Colonia de cartoane – de Cristian Biru

Mulțumim pentru că distribui

Pe terasele de la ultimele etaje ale celei mai înalte clădiri din port, clanul Takahara dădea cele mai extravagante petreceri. Un autobuz opri în stație. Șoferul somnolent așteptă ca femeia să întindă cardul și să plătească, dar la un moment auzi un scâncet de copil și se uită în spate, deși autobuzul era gol și femeia în rochie de mătase își ridică trena de pe podea și se așeză pe unul dintre locurile de la fereastră într-un nor de parfum de iasomie, ridicând gulerele îmblănite ale taiorului. Privind în oglindă, șoferul zări cutia de pe scaunul de plastic din stația de autobuz și se gândi că scâncetul de copil se auzise de acolo, dar întâlnind privirea femeii în oglinda retrovizoare se gândi că nu-i treaba lui, mai ales că parfumul dens ca un fum de țigară îi corectă orice inițiativă. Numai damele de companie de lux miroseau așa. O clipă îi trecu prin minte că pe această escortă o mai văzuse, dacă nu era cumva dansatoare la clubul de noapte din clădirea Kachidoki sau animatoare la Casino.

Un cerșetor cu părul zburlit ca ariciul, cu fața acoperită de păr se uită tâmp înspre cer și se gândi ce bine i-ar prinde să găsească pe caldarâm măcar o țigară, dacă Dumnezeu l-ar auzi și s-ar îndura de el, dar caldarâmul tocmai fusese periat și aspirat de o mașină de curățenie și nu găsea neam de chiștoc. De pe terasa petrecerii, un invitat tocmai își aprinsese o țigară și sprijinindu-se de balustradă abia își stăpâni un puseu de vomă, scăpând țigara din gură. Cerșetorul privi uluit cerul crezând că vede o stea căzătoare dar țigara aprinsă luată de o pală de vânt îl lovi în față. O luă de pe trotuar, suflă înspre filtru să alunge praful și trase cu sete din țigară mulțumit. Zâmbi arătându-și dinții vineți și se întoarse spre stația de autobuz pentru că auzi plânsetul unui copil. Se apropie curios de cutia de pe scaunul de plastic.

La poalele turnului spre parcul din Nishinaka-Dori, cerșetorii aprinseră câteva cartoane într-un cazan să se încălzească. Familia Kitaro tocmai se întorcea cu taraba ambulantă de cărți. Cu bănuții de pe cele câteva cărți vândute, se gândeau dacă e mai bine să cumpere o pastă de dinți sau un pachet de țigări și până la urmă deciseră că mai bine un pachet de țigări, mai ales că domnul Kitaro simțea cum singurul dinte din gingia de jos i se cam clatină. Pe de altă parte fumând noaptea trecea mai ușor și mai uitau de foame și de frig.
– S-a întâmplat ceva, îi șopti soțul la ureche arătând spre grupul de cerșetori care se strânseseră în jurul unei cutii de pantofi. Femeia alergă repede și privi uluită pruncul din cutie cu fața luminată ca și cum s-ar fi aplecat asupra unei lanterne.
Pruncul gângurind strălucea ca o bijuterie.
– Este minunat, zise cineva după un lung moment de tăcere, cum a ajuns aici? Aduceți-l mai aproape de sobă. Are nevoie de căldură.
– L-a găsit Edo, în stația de autobuz, într-o cutie de pantofi.
– Mai puneți niște cartoane de foc, zise Shoma Kitaro, privind spre soțul ei ca și cum i-ar fi spus ”nu ar fi mai bine să ardem niște cărți?!”, iar Kenji Kitaro înțelese perfect și se îndepărtă după care reveni cu un braț de cărți pe care le aruncă în cazan. Focul se învioră întinzându-și căldura peste cerșetori ca și cum i-ar fi luat în brațele de lumină plăcută ca o creatură de lumină din imaginația unui poet.
– Să-i dăm niște lapte, zise un cerșetor întinzând o sticlă. L-am adunat de la șaormăria din colț.
– Ne trebuie un biberon și scutece, poate e vreo farmacie deschisă.
– Oare ce nume are? întrebă o femeie plângând.
– Ar trebui noi să-i dăm un nume.
– Eu ziceam să se numească Kenji, zise Kenji Kitaro.
– Nu, eu l-am găsit, o să se numească Edo. O să-l cheme ca pe mine. E dreptul meu.
– S-o crezi tu! Edo e nume de labagiu.
– Dacă l-am plăti pe Kima, falsificatorul, am putea să-i facem un certificat de naștere și copilul ar rămâne al nostru. Doar avem dreptul și noi la un copil. Am peste 25 de ani de contribuții la national insurance și uite cum am ajuns pe stradă într-o colonie de cartoane! Dar e posibil să ceară o avere, spuse Shoma cu ciudă.
– I-l fac gratis, se auzi de undeva din spate, și cerșetorii se dădură la o parte lăsându-l să se vadă pe Kima, numai dacă…
– Numai dacă?
– Numai dacă se va numi Kouki care înseamnă lumină. Strălucire.
– Kouki Kitaro.
– Du-te repede și fă-i certificatul. Nu mai pierde timpul.
– Kouki Kitaro, ziseră cerșetorii privindu-se cu mândrie ca și cum ar fi găsit exact numele care trebuie.
– Aici este, zise o femeie venind alergând urmată de doi polițiști. Uitați-l, e copilul meu!
Polițistul se apropie cu lanterna la ochi și întinse mâna spre cutia de pantofi, dar Shoma acoperi pruncul cu pieptul.
– Despre ce copil vorbești?! Acesta este fiul meu, Kouki, zise Shoma privind după Kima care-i întinse repede gâfâind certificatul de naștere. Ăsta este certificatul de naștere.
– Dar la ce maternitate s-a născut, întrebă uluit polițistul verificând documentul care părea fără nici o greșeală.

– Cum la care? zise femeia arătând spre Spitalul Universitar care-și înălța firmele luminoase deasupra parcului. La Akita.
– Nu e adevărat, e copilul meu. L-am uitat pentru câteva clipe în stația de autobuz.
– L-ai uitat, ai zis? Pe vremea asta?! Ce mamă ar uita un copil iarna în stația de autobuz și polițistul dădu un pas înapoi căscând gura, văzându-i pe cerșetori cum se grupează. Șoptind în stație ceru back-up, dar când veniră colegii săi deja în jurul turnului începură adevărate lupte de stradă, cerșetorii de pe străzile adiacente adunându-se, ridicând baricade din anvelope uzate cărora le dădură foc, incendiul devorând lacom mașinile parcate de-a lungul străzilor, trecând din realitatea concretă în realitatea știrilor TV și a edițiilor speciale. Peste tot unde priveai, la orice chioșc de ziare, pe orice plasmă de știri erau imaginile lui Kouki Kitaro, băiețelul luminos din colonia de cartoane pentru care se vărsa sânge pe străzi.
O asistentă privind la televizor, luptele din jurul turnului chemă repede șefa de secție căutând zăpăcită într-un registru.
– Dar nu-i găsesc fișa de observație…
– Vai de mine, cum se numește băiețelul?
– Kouki Kitaro, să-i completăm repede fișa. M-am zăpăcit de tot, zise șefa secției ducând mâna spre o ceașcă de cafea tocmai când trei polițiști se prezentară arătând legitimațiile întrebând de o naștere. Făcându-se că își caută actele, asistenta le întinse după câteva zeci de secunde fișa pe care polițiștii o căutau, felicitându-se în sinea ei că avusese ideea să o completeze la timp.
– Ce-s cu luptele astea de stradă? întrebă prefectul în biroul clădirii guvernamentale, arătând spre televizor la care urmărea știrile cum luptele s-au extins în tot cartierul și pe lângă cerșetori ieșiseră în stradă și studenții cerând burse și alocații mai mari. Știrile o arătau pe doamna Shoma Kitaro țipând că are 25 de ani de contribuții la national insurance și este tot în stradă iar acum i-au luat copilul. Uitați-vă, am certificatul de naștere. Autentic. Copilul meu s-a născut la maternitatea Akita.
– E adevărat? întrebă prefectul pe șeful poliției.
– Este foarte adevărat, am trimis la maternitate cei mai buni oameni. Am verificat eu însumi foaie medicală de observație. Copilul s-a născut acolo.
– Și atunci?
– O dansatoare de la cazino spune că e copilul ei.
– O dansatoare de la cazino?!
– Da, l-a pus într-o cutie de pantofi și l-a lăsat în stația de autobuz. Ea spune că l-a uitat câteva clipe.
– Câteva clipe?! Pe frigul ăsta? De ce să își țină copilul într-o cutie de pantofi?!
– Cazul este destul de complicat. E în cercetare.
– Dar dacă certificatul este autentic și s-a născut la Akita? gândi prefectul cu voce tare. În toamna asta sunt și alegerile. Prefectul privi nemulțumit din coada ochiului știrile.
– Pe de altă parte familia de cerșetori nu are o casă. Stau în colonia de cartoane din jurul turnului Kachidoki. Cei de la serviciile sociale…
– Dar familia Kitaro are sau nu are contribuții la national insurance?
– În fiecare an au făcut plățile la zi.
– Atunci de ce sunt în stradă?!
Șeful poliției ridică transpirat din umeri gândind: ”Majoritatea celor fără case au contribuții sociale și sunt totuși în stradă.”
– Atunci să li se dea o casă din fondul de consiliu, zise prefectul care parcă înțelese ce gândea șeful poliției ca și cum acesta avea mintea transparentă. Atinse o tastă de telefon pentru a-și chema administratorul fondului locativ, gândindu-se că tot trebuia să rezolve problema coloniei de cartoane din centrul administrativ. Dacă e nevoie vom pune la dispoziția cerșetorilor două cămine de liceu, gândi prefectul privind spre fereastră – “Oricum voiam să rezolv colonia de cartoane de mult”. Când intră administratorul în birou, o fereastră lăsă să intre frigul de afară, tăios și aprig ca o sabie de samurai spintecând aerul într-o lovitură perfectă.

 

Publică comentariul