Teatru între vis și realitate
Oricât de pozitivă aș vrea să fiu, nu prea îmi iese, sau poate îmi „iese pe ochi”. Orice glumă este bună dacă ține puțin dar asta se cam îngroașă. Au trecut mai bine de două luni, de când mă tot uit…sau visez la o piesă tragi-comică.
Primul act – Intră în scenă un personaj ciudat, nevăzut precum un spirit, numit „Coronavirus”.
L-am studiat prin „culise” și i-am văzut forma rotundă și buboasă, părea o mingiucă pentru masaj la tălpi. A început să se „rostogolească” printre „spectatori” și a lovit din ce în ce mai mulți, pe unii chiar mortal.
Actul II – „Scena” se umple de paturi de spital, săli de terapie intensivă, sicrie, „actori” plângând, cadre medicale obosite, trântite pe jos, pe scaune, prin colțuri cu capul între mâini pentru un pic de odihnă și o clipă de rugăciune.
Actul III – Se schimbă „decorul”. Apar mulți „actori” panicați care se înghesuie pe la magazine și ies cu cărucioarele arhipline de alimente, apă, dezinfectanți, hârtie igienică, etc.
Unii se calcă în picioare pentru niște borcane de „Nutella”, alții se reped la ultimul kilogram de făină, ultima bucățică de drojdie.
O scenă impresionantă a fost cea cu hârtia igienică: două „actrițe” și-au smuls una alteia din brațe o confecțiune de hârtie. În urma lor rămân rafturi goale. Nebunie mare!
Actul IV – Alt decor: un oraș pustiu, lacăte pe ușile școlilor, magazinelor, bisericilor, restaurantelor, barurilor, parcurilor, muzeelor, etc. Undeva, într-un colț se vede o farmacie deschisă, iar în celălalt colț, un magazin alimentar cu un șir de oameni distanțați, cu mască pe figură, mănuși chirurgicale, triști și tăcuți, par niște zombie.
Actul V – Apar niște blocuri și de la balcoane „actorii” cântă imnul național și melodii reprezentative din repertoriul marilor soliști de muzică pop. Se organizează „flash-mob” din cartier în cartier, din oraș în oraș, din țară în țară.
Actul VI – Se văd tot mai multe nume de țări. Pe ecranul din spate al scenei se văd mări și oceane tot mai învolburate. Se pare că protagonistul piesei de teatru, cu un nick-name „Covid-19” a trecut peste ocean și se „rostogolește” și acolo.
La un moment dat, pe ecran apare harta lumii și deasupra cu litere de-o șchioapă, scrie „Pandemie”.
Îmi scot telefonul din geantă și pe sub scaunul din „sală”, intru pe Google și văd „pandemie = epidemie mondială”. Aoleu! Mingea asta buboasă umblă nebună peste tot. Constat că nu prea e de râs pe aici și că particip la o dramă.
Actul VII – Pe scenă apare un aeroport cu multă lume care cu disperare luptă să se urce în avion. Pe ecranul din spate se derulează imagini cu tot mai multe aeroporturi și mii de oameni adunați. La un moment dat, în „sala de teatru” se sting luminile și din difuzoare se aude o voce care anunță: „Aeroporturile au fost închise!”.
Actul VIII – Au instalat o graniță între două țări și „actorii” dintr-o parte și cealaltă se ceartă și se resping reciproc. Se aud replici: „Vrem să ne întoarcem acasă, lăsați-ne să intrăm în țară!” ;
„Rămâneți acolo unde sunteți, nu ne aduceți moartea în țară. Ați plecat, acolo să stați!”. Și replicile devin din ce în ce mai tăioase. Parcă văd o scenă din „Nabucodonosor”. Se încing spiritele.
Actul IX – Pe ecranul din spate: un oraș cu mașini de Poliție, armată, pompieri, ambulanțe, spitale, corturi, camioane cu sicrie iar în mijlocul scenei o paiață plângând și cu o targă agățată de gât, pe care scria: „Mi-e foame!”.
Recunosc, am plâns și eu la scena asta. Mi-am amintit că de două luni nu am luat niciun ban și că mâine pot fi eu acea paiață flămândă.
Actul X – Multe case, multe telefoane, multe personaje speriate, disperate, plânse care-și cheamă copiii, părinții, bunicii, frații, surorile, prietenii, iubiții și iubitele.
Actul XI – În cele patru colțuri ale scenei au apărut patru personaje echipate precum astronauții, în mijlocul lor, echipat la fel, stătea impunător șeful de la NASA.
Actul XII – Apare un laborator și câțiva oameni de știință se uitau la acea minge buboasă, cu nume de „Coronavirus” sau „Covid-19” și o rostogoleau de ici-colo, doar s-o distruge. Toată piesa se termină cu o pancartă enormă pe care scria: „Așteptăm vaccinul”.
M-am trezit, mi-am dat seama că am visat. Că doar sunt închisă în casă de nouă săptămâni, iar teatrul este închis tot de pe atunci. Vis sau realitate, oricum este cea mai tristă piesă de teatru pe care am văzut-o în viața mea.
Camelia Baciu – 18.05.2020
