Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

CURRICULUM VITAE

Cine oi fi
că n-am râvnit
privighetorii glasul,
nici lebedei
visul
de fulg în albă arcuire
cu izvodiri de opt
înscris pe pragul clipei,
nici pajurei
majesticul aripei,
nici curcubeul,
nălucindu-l zarea,
nu știu cum se îmbracă,
nici să-i închei culoarea
cu florile de mazăre.
Ce fel de pasăre
oi fi?
Că haina din stihiră mai săracă,
croită din cenușă de târziu,
nu ar putea să-ntraripeze
nici ultimul cocor.
Să vă răspund? Nu știu.
Ce pot, și-s sigur să vă spun,
că îngerul meu păzitor,
nu-i cel ascuns
printre bujori de epitaf,
ci vrăbiuța ce se scaldă-n praf.

CERC ÎN LINIE DREAPTĂ

Ca să nu mă vadă oamenii
mă opresc la marginea lor,
ca orice copac obișnuit.

Am fost de multe ori copac.
De unde-ar fi-nvățat,
copilăria mea,
cu genunchii mereu zgâriați,
jocul cu cercul altfel
decât după cel
din trunchiul pomului oprit?

Ano –
nume mai mult
decât râvnitorului cerc
de-a străluci-n rotund de inel –
ca pe-o fântână te zidesc
în piatră și stih
și iarăși în piatră de bazalt,
cu Dumnezeu
în străfundul abisului înalt…

Amintește-ți de piatra lui Iacob
și scara-n spirală cu îngeri…
Dă-mi mâna,
e timpu-nflorindu-și netimpul,
când unul prin altul
zborul ne cere sorbirii
de cerc, dar în linie dreaptă,
cum numai luminii
i se urcă spirala
treaptă cu treaptă.

DIN UMBRA PENIȚEI

Știe ochiul tău de ciută
când privirea-mi ți-l sărută?

Dacă-ai ști, dacă-ai ști,
mărul n-ar mai înflori.

Vrei din roșu, sau din verde,
stih nescris să te dezmierde?

Trandafir lângă pelin…
Vii cu mine-ntr-un rubin?

A, ceri cântec… Care-l vrei
să-l răsar din nopți de tei?

Știu-l, știu-l, bine-l știu.
Nu ți-l dau, mă fac târziu,

iar tu preschimbată-n fragă,
n-ai mai ști cât mi-ești de dragă…

MI-A-NFLORIT PRUNDUL LIVADĂ

Hoțoaică și ștrengăriță
m-a furat de sub peniță.

Buchea să mi-o scuture
mi-a trimis un fluture,

pe velină, scris de mână,
la-nceput de săptămână.

Pe la jumătatea ei
mă striga din urmă-un tei,

c-a aflat de mine că
șapte-s tot – duminecă!

Taci, narcisă prinsă-n coadă!
Azi, chiar prundul mi-e livadă…

UMBRĂ-A FLORII DE GUTUI…

• Umbră-a florii de gutui,
  poți tu vorba-mi s-o descui?
• Prin cuvinte tot cuvint,
  dar n-am cheia de argint.
• Fir și gând de borangic,
  unde nodul să il zic?
• Încearcă și te-ngutuie
  dor cum prin lumini se suie.

Spre ospăț tâlcului rază?
Adu-i cerul din turcoază.

• Când iubești unde ți-e ghimpul
  de nu te mai află timpul?
• Il dau ac de foc albinii
  ca să coase strai luminii.
• Sprâncenatei de lăstun
  să-ndrăznesc zboru-mi să-i spun?

Stea îi licăre în pleoape
cum s-o chem să se-adape?

Stih cu stih, cum s-o cuprind
în zidire de colind?

Floarea ta din mine du-i,
doar o zi să-i fiu gutui!

COROANĂ DE COPAC

Iubește-mă
cum numai copacii
știu să iubească.

Fără cuvinte.

Îmbrățișarea –
sorbul rădăcinii
până-n străfundul lutului
născător
al luminii.

Timpul lor?
Primăvară sau toamnă-
tot frunză.
Veșnicia?
E-n clipa de floare
împrumutată
din fântânile soarelui.

Când copacii iubesc,
orice creangă e gata de fluier,
fărădelege e tot ce-ar fi lege.
Înțelepciunii de vrej –
artezianul poem al Iubirii!

Când vei jura,
pe scriptura din trunchi,
palmele tale-n fior
vor auzi cum inima lor
cioplește-o icoană.
Va fi pentru Cel care
fiecărui copac îndrăgostit
i-a dăruit
cea mai frumoasă coroană.

TABELUL LUI MENDELEEV

Am căutat prin cărți,
ce pe sub bancă le citeam odată,
cum poți să cucerești
o inimă de fată
să înțeleagă c-o iubești,
dar toate mi-au rămas fără folos,
cu sfaturi seci,
precum statuiele cu filosofii greci
care privesc tembel la tine
cu ochii-ntorși pe dos.

Ea e cu totul altfel!
Zvârlugă de sprințară!
Nu stă să te asculte ca o bleagă
să o compari cu nimfe, prințese și lalele,
să-i spui că are aripi de fluture, de mac.
Nu o cunoști –
îți dă cu ele-n cap!
De-aceea-mi este dragă.

Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,
când toți plecau acasă din liceu,
pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)
doar ea și eu –
cuminții învățând la lecții de chimie!
Eram din clasă cel mai bun elev,
dar pretindeam că nu-nțeleg
tabelul lui Mendeleev
și o rugam mereu
să mi-l repete.
Era cea mai frumoasă fată,
cum alta nu văzusem între fete,
iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,
dar niciodată nu am îndrăznit
să-i spun că o iubesc,
sau alte vorbe meșterite de iubire.

…dar într-o seară,
ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,
avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,
și pentru prima oară
buzele noastre s-au chemat ecou.
Tabelului ce rămăsese în ruină
descoperisem elementul nou,
dar nu i-am spus sărut,
că nu era cuvânt,
ci frică născătoare de lumină.

BILEȚEL DE ÎMPĂCARE

Învață-mă
așa cum sunt;
ca pe o lecție de școală.
Uneori,
când ți se pare
că-s mai greu de-nțeles
( nu-s totul floare,
că și cucuta și patlagina
mi-s rubedenii)
cheamă vântul
să-ntoarcă pagina
și-ntreabă liliacul:
”Ce ți-a spus despre mine
de-ai învățat atât de frumos,
cum nici un cântec nu a fost,
să coși a denie
luceafărul cu violetul în miros?”
Din crengile lui,
numai nespusul din primul sărut
învață-l pe de rost.

DOUĂ CRENGUȚE DE BRAD

Două crenguțe de brad
îmi vor fi de ajuns…
Lăsați neatins pridvorul de crin.
Lumina de seară nu merită și ea
Odihna curată și fără suspin?
Nu secerați cu luna
Nici iasomie,nici narcise,nici lalea,
dar, mai ales, n-aduceți trandafiri
ca jertfă-n lotca somnului.
Numai ei au știut să coase în psalm,
Maicii Domnului,
porfira și visonul Bunei Vestiri.

Iar tu lumina
singurătăților mele de pin,
ai grijă să nu afle grădina
că puntea de la vad
mi-a fost stropită cu apus și vin,
nici să nu dai răspuns
de întrebată fi-vei
de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.
Doar numai ție-ți spun
că pentru zbor
două crenguțe de brad
îmi vor fi de ajuns…

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario