Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

Mulțumesc pentru că distribui

Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

,,de ce scriem/ Scriem ca să ne creăm iluzia că nu suntem singuri/Uneori reușim…”(Gabriel Gherbăluță)

Pe vremea când  ,,doar taica chronos” ne mai dădea lecții”, s-a născut un oraș înălțat  ,,pe deasupra norilor”,  cu oameni ciudați care ,,scriu poezii despre: fluviu, despre dragoste/ despre moarte sau viață”.

S-a născut și un ,,Scrib nebun” îndrăgostit, creatorul unei lumi în care iubirea e Lumina, născătoarea cuvintelor, a tuturor celor simțite și văzute de poez în ,,ultima zăpadă” a ,,peștelui rege”.

Cine este poezul? Este ,,imaginea graniței/ dintre aspirații/ și eșec”, este cel căruia nimeni nu-i poate locui sufletul, este fluviul care-și găsește izvorul în căușul palmelor iubitei sub formă de inimă, născută ,,în aceeași casă” cu fluviul danubian care…

…,,nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului”,  săvârșind botezul unei iubiri infinite  în apa Iordanului, un altfel de Iordan – ,,picătura de agheazmă din sufletul poezului”cu nume de arhanghel – Gabriel Gherbăluță.

În volumul său de versuri ,,eu tu și poezul”, publicat la Editura Minela, în luna decembrie 2018, autorul își creează propria lume, izvorâtă din dragoste pentru misteriosa Evă, o lume care cuprinde întregul univers auctorial –

orașul, crezul și discursul liric, iarna, simbolul singurătății și al timpului ce a zdrobit sub călcâiele lui maraton viața.

Volumul este construit pe piloni puternici, rezultatul unei experiențe îndelungate în arta cuvântului, precum și pe cunoștințe acumulate de-a lungul timpului,  fiind evidentă lectura din spatele formulelor lirice.

Forma și conținutul poeziilor  sunt condensate în prima parte a cărții ceea ce constituie un preambul al întregului –  esențe tari în cuvinte puține – ,,ești atât de frumoasă!…/ ca un poez din veacul XXI/ rămas neterminat/ în mintea scribului scrijelitor/ în pielea ta” (mirări/ pg. 11);

,,o aparentă aglomerare de bsențe în cuvântul meu/ tu lipsești, noi lipsim, chiar și eu lipsesc de acolo/ atunci de unde mai răsare poezul ăsta?” (trei/ pg.12); ,,zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul pământ” (patru/ pg. 14);

,,Și de-ar fi ca peste noapte să mă ningă cu uitări/ Să mă pierd de lângă tine peste nouă mări și țări/ Și atunci dintr-un departe tot aș vrea ca ea să știe/ Viața e realitate; poezia nebunie”(patru/ pg. 17);

,,Scrib nebun azi face chetă să bea apă de cometă/ Gândurile-i sunt mochetă pentru pasul de nimfetă”(doi/ pg. 18); ,,probabil că în mine și-a găsit liniștea ianus (doi/ pg. 28).

Elementele perene care alcătuiesc lumea specială a poezului sunt:

,,împăratul pește care își face siesta/ tolănit pe un nor la margine de cer”; fluviul care ,,își curge angoasele/ șerpuind printre poezurile plictisite, curge și pe cer/ continuă curgere către o mare numită cuvânt”; ,,orașul din care au plecat și oamenii de zăpadă, oraș pustiu și fără de lumină, înălțat pe cer, unde locuitorii erau sfinți și îngeri, –

…un oraș care poartă numele” iubitei  sau care își privește pescărușii… ”atârnați de cer”, orașul ,,devenit  loc de joacă pentru poezuri pitici/ iar polițiștii de la circulație dirijează culorile/ unui anotimp”; ,,strada domnească, principessa, caleașca trasă de pescăruși”, întregesc tabloul metropolei ridicată pe temelia cuvântului.

Toate aceste componente sunt create de poez pentru femeia iubită,  cea care transformă glotul în ,,aur” și noroiul în  ,,lumină”,  care transformă totul în vis – noroiul plânge ,,cu lacrimi din lut/… timpul lumină doarme-n spirală/ urs hibernând în cochilii de scoică/ plâns de strigoi într-o noapte banală/ moartea își plimbă amantul în troică”.

Iubirea îl mântuiește,  îi dă puteri nemărginite pentru a fi însuși Dumnezeul lumii create prin cuvânt – temelia orașului poez ,,amestecat cu cerul și norii” – un diluvium ,,provocat de ariile Annei Netrebko”, regina nopții singurătății autorului.

Ludicul substantivelor defective de gen și număr este ades folosit de autor, intenționat eronat, pentru a crea diferența dintre teluric și celest, dintre vis și realitate, un brend inconfundabil în versurile lui Gabriel Gherbăluță unde totul e posibil…

…așa cum scrie în poezia sa ,,și totuși” – ,,scribul poate orice”  – ,,zbor de cocoare; … va fi băiat sau fată?/ lună sau lun?; omul și oama mușcat-au din măr; e zborul pescărușei ce din înalt se frânge”.

,,bărbatul cu chip de pasăre”, lup singuratic – alege pentru lumea sa glacială formule lirice fără precedent, păstrând elementele specifice anotimpului, el construiește în jurul lor poezuri scăldate-n lumină de natură, conturate de sentimente și trăiri intense – tristețe, singurătate, iubire, nostalgie –  care…

…fuzionează până la extreme cu albul serafic al zăpezii  – ,,un lup pândind e iarna ce-mi stă acum în oase/sătulă de lumină din întuneric roade/ și mușcă rău din mine cum mucegai din case/ bucată cu bucată lumina nopții scade; ninge peste fluviu, cald și vertical/ Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal”.

În viziunea auctorială iubirea joacă rolul inocenței,,și tu erai în caruselul acela călărind cai de gips/ care nu vor necheza niciodată;  rolul lebedei de zăpadă

,,oamenii vor întârzia la serviciu/ admirându-te pe tine, lebădă de zăpadă…//ning lebede peste orașul nostru, odette/ și bat clopote pe fluviu a vicernie”; rolul principessei pescărușilor 

,,urcă principessă în caleașca asta/ trasă de pescărușii care te cunosc și te iubesc/ … preoteasă a tuturor phoemelor născute de un fluviu/ care nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului/ urcă și treci falnică pe strada domnească a phoemei!”.

Gabriel Gherbăluță se joacă versuind cu măiestrie atât în formă fixă, cât și în vers alb. Se remarcă și poeziile cu tentă populară care dau un plus de valoare volumului prin muzicalitate și imagini artistice deosebite –

,,mă ține în brațe/ când vrea să mă fure/ în galbenul toamnei/ femeia pădure/ (…) și salcia muma/ și luna de-apoi/ ne-nvață acuma/ respirul în doi/ și omul și oama mușcat-au din măr/ cât este miciună și cât adevăr?”. (poveste/ pg. 49)

Un alt joc inclus în această categorie este și cel al dativului etic, o marcă a afectivității eului liric precum și a substantivelor și adjectivelor convertite în verbe, conferind astfel poeziei un caracter insolit, dar extrem de plăcut  –

,,nu mai vreau să nu mai vrei/ nu mai pot să alb de tine/… cât îs împărat și pește/ un arhanghel mă privește/ și mă stea pe colț de lună/ și mi-ești suc de mătrăgună…”(poezul meu perfect/ pg. 51)

O lume animată de personaje de basm, este o lume care-ți dă libertatea să visezi la frumusețea interioară a celui care a creat-o, care te primește în sufletului lui odată cu volumul citit –

licornul, regele pește, împăratul soare, pescărușii care atârnă încremeniți pe cer, femeia Lumină, femeia pădure, bărbatul cu chip de pasăre, fluviul cu haita lui de lupi care mușcă din lună,  toate acestea, și multe altele,  sunt concepute printr-o  scenografie realizată de ,,Marele Scenograf” care ,,alege pentru poet cuvintele”. 

Dacă nu ne place, singurul vinovat este El, scenograful. Până atunci, strig asemenea poezului: ,,înlebădește-mă și zboară-mă în orașul Poez, așezat pe o muchie cenușie de iarnă!”, să mă ,,plimb în caleașca regală, trasă de poezurile tale, pe strada domnească!”.

Și deodată se făcu liniște, o liniște albă, suflată gheață de pliscurile tocite ale pescărușilor licorni care survolau fluviul, având o singură țintă – împăratul pește ce se încăpățâna să nu se arate.

Stătea la biroul său sculptat într-o carcasă de scoică sidefată și scria:

tu, poezul

ca un mânz nărăvaș tu alergi prin cuvânt
îl alegi şi-l răsfiri ca o coamă în vânt
prin oraşul în ceaţă de maşini te veghez
tu un mânz nărăvaş rătăcit în poez

ca un mânz nărăvaş nu te laşi pus în ham
nu încerc să te prind deşi vreau să te am
fie chiar în poezul prins de tine și dus
peste nouă căderi undeva spre apus

ca un mânz nărăvaş gerul lunii îl vrei
să îl pui la caleaşcă pentru nopţile ei
să nechezi libertăţi duse-n noaptea de pluş
şi să zbori nărăvaş mânzul meu pescăruş


Mulțumesc pentru că distribui