”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU
Am avut ocazia să citesc multe volume ale autorilor români stabiliți dincolo de granițele țării pentru a muncii, sperând la o viață mai bună.
Numărul scriitorilor plecați este destul de mare, motiv pentru care am îndrăznit să-i încadrez într-un curent literar pe care l-am numit Curentul emigrantist.
Din scrierile lor mi-am dat seama că dorul de acasă, de locurile natale, de oamenii dragi, reprezintă crucea pe care aceștia sunt nevoiți să o ducă pentru a se realiza pe plan social și material.
Unii dintre ei nu au reușit, mulți și-au văzut visul cu ochii. Dar care este prețul ,,dezrădăcinării”? Atât acasă, cât și în țara de adopție sunt considerați străini. E bine, e rău? Numai ei ne pot spune.
Scrisul reprezintă pentru aceștia un refugiu, o terapie prin care încearcă să nu-și piardă identitatea, să rămână ancorați în realitatea vieții contemporane românești.
Unul dintre emigrantiști este Camelia Baciu, o ardeleancă puternică din satul Vinerea, plecată în Italia, împreună cu soțul său și cele două fiice, la vârsta de 32 de ani, purtând în bagajul sufletului valorile morale moștenite de la bunici și părinți, transmițându-le mai departe fiicelor ei –
,,Da, timpul desena destine, ne contura viitorul. Viața de emigrant m-a purtat spre neliniște, fără loc, fără pace, cu sufletul împărțit între familia mea din Italia, cu care încercam să construiesc un viitor și părinții din România, care luptau cu viața în singurătate și dor…
Glasul pământului tulbură liniștea mea interiora… Oare, unde mă simțeam acasă? Unde mi-era mai bine? Acasă însemna aici, în Italia, însemna acolo, în România, sau poate niciunde? Știam că n-o să-mi găsesc pacea niciodată. Nu mai aparțineam niciunui loc, eram un cetățean european și atât.”.
Camelia Baciu a debutat cu volumul de versuri ,,Drama dezrădăcinării”, în anul 2019. În același an a urmat debutul său în proză cu romanul autobiografic ,,De ce eu?” și volumul de proză scurtă ,,Povești de pe la noi”, ambele publicate la Editura Minela.
Romanul – ,,De ce eu?” – începe printr-un monolog în care protagonista numără – ,,11,12,13,14 zile”. Ca cititor m-am întrebat: ce poate însemna asta? Curioasă am parcurs mai departe textul. Autoarea vorbește despre ,,aerul libertății”, nu despre libertatea în sine, ci despre cea mintală fără de care, spune ea – ,,ești un nimeni”. Din nou ceața misterului a născut noi întrebări.
Ai răbdare! mi-am spus și am continuat lectura. Am trăit odată cu ea sentimente de ,,extaz și tristețe… amintiri și uitări, oboseli și dureri… deziluzie, rușine…”. Apoi totul s-a luminat în mintea mea.
O femeie puternică reușește să-și crească și să-și educe fiicele, sacrificând bucuriile personale, are curajul să facă un împrumut la bancă pentru a-și achita casa mult visată, chiar dacă este pe meleaguri străine. Înfruntă ostilitățile vieții impunând respect prin corectitudine, hărnicie, printr-un spirit al demnității și al dreptății bine dezvoltat.
Relevant în acest sens este fragmentul în care descrie felul cum a fost tratată de angajator. Românii de acolo erau supuși la umilințe greu de imaginat, erau considerați ,,slugi”, loviți, neplătiți la timp pentru munca lor care nu era deloc ușoară, sunt exploatați la maxim, lucrând câte 12-14 ore pe zi.
Dacă la toate acestea se mai adaugă și hărțuirea sexuală, pot spune fără nicio reținere, că dezumanizarea e la el acasă.
După cinci ani de traume, umilințe și surmenaj, este nevoită să renunțe la job și să-ldea în judecată pe angajator. Nu a fost susținută de niciun român. Oamenii se temeau să nu-și piardă locul de muncă. Lupta ei nu a fost zadarnică.
A câștigat procesul, chiar dacă a rămas fără serviciu. Declinul nu s-a lăsat prea mult așteptat – șomaj, rate la bancă, accidentele fetelor. Mă opresc deocamdată aici pentru că nu pot trece peste traumele care au dus-o la exasperare.
Nedreptatea autorităților italiene, momentele de coșmar prin care trece în spital, internată fiind cu fiicele ei, sunt de neimaginat – ,,Mi-am găsit fetița pe un pat cu rotile, pe hol, înconjurată de medici și asistente.
Am intrat printre ei ca un tăvălug, urlând de disperare. În fața mea se derula același film trăit cu zece ani în urmă: o față desfigurată, sânge peste tot, comoție cerebrală… Am fost duse în salonul numărul 1…
De la ușă m-a izbit imaginea apocaliptică – în primul pat zăcea un copil cu creierul afară… În acele zile muream pe dinăuntru, odată cu acei copii care sufereau de diverse tumori, copii pe care îi salutam înainte de operații. Pe unii îi revedeam, dar nici unul nu mai era ca înainte…
– Trebuie să fiți tare și pregătită pentru orice! Din păcate, situația este critică.
M-am prăbușit pe o canapea de pe hol, neputincioasă și disperată, cu mintea confuză între rugă și blestem. Să fiu tare! De unde să mai găsesc atâta forță?! Aveam două zile și două nopți de nesomn și nemâncare.”
Felul în care Camelia Baciu creionează stările prin care a trecut, descriind alert și în detaliu imaginile care au oripilat-o, te determină să simți și să participi fără voia ta la drama trăită de ea.
Totul se derulează ca într-un film. Scenele sunt vizibile, palpabile. Te încearcă un amalgam de sentimente – revoltă, compasiune, neputință în fața hazardului, teroare, teamă, durere. Învăluită de intensitatea întâmplărilor cedează fizic și psihic.
,,Îmi pierdeam sensibilitatea mâinilor și a picioarelor, gâtul mi se blocase, ochii priveau ficși plafoniera, o paralizie totală punea stăpânire pe mine. Îmi rămăsese vie doar mintea și o unică mișcare: clipirea genelor.
Pe urmă… ceață, neant, frânturi, o ambulanță cu sirenele urlând, lumini amețitoare și brațe vânjoase care încercau să-mi ridice corpul rigid…”.
Dacă a reușit sau nu, rămâne să descopere cititorul.
De ce eu? – un roman autobiografic care nu se dezminte din punct de vedere al particularităților genului. Este o carte de referință pentru oamenii care se confruntă cu depresia și nu au curajul să își recunoască boala, refuzând realitatea din mai multe motive: rușine, judecata celor din jur, înfruntarea propriilor cauze care au dus la declanșarea bolii, comunicarea, acceptarea și lupta cu sinele, cu propriile temeri, nerealizări, neîmpliniri.
Camelia Baciu, o Scarlet de Vinerea, a acceptat greu, dar a sperat într-un mâine ancorat în realitate, a luptat iar rezultatele nu au întârziat să apară. Terapia prin scris este una dintre reușitele acestei amazoane, încrederea în sine și puterea pe care i-au dat-o dragostea fiicelor ei, dragostea părinților și rădăcinile din care se trage, au dus la izbândă.
,, De multe ori am spus că viața este o adevărată ironie, că paradoxal, trebuie să cunoști tristețea pentru a putea aprecia bucuria… Nu poți vedea lumea de sus, dacă nu urci pe munte… Am învățat că a dărui un zâmbet, nu costă nimic, dar pentru cel care îl primește, poate însemna mul.
Răsfoiam des Biblia și multe citate de acolo, mi se întorceau în minte, în anumite momente. Unul dintre aceste citate îmi răsuna în creier, tot mai des:”Fructul spiritului este dragostea, bucuria, pacea, toleranța, bunătatea, credința, gingășia și autocontrolul. Împotriva acestor lucruri nu există nici o lege.”( (Gălățeni 5:22:23)
