Valeriu Barbu se joacă, mintea lui ascuțită zbârnâie în toate direcțiile lirice ca un titirez. Nu este cantonat într-un singur registru, dimpotrivă.
Versurile sale formează un întreg univers al discursului liric, care se mulează când pe poezia manifest, protestatară, în care subtil atinge punctele vulnerabile ale societății în care trăim, îmbrăcând versurile-spadă în veșmintele ironiei, când pe poezia canonică și filozofică sau, sporadic, abordează tematica autobiografică, pe cea a copilăriei și a iubirii.
Însă titirezul se oprește rareori și pică pe terenul copilului – Valeriu iar proza (un fluture încărunțit) și poezia se transformă subit în bijuterii ale sufletului care dezarmează anti-talentele ce privesc cu invidie și admirație delicatețea filigranului lucrat cu mare sensibilitate artistică.
Aceste ,,deraieri” sunt preferatele mele. Când termin ultimul cuvânt de citit, mi-e ciudă că am ajuns la final și regret că nu există un ,,va urma”.
Unul dintre preferatele mele este volumul ,,Poetom”, publicat în primăvara anului 2020 la Editura Minela, un poem epic construit pe șase mini-piloni ce susțin întregul conținut:
Incipit, umbritul, uciderea luminii vii, Poetom cântă superbilor, trezia, viitorul de atunci. Personajele poe-biblice sunt: Poetom (poetul), Superlativul (Dumnezeu), Superbii (oamenii) și Umbritul (diavolul).
Poetom – un hrist care salvează omenirea de la urâțire – se impune prin credința de neclintit a autorului, conform căreia doar poezia pură va salva sufletul de la pieire – ,,refuza să plângă de durere/ păstra veselia, fie chiar și cât o pojghiță”.
Dacă Adam a fost creat din lut, Poepruncul este creat din suflul naturii – ,,apele se restrânseră lăsând razele jucăușe/ în voia lor să deseneze țărâne /fiindcă din tânjirea acestora se născu Poepruncul”.
Ajuns la maturitate, Poetom are ca primă expresie ,,lacrima… un glob cristalin imitând ochiul/ și ploaia/ bucuria, ființă cuvântului mulțumesc”. Superlativul, Dumnezeu, privește cu ,,veselă blândețe” noua sa creație care avea să schimbe lumea, îmblânzind Superbul – Omul.
Și cum întotdeauna lumina este contestată de întuneric, inevitabilul s-a produs prin apariția unui nou personaj, Umbritul, cel care vede în Poetom pericolul nașterii unei noi lumi – ,,poe-lumi… primejdia fără măsură”.
Inventează tot felul de intrigi ,,tablourile înfricoșării… semne și închipuite virtuți”, folosindu-și armele din dotare: minciuna, ipocrizia, succesul de moment, faima iluzorie ,invidia, dezbinarea, manipularea în masă cu ajutorul preoților, aceia care…
… ,,îngânau versuri de hulă/ jelanie și revoltă” prin ,,poemele lor ostile pomeneau eroi/ anume confecționați/ să sporească derutele”.
Dorința Superbilor, a oamenilor, de a deveni faimoși cu orice preț, se accentuează odată cu apariția multitudinilor de diplome și premii literare ,,pentru orice vers șleampăt nătâng”…
…determinându-i pe aceștia să ia calea faimei, o altă orbire ,,și, astfel, sufletul lor venea ucis/ deopotrivă și opera/ triumful imposturii fu amplu celebrat… umplură Pământul până la refuz:/ statui mărețe, premii grozave, laude și aplauze/ și cât durau aplauzele, atât și succesul”.
Falsitatea superbilor de a-și construi creațiile doar de dragul de a impresiona, de a epata, ajunge la cote maxime. Umbritul spera ca prin imitarea cânturilor curate, izvorâte din sufletul neîntinat al Poetomului care lupta în felul său împotriva răului – ,,căuta leacul în străfundul lacrimii”- să convingă prin înșelăciune superbii că versurile ,,meșteșugite despre nimic” sunt idealul noii lumi.
Era de neoprit în lupta cu frumosul – ,,vopsi lacrima cu străluciri părelnice/ ca superbii să le ia drept podoabe”. Oamenii au ales strălucirea aurului, o amăgire care distrugea lumina căci, așa cum scria Poetom, creatorul acestui volum de excepție, Valeriu Dg Barbu – ,,în întuneric/ nici aurul nu strălucește”.
În lumina ,,silită” – faima – superbii nu mai vedeau creația Superlativului, își învățau pruncii că ,,suferința este singura cale/ și mântuire”.
Preoții instigau superbii ,,la lupta între ei/ și-i meniră pierzaniei:/ jaf, ucidere și medalii pentru asta”, au ispitit oamenii cu moaște și rugi, au creat un Dumnezeu al spaimei ,,tiran, egoist și înfumurat”, abandonându-l pe cel real care ,, hărăzi numai bucuria cale mântuirii”.
Umbritul, întunecat de furie pentru eșecul încercărilor sale de a-l distruge pe Poetom, continuă diabolica-i luptă născocind ,,cutii luminoase/ caleidoscoapele amăgirilor”, întregindu-și lucrarea prin confuzie totală în rândul superbilor.
Bibliotecile ,,musteau de cărți necitite”, poezia era sortită pierzaniei prin forme ,,meșteșugite/ ode instinctelor, imnuri ceții/ și pierzaniei”.
Știința le dădea superbilor iluzia că sunt stăpânii lumii. Ei continuau în orbirea lor să dea crezare preoților, distrugând calea ,,Luminătorului” prin ,,civilizații, neamuri și bizare culturi…” amestecând ,,viciile și virtuțile/ până la confuzie”.
Cu timpul, preoții nu mai aveau putere asupra oamenilor. Atunci, întunecatul se îndârji și mai rău iar ultima născocire a lui fu aceea de a răspândi vorba că Poetom și urmașii acestuia sunt nebuni – ,,chiar și în iubire”, erau considerați ,,vagabonzi, măscărici, arlechini sau menestreli.”
Urmașii Poetomului fură alungați din cetatea lacrimii de bucurie – ,,batjocoriți, luați drept bicisnici, eretici/ nedemni de ispravă și de plânsul comun…”.
Renașterea nu era altceva decât creația artificială, orbirea întru opera curată a Superlativului care privea totul cu îngăduință, lăsând ,,lacrima sa/ lumină nouă peste țărână/ dar superbii o colorară în roșu, răstignind-o”.
Dumnezeu știa ,,că niciodată nu va fi totul pierdut”, credea ,,în curățenia viziunilor lui Poetom” care-și continua menirea:
… ,,refuza să plângă de durere/ păstra veselia, fie chiar și cât o pojghiță” și smerit ,,umbla peste ape ca un vânticel de primăvară/ sărutând cu sfială orice fir de iarbă” apoi se retrase ,,în pustie/ în măduva pădurii și a câmpului/ în esența apelor/ se recompunea pe sine”.
Pentru toate născocirile urâte, singura lui armă era poezia – ,,cânta imnuri închinate oricărei particule… înfruntând senin răul”. Se refugie în natură – ,,în plante și arbori bătrâni/ în păsări, gâze și mărunte vietăți”, până când ,,începu să reînvie” timid în superbi.
Atunci Poetom începu să comunice în felul lui cu oamenii, luminându-i cu poezia vorbelor sale ,,noi toți suntem fiii bucuriei/ Superlativul ne-a dăruit absolut totul/ până și voia să rătăcim”…
…îi îndemnă să lase în urmă trecutul înnegurat și să-și îndrepte privirea și sufletul spre darurile oferite de Superlativ, daruri care aduc doar bucuria de a trăi – ,,ne-a hărăzit veșniciile/ ne-a zămislit din speranță/și ne-a dăruit universul Său”.
Finalul volumului este plin de lumină, înălțător, este odă adusă vieții, bucuriei, naturii, renașterii, credinței într-o lume nouă, fără tristețe, fără durere, fără păcat, o lume purificată de măreția inocenței, a întoarcerii ,,la ființa dintâi/ la copilul primordial”.
Dialogul dintre Poetom și soare are o încărcătură emoțională fantastică, fără precent – ,,Poetom șopti Soarelui:/ crește bunuțe coroana ta/ întinde poalele tale peste locuri umbrite//… iar Soarele își spuse taina:/ ce pot face eu în fața luminii din Oameni?/… mai bine trage tu vălul umbrelor de pe ei/ cu forța bucuriei tale/ nemăsurat de blândă”.
El îi îndeamnă pe oameni să nu caute poezia acolo unde ea nu există, ci în frumusețea din jurul lor, în viață, în bucuria de a trăi:
,,nu mai căuta poezia/ ea este surâsul viața și împlinirea menirii de Om/ Superlativul de-o veșnicie ne cheamă… simți legile vii cum sună a poezie?// nici nu mai trebuie să scrii vreo ceva/ versul inimii tale ajunge singur/ acolo unde nicio carte n-ar visa vreodată// uite, eu, Poetomul/ nu am scris niciodată nimic și totuși/ din nou lumea de cântec am umplut-o”.
Oamenii l-au urmat, lumea s-a schimbat ,,pământul începu să respire frumos/ neasemuite îi erau splendorile… universul se umplu de poezia-esență”, bucuria era lumina călăuzitoare iar ,,salvarea vine prin poezie/ poeții sunt mereu cu smerenie împărați supuși ai vieții?”.
Poetom era invocat ,,ca un Zeu ca un Om ca un Soare”; ,,… unicul vindecător/când este rană el însuși -/ doar bucuria este fără de păcat”.
Când oamenii simțeau că pierd acea bucurie tămăduitoare ,,… învățară/ să o ia de pe buzele și din ochii pruncilor”.
Volumul Poetom se remarcă prin sinceritate, autenticitate, puritate, este lumina din sufletul celui care l-a conceput, un proroc al seninului.
Valeriu Dg. Barbu s-a întrecut pe sine scriind această carte care vine ca o explozie de frumusețe și bucurie, spulberând infernul prin sinceritatea copilului-mare, urmaș demn al poetomului.
Își construiește propriul univers departe de furcile păcatului, departe de durere și întuneric, folosindu-și condeiul magic dăruit de divinitate.
Recomand, fără nicio reținere, această carte, ”Biblia poeților”, care te înalță deasupra umbrei realității, deschizându-ți noi orizonturi către o altă lume mai bună, liberă să simtă și să gândească exact așa cum îi dictează sufletul, o lume spre care ar trebui să năzuim cu toții întru purificarea spiritului ,,fiindcă aici toată suflarea participă/ la un singur poem” – viața.
Claudia Minela
