Revista Vocativ

supliment cultural

medalion proza

MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •  

Nu ai nici cea mai palidă idee cine ar putea fi Mila dar, și mai important, parcursul ei prin păinjenișul unui roman de-a dreptul tulburător. Un omagiu femeii dar și vieții.

O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 89 dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări, sau biografia unei femei oarecare… cartea este ca o operație pe cord deschis…

…o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

Mariana Cornea în pielea prozatorului preocupat de introspecție izbutește să aducă la lumina cititorului imagini și senzații năucitoare.

Cartea este pe alocuri plumburie dar emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranța care nu moare ultima, ci …niciodată… (Valeriu DG Barbu)


Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București


…Cum a început povestioara asta? Cu alte povestioare, prea mici să devină istorii, prea mărunte, prea înghesuite să țină în brațe soarele diavolesc de obositor, prea tinere să fie femei, prea cuvioase să fie curve. Și un coșmar!

Ce e aici atât de interesant? Intrăm să cuprindem întunericul și lumina, cu ochii larg deschiși, atingem femeia, castaniul părului, rochia și supunerea, brațele ei strânse, dar nu suntem curioși să îi știm oftatul și fericirea.

Acum alte posibilități nasc alte brațe, un trup pregătit să taie castaniul, pierzându-și puterea.

Acesta va fi adevărul, încălțat cu cizme lungi din cauciuc; respiră adânc, respiră adânc! E un vis?

Cine poate suci altceva să nu fie un vis? De fiecare dată sunt milioane de fețe într-un adevăr remarcabil de jalnic. Milioanele acelea sunt creaturi sălbatice, ser înecat în fum și cenușă.

Dacă vrei să-i vezi verdele, trebuie să știi unde să privești! Desigur, unde este femeie, nu simți că stă în piatră tot ceea ce trăiești într-o iluzie, într-o tavernă, în orice prostie.

Lara privește grotescul meu, sunt eu, Mila. Chiar te rog, privește gunoiul în cutia asta frumoasă!

I-am aplicat o ghirlandă de flori, flori din hârtie creponată, casele și turnul bisericii mele, care se împreunează cu abandonul și păzitorul meu.

Nu sunt printre cele care fiind pe moarte, ar implora cerul să-i salveze sufletul, sunt printre cele care discută despre răzbunare, despre drept și strâmb. Sunt doar voința celor ca mine, cu Biblia într-o mână iar în cealaltă – fuga totală.

De aici începe întregul de străbătut. Superioritatea și iremediabilul altora mi-au otrăvit traseul, mi-au mai rămas cinci pași și tu te vei lăsa în seama mea, pentru că nu există antidot. Acum eliberează-mă!

Te eliberez de frânghia care ne leagă doar pe pământ, în timp ce acești cinci pași, sunt cinci moduri carnivore prin care vom pieri.

Se prea poate să devin vizibilă, dar tu, Cleopatră, cu privirea și agilitatea acelui ,,niciodată”, lovește-ți lutul până se sparge!

Nu vom mai fi un întreg, o apariție cu tendința schizofrenică de a experimenta vindecarea; te văd murind, tu mă vezi murind, nimeni nu a reușit lucrul acesta, doar noi două, nimeni nu a văzut pe nimeni murind.

Iarna asta e mai geroasă ca de obicei, dormitorul a devenit o cameră frigorifică, știi, sângele acela răvășit este val de gheață și pulbere iar carnea atârnată de draperie, liniștea celor două ferestre, nu mai urlă semnalul SOS.

Lara, pentru ce să mai rămâi aici? Lara, pentru ce să mai rămân? Pentru ce să te mai unduiești pe tocuri înalte, să-ți mai freci coapsele de mizeriile acestui oraș, pentru ce să-ți mai agăți ghirlanda și ochii de acest grotesc?

Privește, te voi zgâlțâi până te vei așterne pulbere, asta dacă vei refuza să faci ce-ți sugerez, îți voi suge sângele cum lipitorile și întunericul nopții prin care definitivul spune lucrurilor pe nume.

Nu plânge, nu ai de ce, viața asta schițată așa, în batjocură, pe o bucată de carton presat, nu merită să rămânem! Chiar și o piatră, ca să aibă o moarte de două ori, se repetă în cinci pași decisivi. Care sunt?

Răbdare, draga și iubita mea prietenă, răspunsul meu va provoca întrebări, de aceea prefer să ți le formulez eu, despre cea care începuse când încă nu se sfârșise, așa cum se cuvine.

Toamna venise fără să o aud, fără să îi văd măreția iar Cristi, care până atunci, cu regretul șarlatanului, intra în lutul meu povestindu-mi despre dragoste, despre corpul format din lucruri atât de subtile…

…rămânea mai des peste noapte, încălzindu-mi picioarele cu grijă, ascultând vibrațiile legăturii cu ombilicul meu, iar eu respiram în corpuri diferite, cred.

Câteodată, Lara, schimbările devin realitate și te surprind, te surprind cu dinamica hotărârii de a se cristaliza.

Adeseori, alături de sine plângi momentele importante din viața ta și fără să îmbrățișezi sinuciderea, trecutul șfichiului cântă zi și noapte, iar tu, Lara, nu știi bătălia nouă…

…săruturi sub forma unui pumn bine plasat să-ți sfărâme mersul, trasul de păr, mângâieri sub forma loviturilor de picioare, martoră a descompunerii timpului.

Timp, ce este timpul, draga mea? O roată dezlănțuită, un râs mistic aparținând aceluiași potir.

Adeseori o mare minciună conține un mare adevăr și te întrebi dacă prin înșelarea cuiva, diferența e obligatorie.

Să devin nemuritoare, mi-am unit murirea cu murirea lui, fără încetare îl iubesc Lara, îl iubesc, măcinată de copilărie, măcinată de prezent, măcinată de disperare.

În noaptea eliberării, în noaptea de un octombrie neauzit de mine, în noapte, cred că îmi e rău, de fapt din timpul zilei, încovoiată de durere respir, respir adânc. Respiră! strigă tovarășa. Respiră! repetă Cristi.

Tovarășa îmi răscolește din când în când interiorul, și doare teribil Lara, par atât de pipernicită în patul care, prin găsirea sa nu a pierdut nimic din părțile picante ale povestioarei, dar acum, înecat în sânge, rătăcește pe undeva unde suntem.

Cei doi șușotesc de zor cu privirile albite de dumnezeirea actului ce va sosi curând. Iată, a sosit înconjurat de un templu, nu e nici un alt templu ca el, pentru că locul lui e aici, este acolo!

Nu înțelegi, pe cine trebuie să convingă acest lucru? Misterul care îmi ținuse viața în această rea-litate, privea afară ceva îndepărtat.

E redobândirea liniștii, o duminică istovită, prima duminică liberă de vreo două luni încoace.

Lumina năvălește obraznică în camera aflată în dulce penumbră, adâncită în somnul letargic al trupurilor și înjură corect, ca după dicționar, neliniștea străzii, încrucișarea lucioasă a semaforului la cinci și jumătate.

E atât de stăruitoare, încât aerul își bagă degetul în răcoarea albastră din locuința de la etajul trei, zâmbind stânjenit, atinge carnea și glasul strident al unei ambulanțe până la muchea tavanului.

– Mmmm! ce naiba se întâmplă? mormăi cu glas cleios bărbatul, prelungit ca o uitare imensă  într-o nedeslușire în care ființa sa se regăsește.

Nu am pic de pace! mormăi din nou, retrăgând cu atenție brațul de culoarea bronzului, din împrejurul tărâmului pe care adoră să hoinărească.

Își freacă fruntea nervos, își arcuiește valul de carne și oase fără efort, îndreptându-se cu pași de fiori înspre mica bucătărie, care puse stăpânire deodată pe mintea lui.

– O cafea, o cafea, să îmi iau doza! rostește în timp ce se îndreaptă ca o mașină teleghidată de o mână nevăzută înspre aragaz.

Cafeaua, un amestec de năut și cine știe ce alte bazaconii comuniste, îl aștepta într-o cutie de ness. Maria încă doarme după tură… a ajuns acasă pe la unu noaptea. Muncește mult și conștiincios, muncește cu oamenii și pentru oameni.

Secția de obstetrică-ginecologie din clădirea maternității spitalului județean e un sector foarte greu, unde decretul antiavort al ,,minții luminate”, din înalte rațiuni pentru nașterea ,,omului nou”…

…forțează femeile să devină mame și victime, personalul medical nu suflă nimănui cauzele deceselor, e un subiect tabu.

Sărmanele, să scape de sarcinile nedorite, își introduc obiecte, plante de tot felul, apelând la așa zișii medici care, pe bani grei, provoacă avortul în condiții mizerabile.

De multe ori aceste nefericite ajung la urgența spitalului și sunt obligate să spună ce, cum, cine, ca mai apoi, după zile de spitalizare în salonul septic, asta dacă au șansa să scape cu viață, sunt chiar arestate.

Și toate astea se întâmplă să sporească natalitatea. Maria și colegii ei sunt obișnuiți cu vizitele neașteptate ale miliției și procuraturii care controlează la sânge fișele bolnavelor. Câtă disperare!

Cristi M. meditează la toate astea cu tristețe pentru că el și Maria, în 18 ani de căsătorie, nu au avut șansa de a avea un copil. Dragostea lui, dragostea ei, dragostea lor, purtătoare de păsări le e parâma.

El are convingerea că vor reuși să aibă un copil al lor, încercase de multe ori să îi sugereze adoptarea unui bebeluș, dar ea se împotrivea de fiecare dată ideii până aproape de depresie.

Cu alte cuvinte, doar un copil, sânge din sângele ei, un copil, sânge din sângele lui va intra în viața lor, numai și numai atunci comuniunea lor va fi desăvârșită.

(…)

–  Nu plânge, ești perfectă, Lara!

Zgomotul pantofilor simpli și eleganți, pare o dulce frământare în pântecul orașului aproape adormit, când doar păsările nopții flutură destine și răspunsuri celor care vor să asculte.

Clubul o întâmpină cu o petrecere privată mai largă, la care ea nu a fost invitată, dar Gică, băiat finuț, făcu semn bărbatului de la intrare să o lase să intre.

Muzică jazz în surdină, bufet chic așezat cu grijă într-un loc îndepărtat și la vedere celor care vibrează în acest spațiu; femei frumoase și elegante, bărbați atrăgători, puși la patru ace… pare că Orașul luminilor s-a transferat aici, în fiecare parte.

Pe ringul de dans, perechi înlănțuite cu disperarea unui cuvânt numit roată, cu smerenia alcoolului, călătoresc în jurul unui întreg fluid, unde oare se duce?

Iar la mese, cocteiluri de toate gusturile și culorile întâlnesc viețile anterioare celor ce mai reușesc să-și amintească.

Lara strălucește ca o regină așezată la bar pe scaunul înalt care îi dăruiește și mai multă distincție, în timp ce Gică, serviabil și încântat de prezența ei, îi oferă din partea casei un cocteil inventat de el… Goodbye to you.

Lara, încântată de combinația de alcool, fructe de pădure și secretul neîmpărtășit a lui Gică, a lălăit chiar și un început de cântec, încă neauzit și necompus de nimeni, dar care conține cuvinte magice, gata să nesfârșească seara până în zori.

Lume selectă, oameni cu bani, chipuri enervant de regăsite în vederea Larei, solicită spiritele supraviețuirii.

De ce se află aici? De ce preferă să fie o pasăre de noapte? Cineva știe, știe totul, dar încă așteaptă să vorbească!

Din colțul rotunjit al elegantului bar, printre luminile înșelătoare, printre hohote de râs, printre țipete alintate de femei, Lara privește un singur bărbat, unicul bărbat care i-a trezit interesul.

Toată feminitatea ei picură pe marmura încăperii, picură de pe scaunul înalt și elegant, picură moale și dulce, sacră și frumoasă spre a-i spune să vină cu ea într-o călătorie lungă și proprie.

Lara nu e o formă printre alte forme și nici o magie printre altele, e lama bine ascuțită, formidabila plăcere a orbului de a face și de a aduce interogația la persoana I.

Întoarsă cu spatele la bar, se ascute-n privirile lui, strălucește clasic și modern, voluptoasă, nu într-un anumit timp, ci într-un acum pe care și-l dorește înspre zări inimaginabile.

–  Ce-avem noi aici?

Puțin răvășiți ochii lui albaștri o măsoară amuzați, dar în același timp cu mult interes.

Conturându-se din formă fluorescentă în carne și oase, Sebastian zâmbește ca un cunoscător al răspunsului care se lasă așteptat.

–  Eu sunt Sebastian… tu?

–  Lara, răspunde pasărea răsfirându-și aripile prin ar-șița de pe umeri.

–  Sunt liber în seara asta, nu ai vrea să facem o plimbare?!

–  Te-ai întrebat dacă eu sunt liberă? Nu crezi că aș putea să nu fiu?

O privi și îi șopti încet, aplecându-se spre înainte, aproape atingându-i părul:

–  Știu că ești disponibilă, mi-a spus mie o păsărică în timp ce mă deplasam spre bar. Ești încântătoare și știu cu ce te ocupi… așadar – ești liberă și cât?

Lara zâmbind toată floare, întinse cu grație o mână și, fără să vorbească, strânse ușor palma lui, în semn de plecare într-o lungă călătorie, răsfățându-se într-un accept cu plete fluorescente și o flacără tulburată straniu.

Lara nu e o curvă, nu e o prostituată de lux, e o artistă… pentru ea aceste momente sunt doar preludiul unui act creativ.


Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •  

LEAVE A RESPONSE

Adresa ta de email nu va fi publicată.