COSTEL STANCU – născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi – este membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa, membru D9, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Este autorul a 16 volume de versuri.
Poezia lui Costel Stancu se impune printr-un discurs liric expresiv, individualizându-l de popota aezilor care scriu orice și oricum. Scrisul pentru el – „mistifică viața”. Rămâne un „visător de nelocuit” care crede „că în orice ou e o școală secretă de muzică”. Este permanent în contradicție cu „celălalt” ego, încercând să se descopere sub diverse identități, funcție de starea spirituală în care se află.
Deși aluzivă, poezia se remarcă printr-un limbaj artistic autentic, abordând teme existențiale expuse în propriul univers imaginar, caracterizat prin sensibilitate și trăiri profunde. Pentru el cuvântul are puteri magice, poate înălța spiritul – „Ies lupii de sub/ vraja lunii, planetele de pe orbită,/ sunetele din oul sterp, însă omul/ de sub puterea cuvîntului, niciodată./ Cuvintele sînt resturi de tăcere. Cercuri/ de foc.
Timpul aleargă nepărtinitor. Fiecare clipă are înaltul ei, fiecare oră ramifică viața într-un concept al nemuririi. Nu te poți ascunde pentru a opri trecerea alergătorului de cursă lungă –„La adăpost ești doar în propria-ți palmă, acolo unde/ nu se gîndește nimeni să te caute.”. Singurătatea, temă recurentă în poezia lui Costel Stancu, are conotații diverse – „Orice beție în singurătate seamănă cu un cinematograf pentru orbi./ Mereu plin. Rîzi.”
Acestea au fost doar câteva impresii despre poezia lui Costel Stancu, un poet care n-ar trebui să lipsească din bibliotca de suflet a niciunui iubitor de poezie.
Lectură plăcută!
* * *
Sînt propriul meu biograf mincinos.
Trebuie să mă întorc mereu în alt timp,
să potrivesc lucrurile așa cum au fost scrise.
Scrisul mistifică viața. Știe cineva dacă, într-adevăr,
l-am salvat pe Celălalt sau l-am împins și mai în adînc?
Adîncul are margini. Cerul, nu. Știu doar că
am ajuns regele neîncoronat al clipei de atunci.
Rivalii m-au alungat din oraș. Acum mă
întorc anonim. Rîul a secat. Vîrtejurile nu au
memorie. Peștii, tot muți. A rămas numai podul,
sfidător ca o floare la butoniera călăului.
Unde au zburat păsările de altădată? Chitare de
buzunar, cum le numeam noi. Visător de nelecuit,
credeam că în orice ou e o școală secretă de muzică.
Îmi imaginam călătoria unui titirez pînă pe lună
și înapoi. Am ajuns – după cîtă vreme? – în locul
copilăriei mele. Mă va recunoaște Celălalt?
Îmi va cere iertare pentru pribegia mea?
Liniște crudă, de praf plutitor. De momeală
plictisită să aștepte. O pisică trece strada.
Scrîșnet de frîne, nori palizi, filozofii ieftine.
(Ziua toate pisicile sînt albe!).
Oare acesteia cîte vieți i-au mai rămas?
* * *
Te poți vindeca de mușcătura șarpelui.
Rămîi viu după ce te-a scăpat vulturul
dintre gheare. Se dezmeticește cel lovit,
în frunte, de copita calului. Nebunul își
mai regăsește mințile pierdute. Ies lupii de sub
vraja lunii, planetele de pe orbită,
sunetele din oul sterp, însă omul
de sub puterea cuvîntului, niciodată.
Cuvintele sînt resturi de tăcere. Cercuri
de foc. Multe fiare au sărit, cuminți,
prin ele la porunca Marelui Dresor.
Uneori mă întreb: dacă era scris
ca pe arca lui Noe să urce și două cuvinte,
care ar fi fost acelea?
* * *
Atunci, nimic nu avea margini. Nici adînc, nici înalt.
Nu îmi închipuiam ceva mai cuprinzător decît ora.
Știam să deosebesc pasul omului de cel al șarpelui.
Caută-l pe Dumnezeu în inima celui singur,
îmi spuneai. Eu săream de pe un cal pe altul.
Adormeam fericit în cîte un mormînt, ca-n brațele unei
iubite de-o noapte. Dar, într-o zi, am văzut marginea orei
și am înțeles că voi fi găsit oricît aș fugi.
La adăpost ești doar în propria-ți palmă, acolo unde
nu se gîndește nimeni să te caute. Acum mi-e dor de tine.
E tîrziu. Trăiesc din timpul împrumutat, cu dobîndă
din ce în ce mai mare, de la Celălalt.
* * *
Trăiesc cu o funie legată în jurul gîtului.
Cînd te apropii, lațul ei se strînge.
Cînd te îndepărtezi, se lărgește.
Tu hotărăști dacă mă ții în viață ori nu.
Ai grijă, o altă femeie umblă să taie nodul.
Ea mă vrea fericit, așa cum crede că m-a născut.
Două femei se luptă să mă țină în viață.
Fiecare în felul ei, fiecare pentru ea însăși.
Niciuna nu mă întreabă ce simt, ce îmi doresc.
Timpul trece. Eu scriu. Zadarnic vrei să mă salvezi, mama!
Leagănul meu e acum o ruină veselă.
Cealaltă femeie îmi va fi mormînt umblător.
* * *
Stai singur la masă și bei
din două pahare deodată. Prietenii tăi
– vii sau morți – sînt fericiți unii cu alții.
Fiecare crede că închini cu el. Tu taci.
Tăcerea te apără doar de tine însuți, nu și de Celălalt.
Orice beție în singurătate seamănă cu un cinematograf
pentru orbi. Mereu plin. Rîzi. Viața e ciudată.
Îți amintești cînd te-ai îmbătat așa de rău încît
te-ai dus într-o gară cu trenuri de jucărie și ai vrut
să fugi din această lume? Te-a salvat un tunel rotund.
Of, Doamne! După o vreme, unul dintre pahare
te va implora să îl spargi. Ai fost, întotdeauna,
un om milos. Pereții cîrciumilor unde bei tu
sînt pătați cu vin roșu. Îngeri cu venele tăiate.
