Între vis și realitate – Elena Lucia Spatariu Tudose
mă abandonez somnului
-o lume în care cuvintele
nu au nici o culoare
doar visele sunt colorate
și atât de reale
încât mă trăiesc așa cum
niciodată eu nu am știut
să le visez
dincolo de pleoape
mă cutremură imaginea
soarelui
adus cu izoleta la locul de muncă
și chipul meu
cu tristețea ascunsă sub mască
pasărea curcubeu
se roagă s-o primesc
în colivia mea de beton
mi se așează cuminte
pe umăr
și cântă o arie
din Nabucco…
Cuib de lumină
Te rugasem să nu mai crești
pentru ca brațele mele
să te poată cuprinde cât mai mult
să te pot feri de păsările negre
de apele tulburi și de vânturi vrăjmașe
să mai ții de cald
cuibului roșu în care
te-ai zămislit lumină vie
în sfântă zi de Paște
cu cât creșteai
cu atât te îndepărtai
lipsind tot mai acut brațelor mele
devenite crengi plângătoare
tristă imagine lacustră
cu două cuiburi goale
ca două răni sângerânde
spălate în apa sărată
ce-mi creștea la picioare
te-am abandonat iubirii
Maicii tuturor fiilor neîmbrățișați
și a tuturor maicilor cu brațele
ca niște crengi plângătoare
am devenit dor arzând
apoi cuvânt durut în rugă
murind și renăscând pe rând
cu fiecare an ce îmi albea la tâmplă
de-o vreme m-am împuținat
tu ești tot mai înalt
brațele mele nu te mai cuprind
dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă
mi-e cald și mi-e bine
și mă simt tot mai mult
un cuib plin
de lumină…
Și dacă va fi să nu fie…
Azi am probat
cele mai frumoase rochii
din voaluri neștiute de croitori
cu fir de borangic născut
de puful alb din nori
mă dau singurătății
întreagă neatinsă
de lamentări ce stau
să se sugrume
de capriciile depresiilor
și a fricilor
cu justificări puerile la purtător
n-am să lipsesc la balul
acestei primăveri solitare
aparențele
sunt doar uși
ce se deschid cu o fluturare de aripi
prea mult m-am pregătit
pentru nunta păsărilor
și concertul florilor
în mii de nuanțe de roz
voi juca eu însămi rolul
primăverii tuturor primăverilor
arse și renăscute
din propria cenușă
cântătoare de viață
și dacă va fi să nu fie
voi reinventa o nuntă
cu cele mai frumoase personaje
atât de fragile
încât nici o moarte
nu le va putea atinge
cu vreo aripă transparentă
voi fi eu primăvara tuturor primăverilor
despre care nu s-a scris încă
nici o poveste cu happy end
voi fi mireasa ta
cu părul alb
în strai de primăvară
vis împlinit
în cea din urmă seară…
Marți treisprezece
Cu secundele atârnate de glezne
aștept duminica
la semafor
azi e de-abia marți
semaforul e roșu
de trei ceasuri
și nu-mi mai amintesc
dacă trei sau treisprezece
ține culoarea asta
sau azi e treisprezece…
Ah da
azi e marți și e treisprezece
e ziua în care
mâța neagră
îmi taie calea
în două
și indiferent pe care cale apuc
voi întâlni neapărat
numai semafoare pe roșu…
E seară deja
cu gleznele însângerate
aștept duminica…
la semafor
umbra mea
dansează burlesc
cu o floare roșie în gură.
Mâine
e o altă zi…
De-a v-ați ascunselea
Am învățat demult
că jocul cu moartea
este un joc pervers…
scorul este doar amânat
și gongul final
întârzie să bată
atâta timp cât
ea se distrează încă
pe seama naivității mele
iată
de pildă chiar acum
ca și altă dată ne jucăm
de-a v-ați ascunselea
și în timp ce eu
o număr cu zecimale
printre degetele răsfirate
și-n loc s-o caut
mă ascund în primăvară
ca într-o veșnicie colorată
o văd de departe
bandajată la ochi
numărându-mi anotimpurile
sub un tei
înflorit..
Frumoșii pământului
Parc-am trăi
într-o bulă atemporală
un fel de paranteză închisă
gelatinoasă și transparentă
suntem protagoniștii
unui carnaval al măștilor uniforme
de tip chinezesc-comunist
constrânși
să purtăm cu toții
aceeași mască anostă
care nu ne mai deosebește
unii de ceilalți
o mască universală
arătându-ne egali și ridicoli
exersând dansul grotesc
al morții…
doar ea nemascată
moartea
se arată în toată splendoarea ei
de împărăteasă apocaliptică
arătându-ne cu degetul descărnat
cât de hidoși suntem noi
frumoșii pământului
în timp ce primăvara
seamănă viață
pe străzile pustii…
Pas de deux
Picioarele obosite
de atâta șotron
prin intersecții
încercau să ghicească
calea cea dreaptă
tălpile sângerânde
lăsau urme
pe fiecare cărare
greșită sau nu
dansând
piruete pe poante
încă un pas de deux
penetrează adâncuri
răsfirând rădăcini
în nisipuri mișcătoare….
trunchi contorsionat
prelungind
brațe desfrunzite
degete descărnate
dau norii la o parte
unghii
scrijelesc cerul
mâini împreunate
a rugă
caută
și caută…
printre îngeri și demoni
unde ești…
unde ești…
neliniștea asta…
Doamne
ce caut
neliniștea asta…
îmi înnoadă cuvintele…
și caut
oare ce caut…
Umbra doarme
chircită
cu genunchii la gură
tresare uneori
ca într-un coșmar…
