Ia-mă de mână
Ia-mă de mână și du-mă cu tine
unde este eternă primăvara
unde apusul de soare inflamează cerul colorând pământul de chihlimbar
vreau să aud cântecul frunzelor prin pădure
șoptind poezii la trecerea vântului
vreau să gust verdele crud al ierbii
să ascult geamătul mugurilor pe ram
să privesc căsuțe pitite în umbra bisericii
și să-mi îmbăt plămânii cu aerul încărcat cu parfum.
Ia-mă de mână și du-mă cu tine
unde pot găsi ținere fără bătrânețe
unde viața înmugurește
și dragostea pura mângâie inima.
Am nevoie de tine
Am nevoie de tine,
am nevoie de o îmbrățișare,
de o lacrimă ce coboară încet până la inimă,
am nevoie doar de o simplă atingere
capabilă să închidă în ea
tot ceea ce ne unește
am nevoie de un mic zâmbet
ce îmi poate mângâia sufletul
atât de zbuciumat între nesiguranță
și răul ce ne înconjoară zi de zi.
Însă tu, Fericire
îmi bați la ușă îmbrăcată în zdrențe
îți deschid fără să te recunosc
te alung strigându-ți vorbe de ocară
iar tu pleci abătută
vagabondând, lăcrimând
pe străzile pustii ale orașului.
Să te chem nu mai pot
glasul meu se lovește de ziduri
precum bilele unui flipper.
Cui să spun acum:
am nevoie de tine, Fericire!
Bună dimineața, Viață!
Unde să te caut primăvară,
acum când nu mai pot ieși afară?
Hai, vino iute! Uită-te pe geam
Și-ascultă cântul păsării pe ram!
Cireșii sunt în floare și ninge cu petale
Azi zburdă mieii liberi jos în vale
E plină iar câmpia de dalbe margarete
Dar tu copilă dragă nu le mai pui în plete.
O rază sprintenă îmi bate în fereastră
Jucând apoi cu florile din glastră
Se-aude clinchet viu de clopoței
Dar nu mai râd copiii veseli pe alei.
Nici clopot nu mai sună în turla cea înaltă
Chemând oameni la slujbă cum o făcea odată
Biserica e goală, nu-i suflet să se-nchine
Plânge Isus pe cruce, căci nimeni nu mai vine.
O lumânare arsă, demult uitată-n strană
Și floarea ofilită în colțul de icoană
Cristelnița în care demult te-ai botezat
La Sfânta Liturghie în van te-au așteptat.
Tu primăvară dragă, degeaba-mi bați la geam
Vreau să mă-ntrec cu tine, putere însă n-am
Azi dorul mă cuprinde, un dor nebun ce-apasă
Dar eu nu poți ieși…sunt consemnat în casă!
Sărutul ultimului val
Singură,
nepermis de singură în mijlocul atâtor oameni!
Călători pe aleile vieții
prea grăbiți ,
prea prinși în plasa gândurilor personale .
Singură, prizoniera gândurilor de peste noapte,
sclava zilei neîntinată încă,
îmi abandonez chipul primei raze de soare ce îndrăznește să pornească spre pământ.
Simt răceala țărânei cuprinzându-mi oasele obosite.
Și ce dacă ziua abia începe? Acest trup își poartă oboseala cu el,
se adapă din ea precum dromaderul în deșert.
Mușcă cu dinții trecerii timpului din carnea șubredă.
„Eu” sunt „tu”, „tu” ești „eu”, suflete călătoare prin zbuciumul zile de azi, de mâine și de toate cele
ce v-or să vină!
Stele căzătoare prin galaxia Timpului, vremelnice treceri,
clipiri printre pleoapele Bătrânului Univers!
Mă îndrept către mare
abandonându-mă imensității cu sclipiri de argint
Îmi îngrop vârful degetelor în nisipul curs dintr-o clepsidră sfărâmată
Așteptând cuminte întoarcerea valului
Tânjind la un ultim sărut!
Cioburi
Prizonierele unei clepsidre
fire de nisip coboară cadențate
Un pasaj dificil a unei vieți prea încercate.
În liniștea nopții, sunetul unei sirene îmi scutură gândurile.
Undeva în oraș, o altă clepsidră va fi spulberată,
boabele sale vor prinde aripi dispărând în golul din jur.
Auzul surd la șoapta vântului,
ochii orbi la strălucirea soarelui din care roua nu va mai curge pentru a clăti abundența de timp.
Riduri profunde, cu rădăcini în adâncul inimii hrănesc dorința de supraviețuire, agățându-se de o
ultimă respirație.
Hai
spune-mi o poveste
cuvintele tale
să-mi rămână
agățate de suflet!
Susură amorului
călător prin vene
până la inima mea
fă-o să tresară
în ritmul inimii tale!
Învelește-mă în
coperta gândurilor tale
acoperământ să-mi fii
în frigul înserării!
Sărutul tău fierbinte
să usuce
ipotetice lacrimi
ce uda-vor cândva
obrazul meu obosit!
Atinge-mă ca pe un vis
în goana nebună
pe cărările vieții
și nu mă lăsa să plec
nicicum, niciunde
oricum!
Privească-ne luna!
Lasă vara să îmi intre în suflet
deschide mâna
lasă-mă să dorm în căușul palmei tale
degetele tale să fie acoperământ
trupului meu dornic de mângâierea ta
lasă șoapta inimii tale
să călătorească nestingherită pe cărările corpului meu.
dă-mi cupa buzelor tale,
lăsă-mă să sorb esența amorului până la ultima picătură.
Privească-ne Luna din iatacul cerului
pizmuind dragostea noastră,
învăluită în cearșafurile nopții
să tânjească de dorul Soarelui.
stele împrejuru-i să danseze purtând pe brațele lor Uitarea
iar ea, doamna Lună să își oglindească chipul în fremătarea apelor,
Aștepta-vom dimineața printre așternuturile mototolite,
transpirând aroma iubirii
trupurile noastre se vor atinge tangențial
abandonate în brațele Morfeului
sorbi-vor nemuritoare clipe din cupele de aramă a unei vieți perene.
