Să fie clar, Ion Zimbru a fost poet. Dacă cineva are vreo îndoială, eu bag mâna-n foc și-o fac scrum până la cot. Nu am fost prieteni prea apropiați, deși el întotdeauna a venit spre mine. Eu m-am ferit întotdeauna într-o parte, dar acum când mă gândesc la întâlnirile noastre, modestia lui îmi umple venele cu lacrimi.
Pentru că a fost un poet în adevăratul sens al cuvântul, în sensul de om din carne și sânge care alege crucea cea mai grea – poezia, într-o lume atât de ostilă și atât de mizeră. Era un om simplu care trăia poezia fără să braveze, fără gesturi șamanice, nu l-am văzut niciodată beat. Trăia poezia la modul serios, simplu și bun.
De fiecare dată când lua cuvântul, indiferent care era subiectul, întotdeuna începea cu această imagine că în lumea în care trăim romanul ia totul, chiar dacă este prost ia cele mai importante premii, ia toți banii și poeziei nu-i mai rămâne nimic, poezia fiind Cenușăreasa Literaturii.
Pot spune că am întâlnit doi poeți de acest gen în lumea pe care-am colindat-o, un poet din Swindon pe care eu l-am numit Poetul de asfalt, pentru că-și scria versurile cu cretă direct pe caldarâm, și pe Ion Zimbru care era în esență un fiu de țăran care iubea cântecul atât de mult, încât a învățat să-l păstreze în respirație.
Contingent. Ăsta este cuvântul care-mi apare în minte, când mă gândesc la el. Era un poet care putea să facă din faptul divers al acestei lumi în care trăim, care nu dă doi bani găuriți pe poezie, o metaforă, o alegorie.
Ion Cristoiu care-și amintește că a scris zeci de ani editorial în fiecare zi la un ziar despre vacile cu două capete și crimele pasionale din nu știu ce comună, este un jurnalist în pantaloni scurți față de Ion Zimbru care a scris în fiecare zi într-o societate în degradare, o lume amorfă, în putrefacție, o lume în care nici măcar criza nu mai putea mișca nimic, în fiecare zi o poezie.
Gândiți-vă că România blocurilor gri, mai înalte la șosea să nu se vadă foamea, a pierdut în 2008- 2009 pur și simplu aproape întreg sistemul bancar. Totul se prăbușea, iar omul ăsta a continuat să scrie poezie în fiecare zi în Viața liberă și poate nu l-a citit nimeni și chiar nimeni să nu-l fi citit, el ar fi continuat să scrie poezie ca un muzician care prefără să cânte în sala goală numai să salveze spectacolul.
El s-a urcat pe o piatră și a vorbit despre bine, frumos, adevăr, fără să schimbe pe nimeni, dar el a fost bucuros că nimeni nu a reușit să-l schimbe pe el. Eu am întâlnit mulți oameni deosebiți la Viața liberă. Pot spune că unii dintre ei chiar ar fi meritat o piatră cu numele lor pe zidul sediului dacă nu o statuie.
Mă gândesc la Radu Macovei care întotdeauna avea timp pentru poeții mai tineri sau la foarte sensibilul și subtil în finețea analizei literare – Lică Rugină.
Dacă acești oameni deosebiți ar fi meritat o statuie în grădina Vieții Libere, și dacă primăria ar fi îngrijit un parc de statui ceea ce este o utopie, categoric Ion Zimbru ar fi meritat statuia poeziei. Dar orașul nu i-a va da nici măcar o floare pentru că asta este soarta poetului, să fie regretat exact când este prea târziu.
Am doua amintiri deosebite cu acest poet pe care aș vrea să le împărtășesc celor care sunt copleșiți de dispariția lui.
Am să încep cu amintirea mai recentă când deja ne cunoscusem și ne aflam în casa lui Ion Avram, un alt mare prieten al lui Ion Zimbru, iar eu acum eram deja un student la filologie care câștigasem un premiu internațional de eseu, aveam și o diplomă afișată la Universitate, devoram cărțile de teorie literară și acum aveam cu Ion Zimbru o polemică gen Poeți și Critici, gen Titu Maiorescu pe tema obiectivității judecății estetice și tocmai îi explicam teoria mea arătându-i lui Zimbru o pictură invizibilă de pe peretele camerei lui Ion Avram și Zimbru chiar se uita cu atenție la pictura invizibilă pe care eu o arătam cu mâna și eu îi spuneam că poetul e la fel ca pictorul care se topește în culoare, el nu poate aprecia valoarea estetică pur și simplu trebuie să iasă din tablou, din culoare care l-a topit și la un moment Zimbru spune, privind spre perete și ridicându-se de pe canapea: „Da, mă detașez, domnule, poftim, zise din nou ridicându-se pe vârfuri, m-am detașat.” Atunci am simțit ca și acum când Zimbru nu mai este că pot să iau toți termenii de jargon academic și să-i fac praf. În fața poetului toate conceptele cad ca niște steaguri ale unei armate cucerite, iar problema obiectivității sau subiectivității pur și simplu sunt niște umbre ale iluziei, poate chiar umbra orgoliului uman după care omul nu poate trăi în minciună nici măcar într-o operă literară. Poate de aceea se discută despre obiectivitate și subiectivitate în cărțile criticilor noștri de carton.
Și acum am să las prima mea amintire, când l-am văzut pentru prima oară pe Ion Zimbru. Am s-o descriu puțin ca pe o clipă de eternitate care poate da perspectiva acest poet din carne și sânge care a fost Ion Zimbru. Să vă explic cum îmi amintesc despre el, eu acum concentrându-mă pe încremenirea acelui timp.
Îmi amintesc de o seară îndepărtată când am citit pentru prima oară niște poezii la cenaclul „Noduri și semne” care avea o sală la Casa Tineretului pe vremea când tramvaiele treceau din zece în zece minute burdușite cu siderugiști spre combinat și combinatul era o metropolă chiar mai animată decât orașul care la ora prânzului era nemișcat și aproape pustiu.
M-a anunțat Gelu Ciorici că voi citi data viitoare și mi-a zis: „Băi, să faci câte cinci copii la fiecare poezie și să nu uiți să aduci două sticle cu vin, pentru atmosferă”.
Când am intrat în sală deja era plină și m-am simțit dintr-o dată ca într-un teatru cu doamne cu pălării colorate, impunătoare, o lume ușor stranie coborâtâ din vis, dar foarte apropiată, foarte intimă ca și cum aș fi cunoscut-o de mult și abia atunci am observat-o, era o lume liberă în primul rând și în același timp foarte puternică, o lume căreia nu i te puteai opune pentru că era un mix de imaginație și realitate, un fel de metalepsă narativă ca și cum autorii își întâlnesc la o discuție propriile personaje.
Îmi amintesc că după ce am citit poeziile mele după ce am fost criticat din toate unghiurile de personaje care vorbeau foarte bine, foarte coerent imitând relația de la cauză la efect, o relație destul de fragilă mai ales când e vorba de poezie, ultimul care a vorbit anume, ca o conluzie clară ca o lespede de marmură, a fost Gelu Ciorici care pur și simplu m-a făcut o cârpă de șters pantofii, multă vreme fiind convins că nu are nici un rost să mai scriu, mai bine rămân la studii de gramatică și gata.
Dar la un moment dat a venit Iulian Grigoriu, ca un zeu al sexului cu un cortegiu de fete aproape atârnate de brațele lui, urmat de Ion Zimbru. Iulian a luat foile și mi-a făcut semn să mă încurajeze, probabil arătam jalnic – când te calcă Ciorici în picioare, îți trebuie un terapeut ca să mai ieși din casă – și-a spus ceva la un moment dat dar nu s-a înțeles prea bine pentru că acum toată gravitația fusese luată de Ion Zimbru care a început să povestească tot ce a făcut în ziua respectivă cu lux de amănunte, toată lumea în jurul lui ascultându-l, mie venindu-mi în minte imaginea unui cuib în care un vultur aterizează să-și hrănească puiii. Dar la un moment dat a luat a luat foile mele cu poezii și după ce a aruncat un ochi peste ele a zis: „Mmm…” apoi a apropiat o foaie de ochi și și-a pus ochelarii peste ea căutând prin încăpere autorul, iar când mi-a întâlnit privirea a dat din cap ca și cum ar fi spus bine că m-a găsit, bine că știe ale cui sunt poeziile.
Țin minte și acum poezia care i-a atras atenția. Când am plecat de acolo chiar m-am uitat peste umărul lui Zimbru să văd peste ce foaie și-a pus ochelarii. Dacă nu cumva poezia aceea era Poetul și chiar Poetul era. Era o poezie care i se potrivește acum foarte bine acestui poet din carne și sânge care a fost Ion Zimbru. Am să o las să curgă ca în propoziții obișnuite.
Poetul nu vorbește, nu scrie, ci strânge cuvintele ca-ntr-un tablou în care și uită mirosul mânilor cu care și-a pregătit omleta și cafeaua, cu care-și fumează încă țigară. De aceea imaginile nu se văd, nu se ascultă, ci se udă cu sânge, dar numai atunci când prin vene nu mai curg lacrimi.
Swindon, Uk, 18 April 2026
articol scris de Cristian Biru
Vizita la legendara Mănăstire Curtea de Argeș, ctitorită de domnitorul țării Românești Neagoe Basarab, ne-a îmbogățit spiritul. Aflată într-un cadru liniștit, împrejmuită de multă verdeață în care se află numeroase specii de păsări, singura sursă de „zgomot” a locului, Mănăstirea își deapănă tacit povestea, Legenda meșterului Manole.
