Cristina Nemerovschi, adevăr Și provocare…

Mulțumim pentru că distribui

44823920Supranumită de critici rebela culturii române de azi și considerată principala reprezentantă a unui nou mod de a face literatură, licențiată în filosofie, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic. Acesta a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public: în numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. A primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.

Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, a apărut în 2012, la editura Herg Benet, fiind supus controverselor încă din primele luni; câteva lecturi publice au fost întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente și indecente”. Următoarele ediții ale cărții conțin fragmente inedite, reunite sub titlul Jurnalul Amaliei.

Ani cu alcool și sex este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic.

În 2013, în colecția Cărțile Arven a Editurii Herg Benet, apare nymphette_dark99, carte despre care s-a spus că a detronat Lolita, cel puțin pentru generația tânără.

În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuțiile avute cu cititorii săi, intitulat Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi.

Rezervația unicornilor (2014) este romanul care încheie trilogia Sânge satanic. Tot în 2014, publică romanul-pamflet Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes. Păpușile este a opta carte semnată de autoare.

Toate romanele Cristinei Nemerovschi au devenit rapid bestseller-uri și au fost reeditate. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât și internaționale.
Site oficial: www.cristinanemerovschi.ro
Blog: www.morgothya.ro
Facebook: https://www.facebook.com/pages/Cristina-Nemerovschi/261309263945269

Fragment din romanul Păpușile  de Cristina Nemerovschi (Herg Benet, 2014)

Ieri am trecut cu autobuzul pe la Piața Muncii și mi-am imaginat exact cum va fi. Va fi o zi de toamnă târzie, voi avea 80 de ani. Amnezie, reumatism, cataractă, hipertensiune, tot tacâmul. Pentru mine, atunci, va fi doar o chestiune de zile, nu de luni sau de ani, nici măcar de săptămâni. Și voi trece, ca acum, cu autobuzul pe la Muncii – sau, cine știe, poate până atunci vor construi, ca-n filmele SF, tramvaie care să meargă prin aer – și, în spatele copacilor desfrunziți care vestesc o iarnă gri, friguroasă, mi se va părea că întrezăresc conturul lui Mădă. Mă voi întreba atunci, din instinct, din amintire și obișnuință, așa cum o fac și acum, dacă Luna a ajuns și a aprins lampa. Dacă e destulă bere. Dacă avem țigări. Dacă ea e acolo și dacă încă mă mai iubește. Voi fi bătrână, voi avea 80 de ani și toate bolile de pe pământ. Voi fi uitat că mă cheamă Dora Malvina, că pe mama a chemat-o Eva, că m-am născut în 1993 și că bunica purta din când în când părul verde și prevestea nenorociri în palmele trecătorilor. Voi fi uitat atât de multe lucruri. Dar niciodată n-aș fi avut cum să uit că acolo, în spatele copacilor, într-o casă construită în copaci, cam șubredă și cu o podea care scârțâie, într-o casă pe care o cheamă Mădă, mă așteaptă o femeie care mă iubește.

Sunt lucruri pe care mintea nu le poate lăsa în urmă niciodată. Nu te poți desprinde cu adevărat de ele, orice ai face. Momentele în care ai fost cel mai fericit se imprimă undeva definitiv, pentru ca tu să te întorci la ele. Să nu existe niciun obstacol care să se pună în calea ta spre ele, atunci când aluneci în trecut.

Pentru mine, acum și în toate zilele care mi-au mai rămas de bântuit de una singură prin lumea asta, Luna o să fie femeia care mă așteaptă într-o casă din copac.

Suntem doar momente, doar frânturi. Suntem bucăți mici, într-o lume pe care n-o înțelegem pe deplin, și din care nu putem simți decât ceea ce atingem. Plutim într-un lichid vâscos, ne e frică de el, și din când în când trecem pe lângă un obiect care arată așa cum n-am mai văzut până atunci, dar care ne înfricoșează mai puțin – și ne lipim de el, ne culcușim acolo speriați și ne facem o lume. Lumea fiecăruia din noi. Nu vedem prea mult dincolo de ea. Ne e frică să ne ridicăm pe vârfuri și să privim mai departe, pentru că știm că vom vedea peisaje străine. Dacă am putea alege, ne-am dori ca întotdeauna să trăim numai în spațiul nostru restrâns, cunoscut, fără amenințări, fără pericole.

Iar iubirea poate face asta. Iubirea te ridică pe vârfuri și te obligă să privești dincolo de lumea pe care ai construit-o tu, în care te refugiezi plin de teamă. Iubirea îți șterge frica. Te provoacă să cauți ceva nou, ceva care să-ți dea bătăi nebune de inimă, să te facă viu. Iubirea te duce mai departe, un cuceritor fără teamă, plecat în căutarea altor lumi pe care să le lipească de a lui, să și le însușească.

Și se termină, da, întotdeauna se termină, într-un fel sau altul. Te reîntorci tot acolo unde nu-ți e teamă, unde îți strângi genunchii la piept și aștepți să se întâmple ceva cu tine.

Mi-ar fi plăcut ca povestea să aibă un sfârșit concret, dar în lumea reală nu se întâmplă așa. Nici nu pot bănui cum se va termina.

*
Uneori, crezi că știi moartea. O vezi în jurul tău, ești conștient că ea există și că, în timp, se va apropia tot mai mult de tine. Îți vezi murind străbunici, bunici, vecini, unchi, mătuși, poate un părinte. Nu-ți pare ceva străin moartea. Până într-o zi, când vine la un pas de tine și calcă peste inima ta așa cum ar trece în viteză un camion pe un pod de sticlă, fărâmițând totul și împrăștiind cioburi. Abia atunci îți dai seama că tot ceea ce credeai că știi despre ea era doar unul dintre învelișurile ei blânde, nu tot adevărul. Abia atunci înțelegi ce e moartea.
Dacă m-ai întreba acum, acum-acum, adică la sfârșit, ce cred că e iubirea, n-aș putea să spun decât atât: iubirea e Luna. Am avut-o pe Luna, așa că, într-un fel, am știut totul.
Știu ce nu e iubirea.
Iubirea nu e frică; iubirea nu e teamă constantă de lucrurile care s-ar putea întâmpla, de oamenii pe care i-ai putea pierde. Iubirea nu sunt planurile de viitor pe care ți le faci. Iubirea nu e lipsa de încredere în propria ta persoană. Iubirea nu sunt alții, iubirea nu înseamnă grija de a afla ce cred alții despre tine. Iubirea nu e oboseală, nu e plictis, nu e banalitate. Iubirea nu e ură, invidie, iubirea nu e atunci când îți propui să fii altcineva. Iubirea nu e atunci când minți, când nu poți fi sincer, când umbli prin lume cu o mască pe față. Iubirea nu e atunci când te ascunzi sub o plapumă și aștepți să treacă timpul, pentru a fi altcineva sau pentru ca lumea să te uite. Iubirea nu e trecut sau viitor. Iubirea nu e așteptare, nu e vis. Iubirea nu e o amintire pe care n-o mai poți schimba.
Dacă simți toate astea, ești departe de iubire.
Iubirea e, în primul rând, nebunie. Iubirea e sinceritate, dar nu orice fel, ci una dusă la extrem. Iubirea e risc; e saltul în gol de pe un vârf de munte. Iubirea e încredere. Iubirea e atunci când vrei să cuprinzi toată lumea în pumn și s-o ascunzi sub pernă. Iubirea e dorința de a trăi fiecare minut, de a lua timpul impersonal pe care-l trăiesc și alții și a-l transforma în ceva al tău, numai al tău. Iubirea e zâmbetul cu care te trezești pe față într-o dimineață de iarnă. Iubirea e o noapte în care se văd bine stelele, și te uiți pe geam, și simți că vrei să iei în brațe siluetele negre ale copacilor din depărtare. Iubirea e un cal galben care aleargă spre tine, și tu nu vrei să ajungă niciodată, ci să-l privești la nesfârșit. Iubirea e când sari din pat, îți lovești degetele de piciorul mesei și te întrebi ce ai făcut de ai ajuns cea mai norocoasă ființă din lume. Iubirea e vocea ei la telefon, și părul ei roșu în bătaia vântului, și bocancii ei mărimea 38, și periuța ei portocalie de dinți, și rujul maro, și cerceii cu rubin.
Iubirea e când simți că ea depinde de tine. Că nu mai poate fi fără tine.
Iubirea e când Luna îți ține degetele împletite cu ale ei, reci, ca întotdeauna, și-ți spune să nu pleci niciodată.
Și am uitat să mai spun ce altceva e iubirea: iubirea e atunci când afli odată pentru totdeauna cine ești. E atunci când devii acel tu complet pe care-l vei purta mereu cu tine prin lume. Când îl iei pe celălalt și-l amesteci cu tine, făcând un nou întreg, ca un glob mare din plastilină colorată, atunci când te plictisești să tot construiești figurine și amesteci totul, aparent fără niciun sens. Privești apoi mingiuța făcută din toate culorile, și recunoști: uite, piciorul alb al ciupercuței… Uite, acoperișul roșu al casei… Uite, verdele ăla care a fost un copac.

La început n-au fost cuvântul, Dumnezeu sau întinderea nesfârșită de ape. La început au fost Dora și Luna.
Și totul a pornit de acolo.

 

Publică comentariul