piatră de moară
    la chemarea apelor
    săltând
    peste departe.

    CU INIMA LA VEDERE

    după împărțeala zilei
    mici pași cu umbre mari
    se adună goi
    din mărunțișuri.
    cu inima la vedere
    doar noaptea
    își întinde venele
    prin colțurile oglinzii
    în care zac înghesuite
    cele nouă vieți
    ale singurătății
    pe urma ghearelor
    se agață ca de un portativ
    două cucuvele
    prevestind
    invazia flotei de gânduri
    pe tărâmul unui meridian
    râvnit

    strânsă īn palmă unui nor
    luna tace
    un oftat umple tăcerea
    și perdeaua
    din fereastră.

    PRIVIRE

    sub pupilele dilatate ale felinarelor,
    un clopot își scutură poalele
    într- un can-can frenetic
    vântul întinde un covor roșu
    prin mijlocul băncilor goale
    gândurile se adună în urma ta
    într -un convoi funerar
    privirea julită scormonește
    după un adio prin aerul
    împuținat de tine
    eu cu un dor
    la purtător

    felinare mijesc pe bulevard
    vântul dezgroapă griul
    un clopot iese din scenă
    sub al frunzelor fard.

    sub cerul împovărat
    ceața se întinde peste
    câmpul lăsat fără scalp,
    foii îngălbenite de jurnal
    în așteptarea albului
    îngroapă securea
    adânc în pântecul apelor

    de sub povara griului amniotic
    embrionul altei zi
    deschide larg
    priviri decomandate

    eu trag adânc din El
    și împărțim în pace țigara.

    ÎNĂLȚARE

    unora,privirea li s-a lipit
    acolo sus
    ca de o firmă luminoasă
    s-au ridicat pe vârfuri
    până au orbit
    între gulerele cervicale,
    alții s-au încovoiat
    privindu -și mâinile
    cioplind cruci
    la întâmplare
    alții și -au privit îndeaproape
    următorul
    și s-au înălța

    POVESTE CU HAPPY-END

    în pragul casei,
    prima de a porni la drum
    încălzea trandafirii decolorați
    de pe carpeta ofilită ,
    apoi smulse ultimul rod
    rămas atârnat într -o
    ideogramă necunoscută,
    pe sub ulucii umbrelor
    se strecurau urletele maidanezilor
    dezlegând luna din lanț
    și izgonind din vizuini
    cărări șerpuite
    în care dispăreau înghițite
    urmele pașilor

    în noaptea de lung metraj
    eternitatea cobora lin
    ca titlurile de final
    dintr-o poveste cu happy end

    îndepărtând depărtările
    se întorcea la vatră
    acolo ,unde s-a aflat.

    Acolo

    aceeași nădejde
    deschide noaptea
    īn căutarea unei farmacii
    cât și traversarea prin inima strâmtorii unui
    aici vâslind într-un acum
    privirea rătăcește exploatând
    rând pe rând
    porturile
    celor două continente
    știi,
    salvarea nu e în căderea ancorei
    ci în definitiva ei
    inutilitate
    toate traversările
    spre far,
    sunt mereu pe albastru
    opririle sunt interzise
    căci prădătorii
    tânjesc
    la odihna veșniciei
    palmelor,
    câtă vâslire
    până acolo
    unde privirea
    m -a pierdut?

    Poezia

    firescul nu e o opțiune
    e o ecuație variabilă
    unde necunoscuta e
    poezia aplicată
    a infinitului
    dincolo de barierele nesemnalizate ale sufletului
    mulțimea tăcerilor
    despică culoarea
    până la lumină
    fiecare unghi
    deschizând spații
    lipsite de orice gravitație
    dincolo
    cea mai frumoasă necunoscuta
    Tu.

    Simfonie în dor major

    fără amortizor
    sunt notele de ceară
    vibrare cu efect întârziat
    ricoșând între pereții
    izolați acustic
    până la convulsia
    sensurilor
    fiecărei arderi
    o fântână
    secătuită
    fiecărei note
    numele unei
    rătăciri
    degeaba toată
    osânza pământului
    ei demult sorb
    din nectarul luminii
    la masa timpului
    se vor străvezi
    toți pereții, mamă
    timpul îmi umple
    și mie
    numele
    cu ceară.

  • Medalion Liliana Smerea Vacaru

    Medalion Liliana Smerea Vacaru

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!
    Să fii atent la gust! Să fie potrivită!
    Nici dulce-nici amară, nici caldă-nici cu gheață,
    Așa cum e mai bună și merită servită!

    Dacă îmi place gustul, să-mi dai chiar sticla-ntreagă!
    Treptat și cumpătat s-o beau până la fund!
    De-o fi să îmi devină din ce în ce mai dragă,
    Să-ți cer o altă sticlă s-o beau de la-nceput!

    Am auzit că totul depinde doar de tine!
    Că trebuie s-amesteci mai bine, mai intens,
    Altfel rămâne gustul plin de amărăciune
    În cupa celui care n-a prea avut de-ales!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
    Și muzica să-mi cânte un ritm ușor de vals.
    Iar pentru primul fel vreau ciorbă de speranță
    Șî visele să-mi zburde pe ring în pași de dans!

    La felul doi aș vrea fillè de bucurie,
    Ornat pe ici pe colo cu zâmbete, cu râs,
    Și ca desert aș vrea un tort de fericire
    Să îl împart cu cei care cu mine-au plâns!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
    Și lasă-mi timp să-l beau…să-l sorb ca pe-un răsfăț!
    Mai toarnă peste-amar o gură de dulceață,
    Căci… să simt gustul vieții, abia acum învăț!

    Dedicată scriitorilor tuturor formelor de literatură!

    Să vă fie mintea veșnic creativă!
    Tocul și cerneala să nu vă lipsească,
    Iar povestea scrisă, vă doresc să prindă,
    Rădăcini adânci și prețuire aleasă!

    Fiecare frunză, muză să vă fie!
    Ciripit de păsări, apa de izvor…
    Așezate-n proză sau în poezie,
    Cu iubire scrise, pe pagini de dor!

    Viața să vă fie râu de bucurie,
    Slovele vă curgă lin, precum un cânt,
    Să rămână pururi scrise pe hârtie,
    Pentru orice suflet, hrană peste timp!

    La tine nu renunț!

    Mi-ai viscolit în suflet viață precum o iarnă mânioasă.
    Și m-ai trântit și m-ai rănit din ce în ce mai furioasă.
    Abia mă ridicam să merg și iar primeam o lovitură!
    Și nu ți-aș fi cerut prea mult, doar o fărâmă de căldură!

    Știai că te iubesc enorm dar nu te-ai îndurat!
    Nici când de disperare am plâns! Eu totuși am luptat
    Să-ți intru-n grații, să mă simt iubită…
    Dar tu precum furtuna… treceai dezlănțuită!

    Ai măturat în grabă tot ceea ce-am iubit!
    Te-ai bucurat de lacrimi, de cât am suferit…
    Mi-ai mai lăsat adesea ( Mulțam’ pentru îndurare!)
    Pe cerul plin de nori, un răsărit de soare!

    Când mă credeam iubită–mi-ai dat dezamăgiri.
    Pe când credeam în vise–mi-ai dat neîmpliniri.
    Pe când eram convinsă că știu câte-un răspuns,
    Tu, ca o profesoară, veneai cu alt enunț!

    Dar Dumnezeu mi-a dat putere și speranță
    Și-o dragoste imensă chiar pentru tine Viață!
    Și dacă pân’ acum m-ai pus la încercare,
    De-acum încolo cred că-mi ești cumva datoare!

    Să nu-ți treacă prin minte acum să mă trădezi
    Și pe nepusă masă să mă părăsești!
    Oricât ai fi de crudă eu țin să te anunț
    Că te iubesc Viață! La tine nu renunț!

    Doamne nu-mi lua măsura

    Cum trăia odată omul
    Fără gânduri și averi?
    Cum rodea odată pomul
    Doar cu ploaia de la cer?

    Cum din prea puținul lui
    Omul dădea și la altul?!
    Astăzi cauți milă?…Nu-i!
    Că e mai sărac… bogatul!

    Erau zilele mai lungi?
    Erau nopțile mai scurte?
    Cum era timpul pe-atunci?
    Oare cum s-a stins sau unde

    A dispărut parcă deodată
    Ca o stranie nălucă,
    Lumea aceea minunată
    De pe când eram eu mică?!

    Era greu! Mi-aduc aminte
    Viața-n arșița de vară.
    Cămașa unui părinte
    Îmbibată de sudoare!

    Dar era atât de bine
    Când, după o zi la sapă,
    Cu-n surâs de mulțumire,
    Ne lua în brațe tata!

    Mama pusă la-ncercare
    Ne certa, ne alinta,
    Iară seara la culcare
    Cu povești ne adormea!

    Mi-am julit ades genunchii
    Cățărându-mă-n cireș
    Sau când valurile vieții
    M-au trântit atât de des.

    Dar o spun fără rușine:
    Suferințe am avut.
    Dar ca sufletul din mine
    Chiar nimic nu m-a durut!

    Aș minți să spun: Odată
    Era lumea ideală!
    Dar era mai educată
    Chiar de n-avea multă școală!

    Exista respect, iubire,
    Cinste și înțelepciune!
    Astăzi din nefericire
    Sunt atât de rare-n lume!

    Tot mai reci, tot mai distanți
    (Mulți trecuți prin școli alese),
    Tot mai răi, mai aroganți…
    O lume de…interese!
    ………………………………………

    Doamne nu-mi lua măsura
    Pentru tot ce e firesc!
    Să nu uit învățătura:
    Aproapele să-mi iubesc!

    Dacă n-aș mai lăcrima
    De necaz sau bucurie,
    Poate nici nu mi-aș da seama
    Că trăiesc și mă simt vie!

    Dă-mi putere, timp, răbdare,
    Suflet ca să pot ierta!
    Pentru rele dă-mi uitare
    Întru mare, slava Ta!

    Întârziata

    Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat
    Că timpul meu devine mai ciudat.
    Și-n tot ce îmi propun că este de făcut
    Îmi este timpul din ce în ce mai scurt!

    Încerc să îl lungesc cum pot mai bine
    Dar parcă ar avea ciudă pe mine!
    Oricât m-agit (căci sunt o agitată),
    Nimic nu-i de făcut: Sunt o întârziată!

    Un melc mă simt, sau broasca cea țestoasă
    De parc-aș duce-n spate, atât de grea, o casă
    Și doar mai ieri credeam că timpu-mi aparține
    Și pot să îl împart cum vreau și cum mi-e bine.

    Azi toate oasele mă dor cumplit,
    De la apus și pân’ la răsărit.
    Iar ziua calc cum pot peste durere
    Și bunul Dumnezeu îmi dă putere!

    Dar parcă nu de-ajuns, ca să le fac pe toate.
    (Cred c-am să-ntârzii la propria mea moarte).
    Căci totuși n-aș lăsa nimic neterminat!
    Dar cine știe timpul ce mi-a rezervat?

    Cert și incert

    Mă bat cu umbra cap în cap,
    Când vreau să fug de ea… să scap.
    Când nu-nțelege că nu vreau
    Să stea și ea pe unde stau!

    Mă bat cu propriul meu cuvânt,
    Când îl îndrept dar iese strâmb!
    Și-apoi oricât aș încerca,
    Eu, înapoi nu-l pot lua.

    Mă bat cu tot ce e nedrept,
    Dar și cu inima din piept
    Când suferă că toate trec!
    Și n-are timp pentru regret!

    Mă bat cu sufletul din mine,
    Că de-ar fi fost să fie pâine,
    De mult mi s-ar fi terminat!
    ( Dar… altceva n-aveam de dat! )

    Mă bat cu gândurile toate
    Când mă-ncolțesc înfometate
    Și rup din creier câte-un pic
    Iar eu nu pot să fac nimic!

    Doar singură să-mi mai vorbesc
    Din când în când să mă opresc
    Și să mă bucur de prezent!
    Trecutul e trecut e cert
    Dar viitorul e incert!

    Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață

    Doamne ai făcut pământul cu atâtea frumuseți,
    Omului, ca să le vadă, îi trebuiesc vreo zece vieți!
    Ai făcut Doamne lumina! Însă mulți n-o pot vedea,
    Ai făcut cărări și drumuri, însă mulți nu pot umbla!

    Ai lăsat glasuri frumoase, triluri dulci de ciocârlii,
    Însă mulți iubite Doamne, nu aud…nu pot vorbi.
    Fiecărui om lăsata-i câte-un har, câte-o menire,
    Sufletele le-ai dat bune, încărcate cu iubire.

    Însă timpul e prea scurt! Lumea îmi pare împărțită:
    Unii?!–chiar și timp au mult! Alții?!–le e viața clipă!
    Toate știu că le-ai lăsat cu un rost cu o menire…
    Lasă-i fiecărui om, cât mai multă fericire!

    Că de un timp de vreme, Doamne, mă întreb, mă tot frământ:
    De ce pruncul când se naște, vine pe pământ plângând?!
    Nu o fi că deja știe că nu va trăi ușor
    Și că-n viața asta este doar un simplu trecător?!

    Nu-i că știe ce-l așteaptă și-i deja plin de regrete?!
    Uneori îi pare lumea, că-i iadul altei planete!
    Apoi uită incidentul și crescând, pășește-n viață.
    Cât de crud i-ar fi destinul, îl înfruntă cu speranță!

    Raiul însuși i se-arată când simte că e iubit,
    Toate porțile speranței dintr-o dată se deschid!
    Însă când dezamăgirea sufletul i l-a cuprins,
    Iadul însuși se deschide atrăgându-l spre abis!

    Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață,
    Unii prea dezamăgiți pierd și ultima speranță!
    De aceea Te rog Doamne, pentru atât cât noi trăim,
    Dă-ne nouă sănătate, fă-ne fericiți să fim!

    Înserarea vieții mele

    Ce repede mă prinde înserarea!
    Aproape cred că nici n-am răsărit.
    Și tot mai scurtă-mi pare astăzi zarea.
    Cât de grăbită trec în asfințit!

    Cât de grăbită mi se-ntinde toamna!
    Dar primăvară…vară…am avut?
    Mi se strecoară-n oase tot mai rece iarna.
    Cu fiecare zi e timpul tot mai scurt!

    Dar mâine?!…Mâine voi mai răsări?!
    Când înserarea tot mai deasă vine,
    Când visele din nopți se vor topi…
    Eu recunosc că-mi este teamă de-acel mâine!

    Ce repede mă prinde înserarea!
    Dar uneori găsesc frumos și-un asfințit.
    Acolo unde cerul îmbrățișează marea
    Când asfințitul pare adesea răsărit!

    Eu o frunză, tu copac

    Mi-a intrat în suflet toamna:
    Frunze galbene și frig…
    Vreau să vii să-mi alungi teama
    Și tristețea de pe chip!

    Întinzând mâna spre mine
    Fără urmă de regret,
    Să mă învelești iubire
    Chiar cu inima din piept!

    Știi că uneori mi-e teamă
    Să nu pleci cumva hai-hui
    Să nu mi te fure o toamnă,
    Cu puterea vântului!

    Și mă simt precum o frunză
    Agățată de un ram,
    Speriată și confuză
    Că nu știu ce soartă am!

    Tu te-așează aici cuminte,
    Susură-mi ca un izvor,
    Plin de-o ploaie de cuvinte
    De iubire și de dor!

    Și prin toamna care vine
    Să-mi rămâi îmbrățișat
    Parte să mă simt din tine:
    Eu o frunză…tu copac!

    Eu vreau să cred că astăzi m-am născut!

    Am închis ochii uneori cu teamă,
    Prăpăstii, când a trebuit să trec.
    Și am plătit cu lacrimi, scumpă vamă,
    Unui destin pe care nu îl înțeleg!

    Am desenat cu mintea curcubeul
    Când cerul vieții mi s–a întunecat,
    Am sufocat de multe ori ecoul
    Când de durere, inima a mai urlat.

    Am desenat cu pensula gândirii,
    Culorile, când viața m-a trădat,
    Trecut-au nopțile dezamăgirii
    Și răsăritul vesel, l-am pictat!

    Mi-am inventat o muzică anume
    Și m-am imaginat în pași de dans,
    Mi-am dat curaj că mâine va fi bine
    Și-am înfruntat viața pas cu pas.

    Iar dacă astăzi un bilanț îmi fac
    Și scad din anii vieții tot ce-a fost mai greu,
    Păstrând ce a fost mai bun, util și însemnat,
    Eu voi rămâne tânără mereu!

    Ba mai mult! Astăzi este ziua în care
    Aș vrea să joc, să râd, să cânt!
    Este a 52 mea aniversare,
    Dar vreau să cred că astăzi m-am născut!

    Orașul pustiu

    Pașii mei au traversat orașul,
    cu puterea gândului!
    Un oraș, de prea multe ori aglomerat
    dar acum pustiu!
    Ce se va alege de acest oraș?
    Ce se va alege de lumea întreagă?!
    Și lumea acum îmi pare pustie!
    O lume condamnată la închisoare la domiciliu!
    Poate meritam puțină pedeapsă!
    Prea multă invidie, prea multă răutate,
    prea mult consumism, prea multă poluare…
    Și uite unde am ajuns!
    Natura s-a răzvrătit
    și a declarat vinovată pentru suferința sa, întreaga lume!
    Cu tot răul care există în jurul nostru, un lucru corect s-a făcut:
    Natura a primit un pic de justiție- Acum respiră!
    Dar noi?! Cât timp ne va trebui să reîncepem să trăim cum trebuie?!

    Ne petrecem timpul între lacrimi și zâmbete,
    Între coșmarurile din somn și o realitate de coșmar!
    Între programe de televiziune care te tâmpesc
    și care trec într-o clipă de la milioane de morți
    la ,, va fi totul bine ”
    ( Că apoi această ultimă frază se întrezărește foarte falsă și foarte departe!)

    Ne petrecem timpul între o carte pe care începi să o citești
    și un rând pe care vrei să îl scrii!
    Dar uneori chiar și cuvintele sunt în carantină
    așa cum stau în carantină și oamenii!
    Ar vrea să iasă dar le este frică…
    frică de a fi incorecte,
    frica de a nu fi suficient pregătite,
    frica de a fi prea grele!
    Astfel în gânduri se creează haosul!

    Noi, oamenii suntem fiecare în felul nostru:
    Câte unul încalcă regulile și iese din casă
    Altul nu rezistă într-o astfel de situație și ajunge depresiv sau se sinucide,
    Unul plânge și altul surâde,
    Unul speră și altul renunță!
    Singurul lucru, care trece fără să îi pese de vreunul dintre noi, este timpul!
    Tic-tac, tic-tac…trec zilele în clipe de timp!
    Și nimic de nimic nu va mai fi ca altădată!

    ,,Departe dar aproape” este sloganul cel mai recent, care după mine îl spun în mulți, dar puțini îl cred!
    În situația creată, lumea va renaște mult mai rece,
    mai egoistă…poate mai curată dar mult diminuată!

    Și dacă vom fi norocoși să trăim, la sfârșitul acestui război injust,
    Vom ieși apoi afară din casă și ne va fi teamă să pășim,
    teamă să strângem o mână,
    teamă să îmbrățișăm strâns pe cineva..
    Nu vom mai ști cum să ne comportăm!
    Vom ieși afară precum un orb căruia după mult timp i-a fost îngăduită vederea…
    Și vom fi orbiți de lumina libertății!

    Și dacă noi, cei care am trăit atâtea în viață…
    Noi, cei care am rupt și mâncat din aceeași bucată de pâine,
    Noi cei care treceam sticla cu apă de la unul la altul, fără frică de virus și bacterii,
    Noi, cei care alergam desculți prin iarbă și dansam în ploaie,
    Noi, cei care beam apă de la izvor, fără pahare (direct din căușul palmei)…
    Ei, bine noi sperăm cu adevărat că într-o zi

    VOM REÎNCEPE SĂ TRĂIM, SĂ NE ÎMBRĂȚIȘĂM, SĂ DANSĂM, SĂ NE FIM APROAPE!

    Dar generațiile de copii care trăiesc acest război,
    Copiii care trebuie încă să se nască…oare cum vor fi?!

    Deja văd părinții lor îngroziți la gândul că fiii lor trebuie să se joace cu alți copii!
    Că trebuie să le stea aproape, că trebuie să îi îmbrățișeze, sau să-i pupe…
    Ce lume îi așteaptă pe acești copii?

    Uneori mi-e teamă că va renaște o lume de sălbatici!
    Fiecare în cușca lui!
    Că va fi o lume mai curată, unde omul va fi liber să iasă, liber să întâlnească prieteni,
    dar omul va fi mereu mai singur, mai rece și mai distant!

    Va fi o lume plină de fobii și cine știe cum și când vor învăța din nou a avea încredere, vor învăța să se iubească și să trăiască fără frică!

  • Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Ia-mă de mână

    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde este eternă primăvara
    unde apusul de soare inflamează cerul colorând pământul de chihlimbar
    vreau să aud cântecul frunzelor prin pădure
    șoptind poezii la trecerea vântului
    vreau să gust verdele crud al ierbii
    să ascult geamătul mugurilor pe ram
    să privesc căsuțe pitite în umbra bisericii
    și să-mi îmbăt plămânii cu aerul încărcat cu parfum.
    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde pot găsi ținere fără bătrânețe
    unde viața înmugurește
    și dragostea pura mângâie inima.

    Am nevoie de tine

    Am nevoie de tine,
    am nevoie de o îmbrățișare,
    de o lacrimă ce coboară încet până la inimă,
    am nevoie doar de o simplă atingere
    capabilă să închidă în ea
    tot ceea ce ne unește
    am nevoie de un mic zâmbet
    ce îmi poate mângâia sufletul
    atât de zbuciumat între nesiguranță
    și răul ce ne înconjoară zi de zi.
    Însă tu, Fericire
    îmi bați la ușă îmbrăcată în zdrențe
    îți deschid fără să te recunosc
    te alung strigându-ți vorbe de ocară
    iar tu pleci abătută
    vagabondând, lăcrimând
    pe străzile pustii ale orașului.
    Să te chem nu mai pot
    glasul meu se lovește de ziduri
    precum bilele unui flipper.
    Cui să spun acum:
    am nevoie de tine, Fericire!

    Bună dimineața, Viață!

    Unde să te caut primăvară,
    acum când nu mai pot ieși afară?
    Hai, vino iute! Uită-te pe geam
    Și-ascultă cântul păsării pe ram!
    Cireșii sunt în floare și ninge cu petale
    Azi zburdă mieii liberi jos în vale
    E plină iar câmpia de dalbe margarete
    Dar tu copilă dragă nu le mai pui în plete.
    O rază sprintenă îmi bate în fereastră
    Jucând apoi cu florile din glastră
    Se-aude clinchet viu de clopoței
    Dar nu mai râd copiii veseli pe alei.
    Nici clopot nu mai sună în turla cea înaltă
    Chemând oameni la slujbă cum o făcea odată
    Biserica e goală, nu-i suflet să se-nchine
    Plânge Isus pe cruce, căci nimeni nu mai vine.
    O lumânare arsă, demult uitată-n strană
    Și floarea ofilită în colțul de icoană
    Cristelnița în care demult te-ai botezat
    La Sfânta Liturghie în van te-au așteptat.
    Tu primăvară dragă, degeaba-mi bați la geam
    Vreau să mă-ntrec cu tine, putere însă n-am
    Azi dorul mă cuprinde, un dor nebun ce-apasă
    Dar eu nu poți ieși…sunt consemnat în casă!

    Sărutul ultimului val

    Singură,
    nepermis de singură în mijlocul atâtor oameni!
    Călători pe aleile vieții
    prea grăbiți ,
    prea prinși în plasa gândurilor personale .
    Singură, prizoniera gândurilor de peste noapte,
    sclava zilei neîntinată încă,
    îmi abandonez chipul primei raze de soare ce îndrăznește să pornească spre pământ.
    Simt răceala țărânei cuprinzându-mi oasele obosite.
    Și ce dacă ziua abia începe? Acest trup își poartă oboseala cu el,
    se adapă din ea precum dromaderul în deșert.
    Mușcă cu dinții trecerii timpului din carnea șubredă.
    „Eu” sunt „tu”, „tu” ești „eu”, suflete călătoare prin zbuciumul zile de azi, de mâine și de toate cele
    ce v-or să vină!
    Stele căzătoare prin galaxia Timpului, vremelnice treceri,
    clipiri printre pleoapele Bătrânului Univers!
    Mă îndrept către mare
    abandonându-mă imensității cu sclipiri de argint
    Îmi îngrop vârful degetelor în nisipul curs dintr-o clepsidră sfărâmată
    Așteptând cuminte întoarcerea valului
    Tânjind la un ultim sărut!

    Cioburi

    Prizonierele unei clepsidre
    fire de nisip coboară cadențate
    Un pasaj dificil a unei vieți prea încercate.
    În liniștea nopții, sunetul unei sirene îmi scutură gândurile.
    Undeva în oraș, o altă clepsidră va fi spulberată,
    boabele sale vor prinde aripi dispărând în golul din jur.
    Auzul surd la șoapta vântului,
    ochii orbi la strălucirea soarelui din care roua nu va mai curge pentru a clăti abundența de timp.
    Riduri profunde, cu rădăcini în adâncul inimii hrănesc dorința de supraviețuire, agățându-se de o
    ultimă respirație.

    Hai

    spune-mi o poveste
    cuvintele tale
    să-mi rămână
    agățate de suflet!
    Susură amorului
    călător prin vene
    până la inima mea
    fă-o să tresară
    în ritmul inimii tale!
    Învelește-mă în
    coperta gândurilor tale
    acoperământ să-mi fii
    în frigul înserării!
    Sărutul tău fierbinte
    să usuce
    ipotetice lacrimi
    ce uda-vor cândva
    obrazul meu obosit!
    Atinge-mă ca pe un vis
    în goana nebună
    pe cărările vieții
    și nu mă lăsa să plec
    nicicum, niciunde
    oricum!

    Privească-ne luna!

    Lasă vara să îmi intre în suflet
    deschide mâna
    lasă-mă să dorm în căușul palmei tale
    degetele tale să fie acoperământ
    trupului meu dornic de mângâierea ta
    lasă șoapta inimii tale
    să călătorească nestingherită pe cărările corpului meu.
    dă-mi cupa buzelor tale,
    lăsă-mă să sorb esența amorului până la ultima picătură.
    Privească-ne Luna din iatacul cerului
    pizmuind dragostea noastră,
    învăluită în cearșafurile nopții
    să tânjească de dorul Soarelui.
    stele împrejuru-i să danseze purtând pe brațele lor Uitarea
    iar ea, doamna Lună să își oglindească chipul în fremătarea apelor,
    Aștepta-vom dimineața printre așternuturile mototolite,
    transpirând aroma iubirii
    trupurile noastre se vor atinge tangențial
    abandonate în brațele Morfeului
    sorbi-vor nemuritoare clipe din cupele de aramă a unei vieți perene.

  • Medalion Gabriel Gherbăluță

    Medalion Gabriel Gherbăluță

    Gabriel Gherbăluță, profesor, scriitor regizor, realizator radio și peste acestea toate, OM.

    Viețuiește în spațiul gălățean din clisa căruia s-a zămislit. Între scrierile sale nenumărate, am ales pentru acest medalion doar câteva sonete, așadar, fie de la Gherbăluță cetire:

    al orei de iarnă

    zgârie marea urme-n nisip
    noaptea-şi aduce lupii la ţărm
    caut cuvântul dintâi să ţi-l ţip
    nu-l mai găsesc: tare-aş vrea să îl sfărm

    doi lycantropi muşcă luna din cer
    sfâşie lacomi din cornul cel stâng
    sătui apoi se închină şi pier
    eu am rămas şi încep să o plâng

    marea acum se agaţă de mal
    sus este luna ce plânge cu sânge
    mi-astupă nările-un ultim val
    melcul din stânga cornul îşi frânge

    caut cuvântul dintâi să ţi-l strig
    mare-a-ngheţat iar luminii i-e frig

    sonet – ţie!

    motto: „primul semn al înţelegerii e dorinţa de a muri”
    (Franz Kafka )

    de ce închis în singurul cuvânt
    care îţi dă o oarecare siguranţă
    priveşti deasupra cerul din pământ
    şi-aştepţi să pierzi şi ultima speranţă?

    de ce să negru când tu ştii că albă
    lumina ta irumpe împrejur?
    cu ploi albastre tu îl prinzi în salbă
    cuvânt născut din diamantul pur

    de ce să fugi când spaţiul nu există
    şi timpul mort se scutură pe noi?
    repetă iar că dragostea rezistă
    şi dă-mi lumina-n schimbul unei ploi

    şi de te-închizi cu mine sus pe cruci
    poţi să o faci doar ştii cât poţi să duci

    sonet- al omului negru

    cum sună paşii pe străzi în amurg
    clopote bat către noapte în dungă,
    noaptea omoară lumina în burg
    cârduri de corbi în oraş or s-ajungă

    când omul negru îţi bate în geam
    închide ochii şi intră-n cuvânt
    cuvântul mamă-pe el doar îl am-
    moloh din apă şi din pământ

    de cornul lunii atârnă un vis
    pun şi-l îmbrac în silaba de azi
    cuvântul spus în poezul nescris-
    treaptă spre nalt: ca să zbori, nu să cazi

    când omul negru îmi bate în geam
    strig către tine; ești tot ce mai am

    sonet- al fluviului cuvântător

    îmi pleacă fluviul-dinspre coasta stângă
    oraşul meu rămâne fără ape
    a fost cândva un fluviu; cin’ să-l plângă?
    şi cine de uitare să îl scape?

    rămân pe maluri şiruri de cuvinte
    ce şiroiesc cum lacrimi pe obraz
    unde-a fost apă-i şirul de morminte
    şi-i îngropat barcaz lângă barcaz

    unde-a fost fluviul, cresc acum cuvinte
    un nou oraş silabele să-şi strângă
    din crucile crescute pe morminte,
    a fost cândva un fluviu: cin’ să-l pângă?

    şi fluviul meu s-a risipit ca vântul
    în urma lui a rămas doar cuvântul

     

    al cerşetorului de lumină

    mi-ai dat cuvântul: şchiop e ca şi mine
    şi bâlbâit… amară poezie
    cum poate însă versul să aline
    ziua din noaptea care va să fie?

    mi-ai dat lumina, sunetul vocală
    eu am închis-o-n sunet de consoană
    şi-am tăvălit-o-n fulgi trecuţi prin smoală
    o evă păcătoasă, nu o ană

    mi-ai dat şi cântul: l-am pierdut îndată
    uitat prin colţ mucegăit de casă
    am lăcomit la mărul fără plată
    acum plătesc dar Tie nu-ţi mai pasă

    ascultă, Doamne, îndurare-Ti cer
    trimite steaua când va fi să pier

    sonet- al coşmarului de joi

    omul cel negru a stins lumina
    soare pe cer pe loc s-a-nnegrit
    moartă în miere zace albina
    eu rătăcesc pe un drum ocolit

    sfinţii mai vor o lumânare
    încurcă versul în rugăciuni
    fără de apă-i marea cea mare
    focul s-a stins sufocat de tăciuni

    ştiu că e vis: doar un somn un coşmar
    ochi să deschid şi să spun: mai trăiesc
    vreau să te strig însă e în zadar
    în întuneric doar fricile cresc

    cred că e vis: dar nu vreau să ştiu
    vin’ de îmi spune: trăieşti şi eşti viu

     

    sonet- al iernii pe fluviu

    cad iernile pe fluviu in croncănit de ciori
    şi frigul nopţii strânge fărâma mea de soare
    crivăţ îşi plimb-arcuşul pe strune de viori
    pe malul de danubiu o salcie îmi moare

    pândeşte la fereastră o pasăre albastră
    o pasăre polară născută pe-un gheţar
    unii o văd ciudată alţii o simt măiastră
    e rece ca lumina pulsândă de la far

    cad iernile pe fluviu cum cad de mii de ani
    şi împăratul-peşte pe fund de fluviu doarme
    la focul de pe maluri se încălzesc sărmani
    căldura lui în palme se chinuie s-o sfarme

    pândeşte la fereastră o pasăre albastră
    cât aş fi vrut să fie o pasăre măiastră!

     


    Lasă-mă să te iubesc! Ed. Rovimed, Bacau, 2013
    Dumnezeu a pus semafoarele la o distanţă de două săruturi între respiraţii, Ed. Maiastra, Tg. Jiu, 2013
    Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit? Ed. Rovimed, Bacau, 2014
    Sonete (despre cub şi iernile din el ), Ed. Agol Bucuresti, 2015
    Femeii în galben Bucuresti, 2015
    Bestiarium vocabulum, Ed. Tracus Arte, Bucureşti , 2016
    Ziua în care mor apele – Iaşi, Ed. Pim, 2017
    Oniropolis – Iaşi , Ed. Pim, 2017
    Let’s Zeppelin – RM. Sărat, Ed. Rafet, 2017
    Sonete II – ale luminii, Ed. Minela, Bucureşti, 2018
    Eu Tu şi Poezul, Bucuresti, Ed. Minela, 2018

    Ultimul amant al Mariei Tănase, ed. Junimea, Iaşi, 2019
    elegii amanate, Ed. Eurostampa, Timisoara, 2019
    povestea lui a fost odata, Ed. Pim, Iasi,2019

    In colaborare:
    Cu Daniela Toma,  Labirint din doi în doi – Satu Mare, 2013
    Cu Doina Roman Maestrul şi jumătate de lebădă – Bucuresti, 2014

    Referințe critice:
    Adi Secara, Adelina Pop, Raluca Faraon, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Maris, Liuba Botezatu, Felix Nicolau, Victor Cilinca, Ionel Necula

    Premii:
    Premiul I FESTIVALUL INTERNATIONAL: Titel Constantinescu,
    MENTIUNE-Festivalul de poezie Adrian Păunescu
    Premiul pentru excelenta, Festivalul de poezie al revistei “Sintagme Literare”