Medalion Liliana Popa

Uneori toți oamenii au dreptate!

Uneori am impresia că sunt doar spiritul meu
că mă privesc
de undeva de sus.
Uneori nu sunt de acord cu mine
și mă întreb ce fac de mâine
câți pași în dansul contemporan.
Toți oamenii au dreptate!
și dreptul de a alege,
trec printre oameni
cei cu crucea pe umeri
vestitorii singuri
ca o tăcere răstignită
dar cu livezi în suflet.
Trec printre oameni
care râd de tot și de toate
de dezordinea lumii
de dezordinea sufletului
și devin filozofi
știai că sufletul se schimbă
în funcție de liniștea mării
a furtunii
a vîntului
a adîncurilor
a contrariilor
în funcție de
căldura și clocotul inimii
și cum aștept mereu să se întîmple ceva
îmi îngrădesc nedumerirea
ca pe o sferă
fiindcă totul este irepetabil?

Mimetică încercare

Noaptea se anină de-un fulg ca o regină
povestea ei o toarce în surdină
vrea să convingă, mimetică încercare
când știe că se pierde-n zori fără salvare
tăcerea își sculptează aripi și e stăpână
eu ies ca din biserică, cu lumânarea în mână
gînduri adorm în ale mele altare
se întorc spre mine licăr, a mustrare
înghețate precum balizele polare
se face dimineață și e frig
cuvinte agățate se desprind
mi se face ceață ca-ntr-un pustiu
eu felinarul trist, ce scriu.

Culoarea zilei de azi

Se așază peste culoarea zilei de ieri
și peste ziua învelită în petale de lumină
glamour
en plein air
en plein vol
pe Warte
dar ca în Geneză
vis întrerupt
îngeri exilați pe pământ.

Ochii mei în așteptarea zilei

Cu felinare în vîrful degetelor alergau
în calea morții și vroiau
să-i dea toți banii din cutia milei
liniște – neliniște
e covor, e pajiște
indusă pandemie
modelată alchimie
în secolul cumplit
făr de orizont și umilit
în țara asta rătăcește noaptea
din hău în iarnă și în ziua a șaptea
băieții veseli stau la porțile cetății
arestînd dreptul la viață in numele libertății
e pandemie în cosmos, printre sfere
și colțul lunii e amețit printre himere
lunateci triști, avizi de bani și de putere
corbi deliranți cu aripile grele
aici, printre ruine, prin ce ne-a mai rămas
poporul de voi rîde, vă cîntă parastas
neavenite legi, nemaivăzute
îngenunchiați veți fi cu măștile căzute

Ordinea sufletului

Se va însera în curând
și iar mă voi adînci în stele
mi-au plecat prietenii
sfâșiați de îndoială
să caute o țară
în care așteptările
nu mai stau la coadă degeaba.
Eu mai am timp
noaptea își toarce jarul mocnit
veghez singurătatea din jur
mă situez în devans.
Când se strică ordinea sufletului
aduni lumina ce ți-a mai rămas
și o păstrezi în suflet
dar obligatoriu și în ochi.
Căci fiecare suflet are pașii lui
cu propriul mers
de-a lungul țărmurilor
lîngă somnul mării
gînduri în gri?
în alb și negru?
Prea multe colțuri gri
pulbere cenușie ce
biciuie pământul…
În mileniu trei gîndurile
sînt tot în culori
cu sau fără voia cuiva.
Vor să își facă loc
într-o împărăție
unde grădinile, casele, oamenii
au o singură culoare!
Mă îndrept spre apus,
mereu spre lumină,
e nevoie de orizonturi limpezi
să poți să respiri
acum trebuie să ne grăbim
Lumina
își apleacă fruntea
spre cealaltă parte a Pământului.

Visul unei nopți de gheață

Coroane anglicane
și-au scuturat diamantele
peste coroanele copacilor din Cișmigiu.
Oameni de gheață pășesc
pe sub șiraguri și arcade
ce taie cerul în felii
pe caroiajul incomplet
desenul vântului de seară
omul de zăpadă
mefient
monovalent
șlefuia cristalele de gheață
pentru lujerul
transparențelor.
Omul de gheață
aprinde ruguri sub corole
și suflă peste florile de gheață
adormite
ce vor plânge în zori.
Sticlarul mută mereu
fără troheu
omul de gheață
în altă viață.
Visul și lumea
la dreapta mea,
la stânga,
în față
în spate face un singur pas
albul mută și câștigă.

Escapism
(uneori uit să dorm)

Flora o aduce pe Venus la țărm
într-o scoică
și scoica începe să cânte
în secolul care a uitat să respire.
Terțium non datur
un nor albastru
trimite o rază
printre degetele lui străvezii
și raza mi se strecoară printre degete
îmi pătrunde în piele
cu gândul ce alungă norii.
Uneori uit să dorm
în farul meu cu o singură lumină
în răstimpuri ascult neliniștea
metamorfoză a propriilor avataruri.
Uneori uit să dorm
și mă întîlnesc cu mine
lîngă farul singuratic
diminețile vin neliniștite
ca păsările în furtună
și eu le mîngîi aripile.
Se face seară
și trebuie să ajung la far
altfel, în goana timpului linear
îmi voi uita iar visele.

Noiembrii mirate

Alei cu frunze moarte
mi-aduc departele aproape
și băncile înlăcrimate acum
păstrează veri, miresme și parfum
noiembrii mirate se despletesc fără glas
fără sinopsis și fără de cavas
cu nuci căzute pe alei
cu frunze albastre pe sub tei
noiembrie îmi tămplărește gîndul
și-mi tace pe buze cuvîntul.

De ceva vreme încerc să mut muntele acela

Piatră cu piatră și izvor cu izvor
Timpului sculptor
pietrele-i alunecă printre degete
Eu între munte și cer
mă visez pădure…