Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

mare lasă-mă să-ţi spun ceva

viaţa m-a chemat la întânire eu nici nu ştiam cine este
îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum îşi lasă fluturele coconul
am avut mai multe mame dintre care una patria
nu puteam să-i spun pe nume până nu am vizitat logopedul
prima oară de cuvântul iubire acolo am aflat
mai aveam mult până să experimentez
pe carnea mea am plâns dezbrăcată de mentalităţi
pe urmă am ajuns pe planeta bărbaţilor şi
nu ştiam cum să mă comport aici nu mai era de îmblânzit o vulpe
aici era vorba de vânătoare zveltă mă aruncam în ape mă
scufundam ura trecea glonţ pe lângă mine gata să mă nimerească
am asimilat întâiul cuvânt din abecedar singurătate
nu am trecut clasa de la sine înţeles că eram
altfel toate lucrurile grele au trecut
mai întâi pe la mine ca pe la un controlor de bilete pentru moarte

după ce te-am întâlnit m-am minunat de parcă aş fi descoperit
o nouă planetă iluzia că voi putea să fiu însămi fără intervenţii războinice
dinafară cerul se vedea cât o secure care îmi tăia speranţa în două
şi o băga pe focul unui amurg în plină ocupaţie

portret în schimbare

când ies din mine cu ochii închişi trupul
pe care îl port de obicei stretch
se moleşeşte şi cade ca o rufă

mirosul lui adulmecat de departe atrage
oamenii poartă figuri dali sufletul şi
umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
manifestaţii de culoare

cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori

să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
în stradă actorul deghizat cu sinele meu
încercând să mă joace
un rol secundar de funcţionar muncind zi
lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă

bănuieşte ce vreau îmi face loc
apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
Dumnezeu mă salută de pe punte

despre un artificiu de vreme

în ţinută militărească toamna
aşa tânără mi se pare
de parcă ar fi schimbat data
un administrator face artificii
să meargă brici timpul
taie în carnea mea moale
proaspăt bronzată cu soarele
ca un costum de baie sexi

şi dă raportul oamenilor de orice fel
cu mâna la chipiu îi scapă câteva gânduri
pe-o creangă se răvăşesc într-o armonie
numaidecât înţeleasă
filarmonic îşi numără zilele până la
următorul eveniment aplaudat
cu artificii de calcul

se petrece uman
cu fumuri şi lichid în arome
şi câţiva paşi de defilare
simularea zborului frunzelor pe harta
păzită zi şi noapte
de mine mă tem de mişcările astea care
ar putea declanşa
neliniştea unei iubiri
fără graniţe

totul e să mergi până la capăt

dăduse toamna în oameni
dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul
iubitule
să-l luăm cu noi
mai singur ca niciodată mai neîncrezător
a intrat în vorbă o turbulenţă bizară ne îngrijora
nu ştiam nici măcar unde să-l lăsăm
dacă să-l lăsăm şi de ce
importanţi ca fructele dorite dintr-odată
ne-a întrebat dacă ne iubim şi cât de frumos toamna făcea cununi
din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
aşa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
şi mi s-a părut că vrea să curme
distanţa până la el
mi-era mai dragă viaţa de teamă poate un noian de frunze acoperise
parbrizul nu mai vedeam
în afară era pustiu dumnezeu
ne încerca
acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii
stârnit de aici
din sacrificiul cuvintelor

e atât alb care vine spre mine

cât de haină să fii inimă
să te hrănesc cu sângele meu
şi să-mi refuzi orice intervenţie
de a te face mai bună decât eşti
lasă mâinile astea curate să deschidă o uşă măcar
acolo unde iubirea e
ca un puşcăriaş care nu a văzut de ani lumina
în timp ce tu îi pui lanterna în ochi
se fereşte involuntar şi dureros fuge
în multul întuneric obişnuit
să se dea bine pe lângă oameni singuri

cineva doreşte să intre încet
să aerisească locul umed să schimbe
ceva pe culoarele obscure mirosind greţos a
singurătate
zănatico ai pus gratii
de parcă de obiecte de fier ai tu nevoie acum
în loc de-o mână care să-ţi armonizeze
pulsul pe muzica destinului

se lasă atât de alb înăuntru
liniştea care nu doare
căldura unui anestezic molatic
ademenitor viaţa pare o navă
lovită de stânci după ce ai trecut
prin moarte scapă cine poate

îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

melancolia este fericirea de a fi trist

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea