”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru
,,ea, eva,/silabiseşte uitarea/ca pe o evanghelie scrisă/
într-o limbă a frigului./ cuvântul femeie începe aici/ cu litera a
de la arcă. mereu. fierbinte/ rămâne doar pulpa de lacrimă
pe care o stoarce/ să-şi spele memoria. o rufă
de unde nu iese nicicum/mirosul de om.”
(Purgatoriu- Adriana Lisandru)
Într-o perioadă în care poezia cunoaşte mari transformări, o explozie de lirică emfatică, ades incoerentă, ambiguă, chinuită de bla-bla-uri clişeu, matriţe, în care limbajul străzii e ridicat la mare rang şi biografia auctorială vorbeşte despre istoria unei generaţii compromise literar, Adriana Lisandru îşi permite încă să scrie vraie poesie, mulată pe simţul iubitorilor de vers rafinat, feminin, sensibil, cu iz bonom.
Poeta debutează în anul 2007, cu volumul de poezie ,,De-a Baba Oarba’’.
Versurile sale au cunoscut tiparul diverselor publicaţii, reviste literare: Agerro-Stuttgart, revista Singur (Târgoviște), revista Feed-Back (Iași), Astra (Brașov), Verso (Cluj Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Litere (Târgoviște), Dunărea de Jos (Galați), Algoritm Literar (Călan);
prezentă în antologiile: Freamăt de Dor (editura 3D, 2008),Virtualia 2008 (Iași), Antologia revistei Singur (Târgoviște), Antologia Artgothica 2010 (Sibiu).
Noul său volum, apărut in 2010, la editura ,,Grinta” din Cluj Napoca – ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ (traducere Letiția Ilea, cuvânt înainte semnat de Tudor Cristea) –
îşi propune să devoaleze misterul feminin, într-o lume în care grobianismul cotidian a înăsprit caracterul celei adulate în versuri de marii poeţi – femme.
Cartea cuprinde trei părţi: ‘’colivia de sticlă’’ , ‘’scara de păpădie’’ , ‘’respirări’’, segmente în a căror cuprins întâlnim mai multe femei ale zilelor noastre.
,,Colivia de sticlă’’ surprinde o ea senzuală , al cărei glas blând îmbină erotismul discret, cu aspecte ale vieţii, versuri scrise cu mare sensibilitate :
,,…îţi pot turna răsăritul în ceaşca cu ceai/ te pot descânta între coapsele mele/ dar nu întreba de ce mă transform uneori într-un ghem de tăceri/ pot înţelege arşiţa spaima/ copilul ascuns sub ridul bărbatului/ dar nu-i timp să stârnim lungi furtuni de cuvinte/ să nu arcuim/ cer străin peste noi…’’(să nu mă întrebi); o femeia care are altă viziune despre viaţă -,,viaţa se vede-n bucăţi.
Ca-ntr-un ochi de gândac. Ca într-o oglindă mărunt lapidată…’’(desen cu alb); despre moarte -,,alunec/ pe degetul morţii/ inel…”(obloane de fum) ,,…moartea e un fel de soră mai mare/ broker de success pe Wall Street…’’(ce poţi să faci într-o primăvară perfectă).
O însoţesc în mediul citadin, acolo unde ,,era numai oraşul venind după mine târâş’’, sunt în ,,taxi Magic’’ şi mă trezesc spunând cu glas tare şoferului:
,,Ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine’’, călătoresc mai departe, desprinzându-mă de mine şi împrumutând trupul şi mintea ei, într-o zi în care natura este personificată, într-un décor de toamnă târzie când ,,se făcea că e galben, / îşi despleteau gutuile părul,/ fântânile dormeau cu luna la piept,…’’,
într-o zi în care simt intens cum ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor…’’.
M-am întrebat deseori ce este sinceritatea, liniştea, încercând să le definesc, aducându-le cât mai aproape de realitatea mea şi n-am reuşit până când nu am gândit cu sufletul ei, descoperind misterul sub o altă formă – ,,sinceritatea e un căluş îndesat în gura iubirii./ mi-a trebuit o altfel de moarte să aflu/ că cel mai tăios urlet/ e liniştea…’’.
Poemul ,,Tot ce-şi poate dori o femeie” m-a surprins trăind şi îmbrăcând ,,doar o noapte/ un trup de bărbat/ să-mi chem un prieten să ne-afundăm într-o crâşmă/ în zori să scuip viaţa cu sete/ să o-njur soldăţeşte de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină…când m-aş trezi să îmi pot scutura inima/ cum aş scutura dintr-o pătură veche/ căldura mirosul/ si orele-n care/ pe nerăsuflate/ flămânzi/ ne-am iubit…”.
Am împărţit durerea, neputinţa în faţa bolii, un preambul al morţii, cuibărindu-se zi de zi în trupul firav al unui băieţel de treisprezece ani, ,,Bogdan sorbea urma de soare din geam”, băiat din ale cărui mâini cresc ,,tuburi lungi de perfuzii/ ca nişte vene imperfecte de înger”, am zâmbit asemenea ei gândind că ,,dacă m-aş tăia la un deget/ ar curge tăcere”, o tăcere care spintecă sufletul.
Prezenţa omului este evidentă în poezia Adrianei Lisandru prin stări şi imagini transpuse genuin, ca într-un scurt metraj al durerii, al acceptări morţii, ca pe o nouă viaţă.
Autoironia reprezintă o proecţie opusă estetismului dulceag, evanescent, emiţând starea de nepăsare în faţa unei fizionomii agreabile ,,sunt urâtă şi liberă. / nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte…bărbaţii sunt proşti. o urîtă/ e un talisman norocos…”.
Ce-a de-a doua parte-,,scara de păpădie” – se remarcă prin mici telegrame lirice adresate unei lumi în care iubirea capătă diverse culori- pastelate, gri, aprinse, senzuale, erotice – un erotism discret, firav la prima vedere, prin care poeta se impune concis, franc, uzând de imaginaţia şi talentul native.
Pasiunea, dorinţa sunt la ele acasă, într-un decor special care poartă amprenta unei femei desăvârşite ,,am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc/ dimineaţa spre nord…”.
Am fost plăcut surprinsă de muzicalitatea versurilor scrise în stil clasic, fără artificii sau expresii bombastice ,,nu mi-e sete mi-e aripă/ ţipătul strivit sub clipă/ nu mi-e lut ci mi-este rouă/ pâinea cărnii pe din două”.
Păsesc timid într-un altfel de oraş descoperit de autoare, un oraş ascuns ,,într-o buclă a gîndului/ unde nimeni nu crede în asediul secundei/ unde moartea e doar numele tainic/ dăruit unui alt anotimp/ ar putea fi lumina aceasta în care cobor/ ca într-o fântână/ cu fluturi” (mătase de fluturi).
Ultima parte – ,,Respirări”- cuprinde flashuri de gând ,,s-a lăsat frigul/ aprinde-mă candelă/ şi dă mai încet/ zăpezile astea”, de căutări ,,sunt numai un/om/ sub frumuseţea/ acestui cuvânt/ sângerez/ ca un semn de-ntrebare/ scris în cer/ aruncat spre pământ”,
de aşteptare,,moartea/ se îmbracă încet/cu mâinile mele/ mai e un nasture de încheiat”, de dragoste ,,atât de aproape încât/ uneori /orice cuvânt/ poate fi spulberare/ atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim”,
trăiri puternice redate într-un registru cu tentă bacoviană, simbolistică, cuvinte formulă în spatele cărora se ascund un suflet şi o peniţă de categorie grea.
