Revista Vocativ

Etichetă: poezie

  • Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Ia-mă de mână

    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde este eternă primăvara
    unde apusul de soare inflamează cerul colorând pământul de chihlimbar
    vreau să aud cântecul frunzelor prin pădure
    șoptind poezii la trecerea vântului
    vreau să gust verdele crud al ierbii
    să ascult geamătul mugurilor pe ram
    să privesc căsuțe pitite în umbra bisericii
    și să-mi îmbăt plămânii cu aerul încărcat cu parfum.
    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde pot găsi ținere fără bătrânețe
    unde viața înmugurește
    și dragostea pura mângâie inima.

    Am nevoie de tine

    Am nevoie de tine,
    am nevoie de o îmbrățișare,
    de o lacrimă ce coboară încet până la inimă,
    am nevoie doar de o simplă atingere
    capabilă să închidă în ea
    tot ceea ce ne unește
    am nevoie de un mic zâmbet
    ce îmi poate mângâia sufletul
    atât de zbuciumat între nesiguranță
    și răul ce ne înconjoară zi de zi.
    Însă tu, Fericire
    îmi bați la ușă îmbrăcată în zdrențe
    îți deschid fără să te recunosc
    te alung strigându-ți vorbe de ocară
    iar tu pleci abătută
    vagabondând, lăcrimând
    pe străzile pustii ale orașului.
    Să te chem nu mai pot
    glasul meu se lovește de ziduri
    precum bilele unui flipper.
    Cui să spun acum:
    am nevoie de tine, Fericire!

    Bună dimineața, Viață!

    Unde să te caut primăvară,
    acum când nu mai pot ieși afară?
    Hai, vino iute! Uită-te pe geam
    Și-ascultă cântul păsării pe ram!
    Cireșii sunt în floare și ninge cu petale
    Azi zburdă mieii liberi jos în vale
    E plină iar câmpia de dalbe margarete
    Dar tu copilă dragă nu le mai pui în plete.
    O rază sprintenă îmi bate în fereastră
    Jucând apoi cu florile din glastră
    Se-aude clinchet viu de clopoței
    Dar nu mai râd copiii veseli pe alei.
    Nici clopot nu mai sună în turla cea înaltă
    Chemând oameni la slujbă cum o făcea odată
    Biserica e goală, nu-i suflet să se-nchine
    Plânge Isus pe cruce, căci nimeni nu mai vine.
    O lumânare arsă, demult uitată-n strană
    Și floarea ofilită în colțul de icoană
    Cristelnița în care demult te-ai botezat
    La Sfânta Liturghie în van te-au așteptat.
    Tu primăvară dragă, degeaba-mi bați la geam
    Vreau să mă-ntrec cu tine, putere însă n-am
    Azi dorul mă cuprinde, un dor nebun ce-apasă
    Dar eu nu poți ieși…sunt consemnat în casă!

    Sărutul ultimului val

    Singură,
    nepermis de singură în mijlocul atâtor oameni!
    Călători pe aleile vieții
    prea grăbiți ,
    prea prinși în plasa gândurilor personale .
    Singură, prizoniera gândurilor de peste noapte,
    sclava zilei neîntinată încă,
    îmi abandonez chipul primei raze de soare ce îndrăznește să pornească spre pământ.
    Simt răceala țărânei cuprinzându-mi oasele obosite.
    Și ce dacă ziua abia începe? Acest trup își poartă oboseala cu el,
    se adapă din ea precum dromaderul în deșert.
    Mușcă cu dinții trecerii timpului din carnea șubredă.
    „Eu” sunt „tu”, „tu” ești „eu”, suflete călătoare prin zbuciumul zile de azi, de mâine și de toate cele
    ce v-or să vină!
    Stele căzătoare prin galaxia Timpului, vremelnice treceri,
    clipiri printre pleoapele Bătrânului Univers!
    Mă îndrept către mare
    abandonându-mă imensității cu sclipiri de argint
    Îmi îngrop vârful degetelor în nisipul curs dintr-o clepsidră sfărâmată
    Așteptând cuminte întoarcerea valului
    Tânjind la un ultim sărut!

    Cioburi

    Prizonierele unei clepsidre
    fire de nisip coboară cadențate
    Un pasaj dificil a unei vieți prea încercate.
    În liniștea nopții, sunetul unei sirene îmi scutură gândurile.
    Undeva în oraș, o altă clepsidră va fi spulberată,
    boabele sale vor prinde aripi dispărând în golul din jur.
    Auzul surd la șoapta vântului,
    ochii orbi la strălucirea soarelui din care roua nu va mai curge pentru a clăti abundența de timp.
    Riduri profunde, cu rădăcini în adâncul inimii hrănesc dorința de supraviețuire, agățându-se de o
    ultimă respirație.

    Hai

    spune-mi o poveste
    cuvintele tale
    să-mi rămână
    agățate de suflet!
    Susură amorului
    călător prin vene
    până la inima mea
    fă-o să tresară
    în ritmul inimii tale!
    Învelește-mă în
    coperta gândurilor tale
    acoperământ să-mi fii
    în frigul înserării!
    Sărutul tău fierbinte
    să usuce
    ipotetice lacrimi
    ce uda-vor cândva
    obrazul meu obosit!
    Atinge-mă ca pe un vis
    în goana nebună
    pe cărările vieții
    și nu mă lăsa să plec
    nicicum, niciunde
    oricum!

    Privească-ne luna!

    Lasă vara să îmi intre în suflet
    deschide mâna
    lasă-mă să dorm în căușul palmei tale
    degetele tale să fie acoperământ
    trupului meu dornic de mângâierea ta
    lasă șoapta inimii tale
    să călătorească nestingherită pe cărările corpului meu.
    dă-mi cupa buzelor tale,
    lăsă-mă să sorb esența amorului până la ultima picătură.
    Privească-ne Luna din iatacul cerului
    pizmuind dragostea noastră,
    învăluită în cearșafurile nopții
    să tânjească de dorul Soarelui.
    stele împrejuru-i să danseze purtând pe brațele lor Uitarea
    iar ea, doamna Lună să își oglindească chipul în fremătarea apelor,
    Aștepta-vom dimineața printre așternuturile mototolite,
    transpirând aroma iubirii
    trupurile noastre se vor atinge tangențial
    abandonate în brațele Morfeului
    sorbi-vor nemuritoare clipe din cupele de aramă a unei vieți perene.

  • MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

    MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

          În loc de introducere:

    Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)

    Poemul nu se scrie,

    se naște în eter

    multe veacuri înainte de ființarea pe pământ.

    Poemul nu se scrie, se simte

    vibrația-i dansantă în jurul aurei poetului.

    Poemul simte poetul, îl alege cu grijă

    așa cum sufletul copilului își caută mama

    înainte de prima bătaie de inimă.

    Poemul nu se scrie, se naște din condei

    precum o arie divină, ce a primit acordul

    să înalțe omenirea.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta respiră a tine?

    Ți-am luat spiritul și l-am zidit

    așa cum Manole și-a ridicat mănăstirea

    pe sufletul Anei.

    Te-am sacrificat ca pe un miel de Paște

    în poemele mele

    și nu ți-a spus nimeni.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta pulsează de tine

    și crește cetate în jurul tău?

    Suntem cuplul perfect în poezie, necunoscutule;

    te cunosc mai bine decât palmele mele

    mânuind bidineaua cuvintelor.

    Oare știi că ți-am sfințit sângele, jertfindu-l

    pe altarul Marii Deveniri?

     

    La capătul tăcerii

    (în memoria străbunilor mei deportați)

    La capătul tăcerii

    sunt eu, țipătul

    ultimilor străjeri ai neamului,

    prigoniții în Siberii pentru iubire de Patrie,

    condamnați la moarte pentru vrednicie,

    huiduiți, bătuți, schilodiți pentru păcatul de fi

    Român.

     

    La capătul tăcerii geme pământul

    de minciuna sovietică

    făcând din străbuni dușmani ai poporului,

    torțe vii în lagăre comuniste cu cenușa

    împrăștiată în vânt, să li se uite

    și urma!

     

    Dar sufletul lor înrămat în lespezi de piatră

    nu uită.

    Sufletul lor mai strigă din lumea de dincolo

    despre calvarul bolșevic.

    Nu tace, ci urlă-n morminte,

    tace vorbind printre crânguri,

    vorbește plângând…

     

    La capătul tăcerii

    se înalță el, strigătul

    ultimilor eroi reduși la tăcere,

    furați de credință, înfometați de pâine,

    alungați pe meleaguri străine,

    îngropații de vii.

     

    La capătul tăcerii suntem noi

    urmașii morților noștri,

    care nu am uitat cine suntem,

    de unde venim,

    pentru ce mai trăim.

     

    La capătul tăcerii

    amintirea stă neatinsă.

    Arzând…

     

    Elucubrații lirice

    Și dacă-ți spun că te cunosc demult,

    De foarte de demult și de departe,

    Și te-am creat din vise și din lut

    Așa cum din neant se scrie-o carte.

     

    Și dacă-ți spun că nu e Dumnezeu

    Cel care din pământ ți-a dat ființă,

    În ochiul minții din lăuntrul meu

    Te-am adunat sămânță cu sămânță.

     

    Și din cenușa unor vise arse

    Te-am reclădit, apoi, pe un cer nou,

    Cu urmele speranțelor rămase

    Cuvintelor le-am făurit ecou.

     

    Iar dacă-mi este teamă să m-apropii

    De zămislirea mea, de visul tău,

    E pentru că nu vreau să spulber stropii

    De ideal țesut în gândul meu.

     

    Și poate că fiind doar o fantasmă,

    Un adevăr mai virtual ca restul,

    Învăluit de raze și de plasmă,

    Iubirii îi vei fi pe veci căpăstrul.

     

  • Medalion Laura Cătălina Dragomir

    Medalion Laura Cătălina Dragomir

    plânsul de luni, cel dintâi

    şi dacă-ai venit
    să aibă şi lupii ăştia
    unde pune vina pe carne
    începe de la cineva viu,
    un om care iese cu vinul
    pacea poverii e să stea jos în casă
    în păcat, străduinţa e jumătate din carne
    cea de sus parte.
    nu ştiu ce faci pe vârfuri
    mersul ăsta mereu înainte
    nu e al cui vine să dea de mâncare
    băgat în Dumnezeu
    trăind unde lucrul şi-l face.
    cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
    era să ghicesc eu clavicula înclinată
    şi împreună să-ţi spunem „tată”.
    ca şi cum, lângă mine, fără boală
    de unde e moarte
    ar fi fost spus folosul

    thanatos blues

    în partea asta a morţii
    ştiu mai bine să scriu.
    pe de-a dreptul trece puterea braţului
    în loc de oase se deschide sângele cu râs
    şi mă caut la sân
    ca de carne trecută prin soare.
    a grabă îmi rămân lucrurile
    şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
    n-o pot creşte singură
    mai bine decât am trăit-o.
    unduie pereţii la trecere.
    în afara asta a morţii,
    despre mine, numai cuvinte.

    cuvânt tânjind umbrei femeie

    crede-le doar în umbletul de deasupra
    poate şi-n punctul de trezire al urmei femei
    toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
    la marginea de ştergar
    negrul cărnii cu ele
    oglinda în dezbrăcat, curată.
    eu am un paradis mic
    cu perdele ce fac la lumină
    prima dată
    aşa cum rodul altui trup se pune:
    sfios, fără apă, doar frunze.
    zilele care cu tot cad
    una pusă iar între cele.

    am rupt punţile acheronului

    toti copiii mici se pierd in templu
    măcar odată
    gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
    și așteptarea din aer e locul
    unde soarta ți se pune departe
    poate, simplu, din frica ta.
    mamele știu să nu întrebe
    doar trăind lângă viață
    nu se ia salvarea lumii la tine
    treaba Lui e decât toate mai întreagă
    treaba.
    scriu să se facă în mine
    ce din alta vrere vine și pune.
    duminica azi
    la umbra uitatului, moarte.

    punctul terminus

    de undeva vine Dumnezeu
    doar că graba lui,
    fiecăruia după cum îi e umbra
    şi goală oboseala genunchilor
    năpârlirea celor zece porunci
    de la gură ca vaietul
    şi mirosul sicriului
    înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
    umblând urmei pe o parte şi alta
    cel de la viaţă
    primul făcut bătrân
    înaintea noastră,
    îndeajuns, masă întinsă.
    de undeva vine Dumnezeu
    şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.

    dacă întâiul a fost cuvântul, următorul cine va fi?

    primul Dumnezeu mare
    era doar un copil la sân
    şi eu imi făceam pâinea pe lângă el,
    îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
    acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
    statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
    obosise timpul din fructul său, un rost singur,
    mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
    în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar de câteva ori,
    pentru minuni sau să râdem la zgomot
    el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
    între noi nu mirosea a profeţi
    crucile îl chemau uneori cu treburi
    întelepţii din temple au memoria bună
    şi totul li se face puţin.

    moartea cum o viaţă închisă-n o mare deschisă

    în ziua aia,
    dacă ar fi fost altă zi
    fiecare ar fi ştiut de ale lui;
    veneau unii foc să facă
    nu-mi datorau nimic,
    doar vorbeau despre mine pe merit propriu.
    nu de asta urcasem locului
    mă gândeam că le-ar fi plăcut
    să mai fie cineva cu ei
    cât ovula cenuşă.
    eu avusesem de prisos aripi
    de câteva ori
    şi sub pământ duceam nodul la batistă bine strâns
    rasa iubirii
    c-am ieşit aşa mai războinic.
    cred că era când cerşetorul murise
    cu vederea la mare deschisă
    să faci unu cu el întregul
    fiecare știe:
    se întâmplă doar dacă ai plan,
    nu zic de vis.
    convine să construieşti
    după ce înainte ai şters.

  • Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    CURRICULUM VITAEichim-dumitru-239x300 Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Cine oi fi
    că n-am râvnit
    privighetorii glasul,
    nici lebedei
    visul
    de fulg în albă arcuire
    cu izvodiri de opt
    înscris pe pragul clipei,
    nici pajurei
    majesticul aripei,
    nici curcubeul,
    nălucindu-l zarea,
    nu știu cum se îmbracă,
    nici să-i închei culoarea
    cu florile de mazăre.
    Ce fel de pasăre
    oi fi?
    Că haina din stihiră mai săracă,
    croită din cenușă de târziu,
    nu ar putea să-ntraripeze
    nici ultimul cocor.
    Să vă răspund? Nu știu.
    Ce pot, și-s sigur să vă spun,
    că îngerul meu păzitor,
    nu-i cel ascuns
    printre bujori de epitaf,
    ci vrăbiuța ce se scaldă-n praf.

    CERC ÎN LINIE DREAPTĂ

    Ca să nu mă vadă oamenii
    mă opresc la marginea lor,
    ca orice copac obișnuit.

    Am fost de multe ori copac.
    De unde-ar fi-nvățat,
    copilăria mea,
    cu genunchii mereu zgâriați,
    jocul cu cercul altfel
    decât după cel
    din trunchiul pomului oprit?

    Ano –
    nume mai mult
    decât râvnitorului cerc
    de-a străluci-n rotund de inel –
    ca pe-o fântână te zidesc
    în piatră și stih
    și iarăși în piatră de bazalt,
    cu Dumnezeu
    în străfundul abisului înalt…

    Amintește-ți de piatra lui Iacob
    și scara-n spirală cu îngeri…
    Dă-mi mâna,
    e timpu-nflorindu-și netimpul,
    când unul prin altul
    zborul ne cere sorbirii
    de cerc, dar în linie dreaptă,
    cum numai luminii
    i se urcă spirala
    treaptă cu treaptă.

    DIN UMBRA PENIȚEI

    Știe ochiul tău de ciută
    când privirea-mi ți-l sărută?

    Dacă-ai ști, dacă-ai ști,
    mărul n-ar mai înflori.

    Vrei din roșu, sau din verde,
    stih nescris să te dezmierde?

    Trandafir lângă pelin…
    Vii cu mine-ntr-un rubin?

    A, ceri cântec… Care-l vrei
    să-l răsar din nopți de tei?

    Știu-l, știu-l, bine-l știu.
    Nu ți-l dau, mă fac târziu,

    iar tu preschimbată-n fragă,
    n-ai mai ști cât mi-ești de dragă…

    MI-A-NFLORIT PRUNDUL LIVADĂ

    Hoțoaică și ștrengăriță
    m-a furat de sub peniță.

    Buchea să mi-o scuture
    mi-a trimis un fluture,

    pe velină, scris de mână,
    la-nceput de săptămână.

    Pe la jumătatea ei
    mă striga din urmă-un tei,

    c-a aflat de mine că
    șapte-s tot – duminecă!

    Taci, narcisă prinsă-n coadă!
    Azi, chiar prundul mi-e livadă…

    UMBRĂ-A FLORII DE GUTUI…

    • Umbră-a florii de gutui,
      poți tu vorba-mi s-o descui?
    • Prin cuvinte tot cuvint,
      dar n-am cheia de argint.
    • Fir și gând de borangic,
      unde nodul să il zic?
    • Încearcă și te-ngutuie
      dor cum prin lumini se suie.

    Spre ospăț tâlcului rază?
    Adu-i cerul din turcoază.

    • Când iubești unde ți-e ghimpul
      de nu te mai află timpul?
    • Il dau ac de foc albinii
      ca să coase strai luminii.
    • Sprâncenatei de lăstun
      să-ndrăznesc zboru-mi să-i spun?

    Stea îi licăre în pleoape
    cum s-o chem să se-adape?

    Stih cu stih, cum s-o cuprind
    în zidire de colind?

    Floarea ta din mine du-i,
    doar o zi să-i fiu gutui!

    COROANĂ DE COPAC

    Iubește-mă
    cum numai copacii
    știu să iubească.

    Fără cuvinte.

    Îmbrățișarea –
    sorbul rădăcinii
    până-n străfundul lutului
    născător
    al luminii.

    Timpul lor?
    Primăvară sau toamnă-
    tot frunză.
    Veșnicia?
    E-n clipa de floare
    împrumutată
    din fântânile soarelui.

    Când copacii iubesc,
    orice creangă e gata de fluier,
    fărădelege e tot ce-ar fi lege.
    Înțelepciunii de vrej –
    artezianul poem al Iubirii!

    Când vei jura,
    pe scriptura din trunchi,
    palmele tale-n fior
    vor auzi cum inima lor
    cioplește-o icoană.
    Va fi pentru Cel care
    fiecărui copac îndrăgostit
    i-a dăruit
    cea mai frumoasă coroană.

    TABELUL LUI MENDELEEV

    Am căutat prin cărți,
    ce pe sub bancă le citeam odată,
    cum poți să cucerești
    o inimă de fată
    să înțeleagă c-o iubești,
    dar toate mi-au rămas fără folos,
    cu sfaturi seci,
    precum statuiele cu filosofii greci
    care privesc tembel la tine
    cu ochii-ntorși pe dos.

    Ea e cu totul altfel!
    Zvârlugă de sprințară!
    Nu stă să te asculte ca o bleagă
    să o compari cu nimfe, prințese și lalele,
    să-i spui că are aripi de fluture, de mac.
    Nu o cunoști –
    îți dă cu ele-n cap!
    De-aceea-mi este dragă.

    Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,
    când toți plecau acasă din liceu,
    pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)
    doar ea și eu –
    cuminții învățând la lecții de chimie!
    Eram din clasă cel mai bun elev,
    dar pretindeam că nu-nțeleg
    tabelul lui Mendeleev
    și o rugam mereu
    să mi-l repete.
    Era cea mai frumoasă fată,
    cum alta nu văzusem între fete,
    iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,
    dar niciodată nu am îndrăznit
    să-i spun că o iubesc,
    sau alte vorbe meșterite de iubire.

    …dar într-o seară,
    ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,
    avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,
    și pentru prima oară
    buzele noastre s-au chemat ecou.
    Tabelului ce rămăsese în ruină
    descoperisem elementul nou,
    dar nu i-am spus sărut,
    că nu era cuvânt,
    ci frică născătoare de lumină.

    BILEȚEL DE ÎMPĂCARE

    Învață-mă
    așa cum sunt;
    ca pe o lecție de școală.
    Uneori,
    când ți se pare
    că-s mai greu de-nțeles
    ( nu-s totul floare,
    că și cucuta și patlagina
    mi-s rubedenii)
    cheamă vântul
    să-ntoarcă pagina
    și-ntreabă liliacul:
    ”Ce ți-a spus despre mine
    de-ai învățat atât de frumos,
    cum nici un cântec nu a fost,
    să coși a denie
    luceafărul cu violetul în miros?”
    Din crengile lui,
    numai nespusul din primul sărut
    învață-l pe de rost.

    DOUĂ CRENGUȚE DE BRAD

    Două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…
    Lăsați neatins pridvorul de crin.
    Lumina de seară nu merită și ea
    Odihna curată și fără suspin?
    Nu secerați cu luna
    Nici iasomie,nici narcise,nici lalea,
    dar, mai ales, n-aduceți trandafiri
    ca jertfă-n lotca somnului.
    Numai ei au știut să coase în psalm,
    Maicii Domnului,
    porfira și visonul Bunei Vestiri.

    Iar tu lumina
    singurătăților mele de pin,
    ai grijă să nu afle grădina
    că puntea de la vad
    mi-a fost stropită cu apus și vin,
    nici să nu dai răspuns
    de întrebată fi-vei
    de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.
    Doar numai ție-ți spun
    că pentru zbor
    două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…

    Dumitru Ichim
    Kitchener, Ontario

  • profil de autor, delia feraru

    DFER profil de autor, delia feraruDELIA FERARU
    Delia Feraru (n. 27.07.1987) din Călineşti scrie versuri de la 9 ani. În timpul liceului a publicat poezie în mai multe antologii sub patronatul cenaclului Sind Junior, coordonat de scriitorul Marin Ioniţă. Au urmat cateva apariţii în antologii, cea mai recentă fiind Arta Conversaţiei-Poezia Iubiri, 2012.
    A absolvit facultatea de Drept şi masterul în Asistentă juridică a intreprinderilor.
    Pasionată de teatru a terminat cursurile Şcolii Populare de artă din Piteşti.
    Este câştigătoarea mai multor premii, publică în diverse reviste literare, a debutat cu volumul de versuri ” 25 Halucinaţii lirice”. Are în lucru un volum de versuri și un roman SF.
    Poezia Deliei Feraru e îndrăzneaţă, mesajul are forță, nonconformismul poartă pecetea păcatului neiertat, închis în propria fiinţă, acceptat. Nimic nu este premeditat, totul se întâmplă pur şi simplu, în timp ce respiră, odată cu pulsul versul ei zvâcneşte între cele două lumi: cea a lui Poe şi cea a lui Baudelaire, nelinişte şi căutare.
    ,,Niciodată” e un cuvânt prea mare
    Chiar și pentru cer,
    Iar eu am învățat să înțeleg ca a ignora
    înseamnă a iubi, uneori.”

    (autor profil: Claudia Minela)

  • Cronica lui 99999

    ^C37AF37E7E7B80DAB4F2EA72516A6CD0C829463445891F455E^pimgpsh_thumbnail_win_distr1 Cronica lui 99999Sâmbătă, 17 ianuarie, Club 99, din Bulevardul Dacia nr.99, a fost gazda evenimentului organizat de Direcția 9. Iată câți de 9 s-au strâns într-o combinație aparent întâmplătoare, pentru noi muritorii. Nu este deloc așa, căci dacă ne luăm după simbolistica cifrei nouă, ea are semnificații puternice. Numărul nouă reprezintă măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații. Dupa Dionisie Areopagitul, îngerii sunt ierarhizați în nouă coruri sau triade.
    Dacă fiecare lume este reprezentată de un triunghi (cerul, pământul și infernul), cifra nouă semnifică totalitatea celor trei lumi. Nouă este unul dintre numerele sferelor cerești, dar în mod simetric este și numărul cerurilor din infern. Astfel, celor nouă ceruri li se opun cele nouă izvoare, sălașul morților. În scrierile homerice, numărul nouă are o valoare rituală. Astfel, Demetra străbate lumea timp de nouă zile în căutarea fiicei Persefona. Leto suferă timp de nouă zile și de nouă nopți durerile facerii. Zeus zămislește nouă muze în nouă nopți de dragosteși lista ar putea continua. Prin urmare, nouă este numărul plenitudinii, fiind în același timp un număr yang, solar, masculin.
    Știți care este numărul invitaților care au vorbit despre poezie și au citit, invitați pe care Direcția 9 i-a susținut? Să calculăm împreună: trei invitați speciali- Lucian Vasilescu, Valeriu Mircea Popa, Ciprian Chirvasiu și șase autori care au citit din propriile volume lansate în seara lui 99999 –Marius Dumitrescu(Tâlharul cel bun), Valentin Leahu(Cu sufletul seară), Raluca Oana Ciceu(Sfaturi pentru tinerii muribunzi), Marie Vrânceanu(Toamna amanților), Cristina Cîrnicianu(Fața tandră a infernului) și Emil Sude(Scărarul)- în total, 9 poeți. Să lăsăm pentru moment cifra 9 și să trecem la poezia vie.
    Deși nu am fost de la începutul evenimentului, pot spune cu mâna pe inimă că a fost o seară remarcabilă, în care poezia și muzica au rezonat cu publicul amator de asemenea spectacole. Muzica ne-a fost dăruită de Raul Cârstea si Adi Manolovici.
    Momentul liric din final a fost unul de excepție. Lucian Vasilescu a lecturat un poem scris de Magda Isanos. Au urmat Ciprian Chirvasiu care a citit o poezie semnată de George Almosnino și Adrian Suciu care a lecturat poezii scrise de Traian T. Coșovei, Virgil Mazilescu și Dimitrie Stelaru. Este lăudabilă inițiativa organizatorilor de a crea un moment ,,remember” în memoria poeților care ne-au lăsat moștenire sufletul lor, poezia.
    ,, … pentru poeții mari și mici care au trăit în limba română, zece secunde de liniște” ( AS – Adrian Suciu). Acesta a fost cel mai emoționant moment al serii 99999.
    Coincidență sau hazard?
    ,,Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.(Albert Einstein)