Revista Vocativ

Autor: Claudia Minela

  • Precum îți cer așa și pe pământ – George Gîtlan

    Precum îți cer așa și pe pământ – George Gîtlan

    Precum îți cer așa și pe pământ 

    George Gîtlan, volum publicat la Editura Minela

    De foarte mulți ani citesc cu plăcere poezia lui George Gîtlan, apostolul iubirii, cel care respiră, simte și trăiește întru creația Evei. Păcatul este o binecuvântare pentru el.
    Veșnic îndrăgostit, se înfruptă din ispită iar pasiunea se resimte în fiecare por al cuvântului liră. Poetul rămâne tributar farmecelor femeii, amplificând emoția transmisă printr-un erotism discret, tipic poeziei semnate de el.
    Volumul cuprinde trei capitole – odată ca niciodată, testamentul unui vin bătrân, mă voi întâmpla în tine. Atât titlul, cât și capitolele volumului reprezintă esența întregului – iubirea – filonul de la care pornește fiecare trăire.
    Creațiile sale nu au titlu, curg armonios ca un preludiu muzical în care piesele se succed într-un ansamblu de trăiri fără precedent – când flacără dominantă, când senin al unei dimineți de vară. Volumul abundă de îndemnuri biblice răstălmăcite în limbajul poetului, dând o altă conotație sensului inițial.
    Sinceritatea, armă imbatabilă în lirica lui GG, conferă trăirilor o fluiditate consistentă majorităţii textelor într-un ritm care aduce forma menţinută cu consecvenţă de la primul vers până la ultimul.

    Odată ca niciodată – structurează tematici bine conturate de gânduri, emoții, sentimente, în formule lirice de excepție, scrise în registru biblic care capătă o altă viziune în concepția auctorială.

    Dumnezeu îi este atât prieten confident, cât și mentor spiritual, este martorul goliciunii interioare a oamenilor– ,,și-a spus dumnezeu/ să facem om// când a văzut ce-a ieșit / a plâns/ ca un copil a plâns// de-atunci nu l-a mai văzut nimeni/ se spune că șade pe un nor/de unde privește în golul din om/ și oftează”.
    Eul lyric se identifică uneori cu simplitatea omului de rând, alteori cu personajele biblice – ,,eu despre mine unul/ atât pot să vă spun/ sunt doar un biet pelerin/ la pas pe-această/ via dolorosa// iată crucea mea * în mine râde mereu/ un om trist”.
    George Gîtlan nu se pierde în cuvinte redundante. El comprimă mesajele și imaginile artistice dându-le noi valențe – cine nu e gata/ îl iau cu lopata/ am spus// și-atunci dumnezeu/ s-a ascuns în surâsul/ unui copil (de-a v-ați ascunselea cu dumnezeu)”.
    Moartea este ridiculizată devenind un perpetuum mobile al vieții, un îndemn la carpe diem – odată am murit… plângeau lumânările/ și toate clopotele băteau/ de vreme rea…* la fiecare colț al zilei/ ne pândește o moarte/ și voi vreți să trăiți veșnic?/ nebunilor/ trăiți acum/ mâine nu există.* căci nu există dovadă mai vie/ că ați trăit vreodată pe pământ/ decât o inimă sângerând/
    prin toate crăpăturile ei/ din prea multă dragoste/ de viață”.
    Bogăția adevărată, în concepția poetului, nu este cea materială, ci prezența părinților în viața copilului, bucuria de a nu rămâne orfan – ,,… eu sunt sărac de tată/ dar când spun mamă/ doamne câtă bogăție/ și mi se umple inima/ pe loc de bucurie”.
    Scene ale copilăriei se înlănțuie inocent în amintirea vremurilor în care pruncul privește pe geam ,,dansul fulgilor de nea”asociat cu ,,mirosul cozonacilor, cu nuci mere și colaci”, toate acestea lăsând un gol în sufletul copilului – dorul de tată – care ,,doarme în pace”.

    Cel de-al doilea capitol – testamentul unui vin bătrân – este un omagiu adus poeziei. Ars poetica lui George Gîtlan se concretizează prin relația autorului raportată la creația și eul liric în universul conceptual personal și general.

    El consideră că poeții sunt liantul între teluric și ancestral, între viață și moarte, între divinitate și creația Domnului, sunt condamnați la nemurire – poeții ca poeții/ nu știu să moară/ știu doar să scrie/ cu limbă de viață/ despre o împărăție/ care va să vie/ ei sunt vocea care/ predică în pustie// moartea nu-i găsește/ niciodată acasă”.
    Capitolul trei – mă voi întâmpla în tine – este piesa de rezistență a volumului și implicit a întregii creații semnată de George Gîtlan – vagabondul nopților – al cărui condei se împlântă, fără nicio reținere, în carnea trăirilor intense generate de iubire, dorință și pasiune.
    El nu are nicio reținere în a-și exprima direct sentimentele față de femeia iubită – odată ca niciodată/ mă voi întâmpla în tine/ până la plăsele/ cum se împlântă cuțitul/ în miezul din pâine/ când i se face foame lui…”.
    Femeia se întâmplă în viața lui ,,ca o pasăre de noapte, ca un înger cu aripile amuțite, … la fel de frumoasă/ ca o ultimă dorință/ a unui condamnat/ la viață”. Dragostea joacă rol dublu în accepțiunea bărbatului. 
    Femeia este când ofrandă adusă zeilor, când provocare arzând în focul pasiunii de a se dărui bărbatului iubit. Uneori este slovă din cartea sfântă, alteori este păcatul de care devine dependent. Limbajul trupului stârnește în el demoni greu de stăpânit – îi iubesc demonii/ locul sfinților e în icoane/ eu mă închin sânilor/ smerindu-mă/ între coapsele ei”.
    Copilul-bărbat se joacă atunci când privește lacom goliciunea femeii iubite și, uzitând de spiritul ludic nativ, creează o punte între iubire și inocență pentru a-și exprima erosul, stârnind zâmbetul cititorului – ,,sânilor tăi le-aș cânta/ melc-melc codobelc/ până le-ar crește sfârcuri bourești/ și le-aș da să bea lumina/ din pupilele ochilor mei tulburați/ de frumusețea goliciunii tale”.

    Volumul ,,precum îți cer așa și pe pământ” – este un omagiu adus iubirii – un schimb făcut între poezie și lumina aducătoare de trăiri intense – pasiunea – este un testament lăsat nemuririi.

    Recomand volumul lui George Gîtlan tuturor celor care încă mai cred în iubire și pasiune. Veți descoperi aici versuri esență, jocuri de cuvinte inedinte prin care poetul își construiește discursul liric într-un univers edenic propriu, dincolo de rutina romanțioasă întâlnită în poezia de dragoste contemporană.
    Volumul este dedicat cu precădere femeilor – ,,în carnea femeilor prin care am trecut/ am lăsat mereu un foc aprins/ pentru iernile care vor veni/ când dorul greu le-o viscoli/ prin sufletele reci/
    să nu le fie frig/ de mine”.

    Așadar – ,,să vină toate fetilii la mine!”– cum spune poetul-adorat. Lectură plăcută!

  • ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard Ancuţa

    ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard Ancuţa

    ,,Iubirea e amintirea unui viol’’. L&A – Leonard Ancuţa

    Cunoscându-i foarte bine poezia, am devenit nerăbdătoare să parcurg cele cinci capitole ale primului său volum de versuri- ,,Iubirea e amintirea unui viol’’. L&A

    ancuta ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard AncuţaVolumul debutează cu ,,poemul viol’’ unde autorul se identifică cu stări ale ,,unei lumi/ (în) care speră că mahmureala o să dureze puţin’’. Îşi asumă rolul actantului ce are o altă viziune despre lume:

    ,, prin ochii mei violul devine artă…/ sînt trenul care face dragoste cu femeile…sînt execuţia/ măiastră din fiecare cuvânt…/ sînt o bucată de pământ/ singura locuibilă…’’. Aceste simboluri telurice reprezintă curriculum vitae pentru un suflet care trăieşte prin puterea cuvântului liră, prin iubire.

    Capitolul întâi – ,,azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume’’ tratează, într-o manieră vulcanică, tema iubirii.

    Veşnic îndrăgostit, Leonard Ancuţa, realizează o atmosferă erotică, transpusă în diferite imagini, eşantioane onirice, captivante, de la iubirea ,,blestemul curcubeului’’, o explozie de plăcere, înrudită cu posesia femeii iubite, o pasiune greu de stăpânit –

    ,,am nevoie de corpul tău/ să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile/ mările se vor revărsa pe noi să ne spele…’’, până la iubirea cea din urmă, devastatoare, din poezia ,, am slăbit maria’’, prin care simte răceala morţii ,,dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un câmp de bătălie…’’.

    ,,viaţa e un sindrom cu transmitere sexuală’’, cel de-al doilea capitol, reprezintă modalitatea inedită, nonconformistă de percepţie a iubirii, despre care poetul spune că este

    ,,un forceps în mîna unui stomatolog…un hamster cu sînge de cobră…e ura unui dumnezeu rămas singur…amintirea unui viol… iubirea e când nu te mai trezeşti niciodată’’, imagini cu o capacitate de martelare a egoului, vecină cu autoumilirea, ce şochează lectorul prin îndrăzneala ideilor, a imaginilor,

    până la acceptarea firească a realităţii, persuadând prin folosirea limbajului colocvial ,,femeie vreau să te iubesc acolo unde nu a ajuns nimeni/ vreau să ţi-o trag în inimă/ în venă…/ moartea nu are prezervative şi se vinde pe nimic …/am un trup steril/ incapabil a fi fecundat/ de propria viaţă’’.

    Următoarele două capitole- ,,liga poeţilor extraordinari’’ şi ,,postulatele iubirii pure’’, devoalează recluziunea spirituală, filosofică, prin versuri edificatoare asupra universului liric, captând lectorul longue duree, în universul bătrânuluitrăgător care plonjează ,,staz ebene’’:

    ,,dacă viaţa ar fi o lamă de cuţit/aş sângera până la moarte’’.

    Despre cel din urmă capitol nu voi spune decât că, a fost o surpriză neaşteptată. Las plăcerea cititorului de a-l descoperi, parcurgând întregul volum de poezii ,, iubirea e amintirea unui viol’’, autor Leonard Ancuţa, un ,,diavol cu sentimente.’’

    INFERNUL

    infernul ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard AncuţaInfernul, o cartea care conţine adevărul brut despre mizeriile lumii, în spatele cărora se ascund gânduri şi sentimente potrivnice condiţiei umane.

    Scuturată de orice pudibonderism, scrierea se transformă în infernul fiecărui cititor, care se regăseşte în anumite gânduri, situaţii, ce preced neputinţa de a interveni în paralelismul existenţial de criză, a ceea ce înseamnă înfometarea a trei miliarde de oameni.

    Într-o societate în care ,, Banii sunt o chestie fără viaţă” iar ,,Omul este moartea”, Leonard Ancuţa îşi ia libertatea de a deveni Dumnezeu, dând viaţă unui personaj controversat, ce poartă masca drogului ,,psihotrop LUM!N”,

    prin care cerne binele de rău, ucigând ce dăunează umanităţii şi implicit lui, dând astfel sens vieţii, însuşindu-şi personalitatea Justiţiarului fără scrupule, imprumutând, asemeni lui Breton

    Copilăria aspră, lipsa de afectivitate a părinţilor, preocupaţi de altceva decât de creşterea armonioasă a progeniturii lor, transformă puritatea copilului, în pragmantismul sadic al maturului de mai târziu, care spune despre el că este,, un om al mulţimii…

    la fel acelui fir de nisip care formează deşertul”, un om fără importanţă care-şi pune întrebarea, fără să găsească răspunsul: ,, Cum poate fi o lume în care te naşti plângând?”.

    Cuvintele bunicului rămân în subconştientul nepotului, ca un adevăr absolut. El spunea că în lume nu mai există bărbaţi adevăraţi, ci homosexuali, că adevăraţii bărbaţi sunt cuceritorii lumii, în epoca noastră existând doar doi: Hitler şi Stalin, concluzionează personajul.

    O mamă aspră,, doamna N”, a făcut din copilul de atunci, un egoist care să poată face,, faţă unei crize mondiale de proporţii”, un om al cărui lucru cel mai de preţ pe lume este,, să îţi fie bine, chiar dacă lucrul acesta înseamnă ca tuturor celorlalţi să le fie rău.”

    Suntem supuşi atenţiei unui periplu în trei etape din viaţa protagonistului: copilăria, adolescenţa şi maturitatea, toate trei fiind transpuse prin alternanţă, toate trei având crimele sale.

    Astfel, copilul se maturizează, primind lovituri de la viaţă. Este marcat sufleteşte şi se transformă într-un taifun de nestăvilit. Seceră vieţi, fără să aibă regrete. O minte diabolică ce calculează fiecare mişcare a viitoarelor victime.

    Este criminalul perfect. Începe de copil, ucigându-şi mama, tatăl vitreg şi pe vecinul vinovat de dispariţia primului său câine.

    Obsedat de faptul că trece neobservat pe lângă oameni, face în aşa fel încât să-şi schimbe viaţa, călăuzit fiind de această calitate de a fi ignorat. Începe prin a se asocia cu o crupieră dintr-un cazinou, care avea aceeaşi dorinţă ca şi a lui, de a fura, folosindu-şi cu abilitate ascuţimea minţii.

    Reuşesc prin viclenie să dispară, cu trei milioane de ,, coco”, fugind în Jakarta unde ,, curva” îl ademeneşte pe o insulă pustie, îl adoarme şi dispare cu banii. Este găsit după patruzeci şi cinci de zile.

    Înainte de a o învăţa să ,,cânte” la vioară, îi interpretează două simfonii de Beethoven, apoi o decapitează cu o ,,coardă de chitară înfăşurată în jurul gâtului”. Numeşte acel an, anul Beethoven. Singurul lucru frumos din viaţa lui este vioara.

    Urmează o serie de crime, care mai de care mai spectaculoase.

    ,, Înămolirea în viaţa lor”, a vagabonzilor care dorm pe bănci, îl determină să bea cot la cot cu ei, să facă sex, să cânte, apoi să-i ucidă, plecând de la locul faptei fluierând ,, Sonata despărţirii” sau ,,Claire de Lune” de Beethoven. ,, Am băut 57 de sticle…în memoria căţelului meu. Dar am fluierat de fix 50 de ori”.

    Saty, (numele ales de personaj, vine de la satisfactie, iar cel care-i va şti adevăratul nume – Victor- va muri) renunţă greu la copilărie, dorind să rămână Peter Pan. Trece printr-o serie de experienţe neplăcute până ajunge la actul sexual în sine.

    Imaginea sfântă şi senzaţia atingerilor mamei sale, atunci când fâceau baie împreună, îl urmăresc de câte ori încearcă ,, să şi-o tragă”. El asociază fiecărui contact cu alte femei, amintirea trupului propriei mame.

    Acuza adusă Domnului( Inginerului şef), de a fi făcut o lume imperfectă, este precedată de dorinţa de distrugere a acesteia, printr-un război nuclear pornit de LUM!N /Saty. Din păcate ,, Restartul întregii omeniri eşuează”.

    Concepţia despre iubire este inedită. Las cuvintele lui să vorbească: ,, (…) iubirea înseamnă să fii liber, să fii anarhic, să nu depinzi de nimeni şi de nimic, numai de tine. Cu alte cuvinte să-ţi fuţi mama. Asta e iubirea, dar nimeni nu crede în forma asta de dragoste. Toţi vor varianta clasică.”

  • ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ,,ea, eva,/silabiseşte uitarea/ca pe o evanghelie scrisă/
    într-o limbă a frigului./ cuvântul femeie începe aici/ cu litera a
    de la arcă. mereu. fierbinte/ rămâne doar pulpa de lacrimă
    pe care o stoarce/ să-şi spele memoria. o rufă
    de unde nu iese nicicum/mirosul de om.”

    (Purgatoriu- Adriana Lisandru)

    Într-o perioadă în care poezia cunoaşte mari transformări, o explozie de lirică emfatică, ades incoerentă, ambiguă, chinuită de bla-bla-uri clişeu, matriţe, în care limbajul străzii e ridicat la mare rang şi biografia auctorială vorbeşte despre istoria unei generaţii compromise literar, Adriana Lisandru îşi permite încă să scrie vraie poesie, mulată pe simţul iubitorilor de vers rafinat, feminin, sensibil, cu iz bonom.

    Poeta debutează în anul 2007, cu volumul de poezie ,,De-a Baba Oarba’’.

    Versurile sale au cunoscut tiparul diverselor publicaţii, reviste literare: Agerro-Stuttgart, revista Singur (Târgoviște), revista Feed-Back (Iași), Astra (Brașov), Verso (Cluj Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Litere (Târgoviște), Dunărea de Jos (Galați), Algoritm Literar (Călan);

    prezentă în antologiile: Freamăt de Dor (editura 3D, 2008),Virtualia 2008 (Iași), Antologia revistei Singur (Târgoviște), Antologia Artgothica 2010 (Sibiu).

    Noul său volum, apărut in 2010, la editura ,,Grinta” din Cluj Napoca – ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ (traducere Letiția Ilea, cuvânt înainte semnat de Tudor Cristea) –

    îşi propune să devoaleze misterul feminin, într-o lume în care grobianismul cotidian a înăsprit caracterul celei adulate în versuri de marii poeţi – femme.

    Cartea cuprinde trei părţi: ‘’colivia de sticlă’’ , ‘’scara de păpădie’’ , ‘’respirări’’, segmente în a căror cuprins întâlnim mai multe femei ale zilelor noastre.

    ,,Colivia de sticlă’’ surprinde o ea senzuală , al cărei glas blând îmbină erotismul discret, cu aspecte ale vieţii, versuri scrise cu mare sensibilitate :

    ,,…îţi pot turna răsăritul în ceaşca cu ceai/ te pot descânta între coapsele mele/ dar nu întreba de ce mă transform uneori într-un ghem de tăceri/ pot înţelege arşiţa spaima/ copilul ascuns sub ridul bărbatului/ dar nu-i timp să stârnim lungi furtuni de cuvinte/ să nu arcuim/ cer străin peste noi…’’(să nu mă întrebi); o femeia care are altă viziune despre viaţă -,,viaţa se vede-n bucăţi.

    Ca-ntr-un ochi de gândac. Ca într-o oglindă mărunt lapidată…’’(desen cu alb); despre moarte -,,alunec/ pe degetul morţii/ inel…”(obloane de fum) ,,…moartea e un fel de soră mai mare/ broker de success pe Wall Street…’’(ce poţi să faci într-o primăvară perfectă).

    O însoţesc în mediul citadin, acolo unde ,,era numai oraşul venind după mine târâş’’, sunt în ,,taxi Magic’’ şi mă trezesc spunând cu glas tare şoferului:

    ,,Ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine’’, călătoresc mai departe, desprinzându-mă de mine şi împrumutând trupul şi mintea ei, într-o zi în care natura este personificată, într-un décor de toamnă târzie când ,,se făcea că e galben, / îşi despleteau gutuile părul,/ fântânile dormeau cu luna la piept,…’’,

    într-o zi în care simt intens cum ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor…’’.

    M-am întrebat deseori ce este sinceritatea, liniştea, încercând să le definesc, aducându-le cât mai aproape de realitatea mea şi n-am reuşit până când nu am gândit cu sufletul ei, descoperind misterul sub o altă formă – ,,sinceritatea e un căluş îndesat în gura iubirii./ mi-a trebuit o altfel de moarte să aflu/ că cel mai tăios urlet/ e liniştea…’’.

    Poemul ,,Tot ce-şi poate dori o femeie” m-a surprins trăind şi îmbrăcând ,,doar o noapte/ un trup de bărbat/ să-mi chem un prieten să ne-afundăm într-o crâşmă/ în zori să scuip viaţa cu sete/ să o-njur soldăţeşte de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină…când m-aş trezi să îmi pot scutura inima/ cum aş scutura dintr-o pătură veche/ căldura mirosul/ si orele-n care/ pe nerăsuflate/ flămânzi/ ne-am iubit…”.

    Am împărţit durerea, neputinţa în faţa bolii, un preambul al morţii, cuibărindu-se zi de zi în trupul firav al unui băieţel de treisprezece ani, ,,Bogdan sorbea urma de soare din geam”, băiat din ale cărui mâini cresc ,,tuburi lungi de perfuzii/ ca nişte vene imperfecte de înger”, am zâmbit asemenea ei gândind că ,,dacă m-aş tăia la un deget/ ar curge tăcere”, o tăcere care spintecă sufletul.

    Prezenţa omului este evidentă în poezia Adrianei Lisandru prin stări şi imagini transpuse genuin, ca într-un scurt metraj al durerii, al acceptări morţii, ca pe o nouă viaţă.

    Autoironia reprezintă o proecţie opusă estetismului dulceag, evanescent, emiţând starea de nepăsare în faţa unei fizionomii agreabile ,,sunt urâtă şi liberă. / nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte…bărbaţii sunt proşti. o urîtă/ e un talisman norocos…”.

    Ce-a de-a doua parte-,,scara de păpădie” – se remarcă prin mici telegrame lirice adresate unei lumi în care iubirea capătă diverse culori- pastelate, gri, aprinse, senzuale, erotice – un erotism discret, firav la prima vedere, prin care poeta se impune concis, franc, uzând de imaginaţia şi talentul native.

    Pasiunea, dorinţa sunt la ele acasă, într-un decor special care poartă amprenta unei femei desăvârşite ,,am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc/ dimineaţa spre nord…”.

    Am fost plăcut surprinsă de muzicalitatea versurilor scrise în stil clasic, fără artificii sau expresii bombastice ,,nu mi-e sete mi-e aripă/ ţipătul strivit sub clipă/ nu mi-e lut ci mi-este rouă/ pâinea cărnii pe din două”.

    Păsesc timid într-un altfel de oraş descoperit de autoare, un oraş ascuns ,,într-o buclă a gîndului/ unde nimeni nu crede în asediul secundei/ unde moartea e doar numele tainic/ dăruit unui alt anotimp/ ar putea fi lumina aceasta în care cobor/ ca într-o fântână/ cu fluturi” (mătase de fluturi).

    Ultima parte – ,,Respirări”- cuprinde flashuri de gând ,,s-a lăsat frigul/ aprinde-mă candelă/ şi dă mai încet/ zăpezile astea”, de căutări ,,sunt numai un/om/ sub frumuseţea/ acestui cuvânt/ sângerez/ ca un semn de-ntrebare/ scris în cer/ aruncat spre pământ”,

    de aşteptare,,moartea/ se îmbracă încet/cu mâinile mele/ mai e un nasture de încheiat”, de dragoste ,,atât de aproape încât/ uneori /orice cuvânt/ poate fi spulberare/ atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim”,

    trăiri puternice redate într-un registru cu tentă bacoviană, simbolistică, cuvinte formulă în spatele cărora se ascund un suflet şi o peniţă de categorie grea.

    Adriana Lisandru, un nume care şi-a pus amprenta pe lirica românească actuală, printr-un stil rafinat, elaborat, matur, reuşeşte prin versurile sale să învie spiritul femeii adevărate, senzuale, sensibile, delicate, universul modest al Evei moderne.

  • Ștefia – Adi Filimon

    Ștefia – Adi Filimon

    Ștefia – Adi Filimon

    volum de versuri publicat la Editura Vinea

    Adi Filimon (n. 20 mai 1965, în Ghelari, jud, Hunedoara) a absolvit Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și Facultatea de Istorie a Universității „Spiru Haret” din București.

    În anul 2013 a obținut premii la mai multe concursuri naționale de poezie, cele mai impor¬tante fiind premiul „Mopete” pentru manuscris, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” și premiul special „Adenium Timpul”, obținut în cadrul Concursului de Debut, organizat de Editura „Adenium”, Iași.

    În cursul anului 2013 a publicat volumul de poezie Spaimele, Editura A.T.U. (volum de debut). Apare în antologia Desant 2013 a finaliștilor concursului de debut al Editurii “Adenium”, Iași.

    În 2014 a obținut premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu”. În 2015 publică un grupaj de poezii în colecția de versuri contemporane -,,CarTe diem”- Editura Vocativ, București.

    Aflată la cel de-al doilea volum publicat, Adi Filimon reușește să convingă prin naturalețe, sinceritate și imprevizibil. Versurile elaborate condensează intensitatea spirituală auctorială, ancorată în realitate, nuanțele discursului liric justificând importanța existenței individuale, astfel încât cititorul devine confident, părtaș al frământărilor ei.

    Volumul de versuri ,,Ștefia”, publicat la Editura Vinea, 2015, este structurat în trei cicluri: leprozeria, azil de lux, mănăstirile.

    În viziunea autoarei, ”leprozeria” e lumea neînțeleasă de cei pentru care viața nu este motivată, o caravană de sentimente controversate ce țintește ,,jungla urbană” , unde timpul poate fi ,,un talisman poate o plată pentru viața furată”, un exercițiu al lepădării de sine, de tot și de toate, de normalitate. Singurătatea este regina care nu renunță la tron, chiar dacă viața îi este potrivnică.

    Libertatea de a cocheta cu singurătatea, dă aripi autoarei. Zborul deasupra lumii pe care o detestă pentru slăbiciunile ei, reprezintă ruptura eliberatoare de care poeta are nevoie pentru a merge mai departe –

    ,,ce gust bun are libertatea atunci când te-mpinge/din spate și te înalță ca un zmeu în soare”.

    Renunțarea la cele lumești vine ca o vindecare, ca o împăcare cu sine –

    ,,e timpul să plutesc peste visele moarte/peste râsul înghețat al copiilor/peste mâini încleștate în mâini disperate/ e timpul dividerii în mii de secunde/ca un cer descusut prin care o mare de licurici evadează/ și-n lumea cea nepătrunsă pătrunde”. (nimic de pierdut aici/pg.6)

    Supraviețuirea ,,în leprozeria de beton” unde ,,se cântă frenetic și se fură cu ștaif… locuri în care cresc oameni normali”, devine din ce în ce mai ostilă, ducând la nevoia de a-și apăra ce este al ei, fie chiar și suferința, slăbiciunile, pentru a nu deveni vulnerabilă –

    ,,sufăr de ceva ce nu știu să descriu și traumele/ sunt niște fante în timp prin care evadez/ ca să-mi văd slăbiciunile…”. (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)

    Uneori Adi Filimon simte nevoia să joace un rol.

    Niciodată pe cel al prințesei care-și așteaptă prințul călare pe un cal alb. Alege să intre în pielea săracului care fură lemne pentru a le vinde, asigurându-și o existență modestă. În ciuda neajunsurilor, săracul vânzător de lemne, visează – ,,mi-e poftă de o ciorbă de perișoare și de sarmale/dar poftele sunt ca visele sau ca președinții – vin și se duc, foamea rămâne…”.

    Realitatea îl scutură bine de vise și în cele din urmă se trezește, mușcând cu dezgust din propria-i sărăcie, asistat fiind de alte supraviețuitoare care-i țin companie (gândacii se uită cu milă de frate) –

    ,,scot din punga de plastic: slana, o bucată de mămăligă și ceapă ca focul de iute. ” Revolta situației în care se află se răsfrânge în gestul următor făcut cu furie, impactul fiind puternic, impresionant – ,,pumnul se repede în ea și-i crapă inima aproape-ncolțită”.

    Nu sărăcia este motivul real al dezgustului său, ci indiferența lumii în care e nevoit să trăiască –

    ,,vând lemneeeee! strig prin ulițe moarte, și nimeni nu iese la poartă. au murit între pereții de lut, nu le mai pasă de lemnele mele furate”.(sunt sărac/ pg. 14)

    Vânzătorul de lemne nu este singurul personaj adoptat de indiferența leprozeriei, poluată de indivizi care poartă stigmatul unei vieți lipsite de valoare , fără sentimente, suportând supliciul carmin existențial, împovărător, malign.

    Ștefia, femeia – copil, trăiește într-o inocență perpetuă, refuzând astfel să se supună regulilor lumii în care nu se regăsește. Fuge, se ascunde, izolându-se în propria carapace – ,,alergând dezgustată pe străzi murdare” pentru a se trata de ,, scârba de ea însăși … mai intensă decât rațiunea”. (Ștefia și dansul pe tricicletă/pg. 26)

    ,,azil de lux’’ , cel de-al doilea ciclu, marchează momente din copilăria poetei.

    Mica, așa cum își numește autoarea mama, este simbolul femeii care-și acceptă destinul noduros ca pe o cruce dusă cu demnitate, este tolerantă, blândă și supusă, fiind convinsă că la capătul drumului se află recunoștința pentru efortul său.

    Amintirea mamei este aproape obsesivă, fiica identificându-se de multe ori cu ea. Detaliile care fac din aceasta un personaj delicat, deși extrem de puternic, reprezintă esența purificatoare, siguranța, refugiul în care-și găsește liniștea, sentimentul de a se ști iubită.

    Nevoită să-și vadă mama suferind, îi administrează morfină pentru a-i ușura durerea. Împreună visează la o viață frumoasă – ,,eram reginele cerului/eram zânele apelor/eram crăiesele nopțillor ce înfloreau pe ascuns/ne îmbătam cu amintiri despre copilărie…”.(poate iubesc nopțile pentru că iau/pg. 34)

    ,,mărgelele negre ale mamei:”, ”sfântul din tinerețea bunicii”, ”gheb de pitic” sunt doar câteva dintre poemele care marchează albumul liric al copilăriei poetei. Totul este învăluit în mister.

    De la mărgelele negre ale mamei care pot simboliza zilele nefericite din viața acesteia, preluate și duse mai departe de fiică, până la imagini descriptive în care sunt adunate elemente expresive ,formând portretul icoană, poeta reușește să realizeze un puzzle remarcabil, transmițând puternic emoție –

    ,,mama se luptă cu neputințele mele, îmi aruncă/ un pahar cu lacrimi./nu mai sufăr, trag după mine mărgele negre … mama se leagănă de pendulul urât, cu limbi înnegrite”.

    Prezența mamei este evidentă și dincolo de moarte în amintirea fiicei. Am trăit emoția pierderii ființei care mi-a dat viață, parcurgând versurile poeziei ,,the end”care lasă un gol imens în sufletul copilului ce nu acceptă ruptura –

    ,,Mica zâmbea des. avea ceva diafan când zâmbea,/ îmi deschidea coșul pieptului și punea/lumina ochilor. simțeam cum gâdila puțin,/ apoi se topea ca o miericică la soare … se înnorează și Mica doarme prea mult./ pălăria verde pare un strat de iarbă crescut pe față,/ încolțise și vedeam rădăcinile în trupul ei delicat./ uite, tată, crește iarba în Mica!…”. (pg. 42)

    Nici tatăl nu este lipsit din acest album.

    Rătăcește ca o umbră în viața copiilor săi, mai ales în viața fiicei nedorite –

    ,,de ziua mea, tata s-a îmbrăcat în negru, … /am venit, spuse el, am venit să stingi lumânarea/ cu suflarea cea din urmă a Micăi.// dar e ziua mea, tată!/ tu i-ai zis Micăi să nu mă nască,/ dar ea, dansând peste degetele tale cu multe inele,/ m-a rostogolit printre ele,/ m-a adunat din cenușa nenăscutului…”. (de ziua mea, eu și Mica:/ pg. 57)

    Acest capitol este o carte deschisă spre sufletul copilului care încă ,,se culcușește în brațele Micăi”, suferind trecerea în neființă a celei care i-a fost sprijin.

    Durerea se simte în fiecare vers transmițând acut sentimentul pierderii – ,,de cinci ani rod cu dinți de satrap din capacul sicriului/să dau de gustul de lapte cu scorțișoară/ … e tare mult de când/ poartă mărgele de fosfor și fum”. (shake/pg.71)

    ,,mănăstirile”, ultimul capitol care încheie volumul de versuri ,,ștefia”, este scris într-un alt registru, diferit de cele anterioare. Secvențele de viață reprezintă liantul unor stări de spirit rezonante, ontologice.

    Deși sentimentele bune îi sunt străine, ea reușește să se detașeze de anxietate, meditând, uneori ironizând momentele de grea cumpănă –

    ,,mă doare furia din piept ca un animal în agonie,/ așa de tare încât roade lanțul cu dinții./ m-aș condamna la moarte, așa de neagră e ziua de azi./ animalul urlă, speriat de atâta negru,/ peste el se adună ceea ce am în stomac, adică/ un moft de cangrenă și fluturi.” (în mine totul e negru/ pg. 77)

    Estetica onirismului și a suprarealismului dau un plus poeziei lui Adi Filimon, accentuând astfel originalitatea cascadelor lirice care curg abundent, într-un spațiu diferit de cel în care se înghesuie miile de poeți ahtiați după faimă.

    Adi Filimon, modestă, se remarcă prin arborescența de imagini inedite, construite cu rafinament, detașându-se de pleiada poeților generației sale, broșând între copertele volumului ,,Ștefia” o lume psihanalitică, introspectă, inspirată din realitate, din experiența unei vieți consumate ardent, până la contopirea cu sine, cu divinitatea.

    ,,îmi place să colind prin oraș mereu dispar de acasă/ pentru prieteni las un bilet în ușă/ vin mai târziu sunt în vizită la vecinul meu Dumnezeu”. (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)

  • Mirela Lungu- biografia coapselor

    Mirela Lungu- biografia coapselor

    Mirela Lungu- biografia coapselor

    eseu

    Mirela Lungu este absolvent al Colegiului Naţional ,,Sf. Sava’’, Bucureşti, profil filologie- istorie. A terminat Facultatea de Filosofie – Universitatea Bucureşti, profesie – marketing – publicitate.

    Publică în reviste literare şi antologii: ,,Singur’’, Antologia -’’Singur’’ ‚’’Litere’’ ‚’’Luceafarul’’ ‚’’Subcultura’’ ‚’’Tiuk’’ ‚’’Timpul’’ ‚’’Argeş’’ ‚’’Familia’’ ‚’’Caietele Oradiei’’…

    Mirela Lungu scrie poezie pentru toate gusturile – de la sonete, cu o muzicalitate deosebită şi tematică diversă, până la versul liber, lipsit de sensibilitate metaforică, nonconformist, de actualitate, un discurs liric, fără prejudecăţi, îndrăzneţ.

    Erotismul emanat de poezia Mirelei Lungu şochează lectorul nefamiliarizat cu lirica actuală. Pentru un cititor care agrează poezia muzicală, imaginară, limbajul artistic , figurile de stil, poezia măştii lirice ,,aşa-da’’, versurile din ,,biografia coapselor’’ sunt non grata.

    Consider că poezia trebuie să reflecte şi realitatea, să redea cu acurateţe caracteristicile societatii în care trăim, preferinţele individului, chiar dacă acestea sunt mai puţin ortodoxe.

    Poezia nu înseamnă doar feerie, elegie, tropi, gânduri fabricate pentru a plăcea lectorului, ci şi suflul, pulsul realitaţii, o realitate care, din păcate, prostituează poezia prin limbaj argotic şi vulgaritate, prin francheţea gândului, toate acestea reflectând radiografia arogantă, veritabilă a secolului în care trăim, a individului interesat doar de fuga după bani.

    De fapt ceea ce şochează este curajul de a se exprima fără reţinere. Cine spune că nu a folosit limbajul licenţios, nu spune adevărul. Că el este nepotrivit noţiunii de poezie, este clar, dar, aşa cum susţin poezia, indiferent de haina pe care o îmbracă, aşa cred, cu toată fiinţa , că poezia nu are limite şi nici graniţe.

    Va rezista acea poezie pe care lectorul alege să o citească, cea care îl reprezintă ca nivel intelectual, ca educaţie, ca mediu în care trăieşte.

    Personal nu agreez limbajul trivial în poezie, a nu se confunda cu limbajul argotic, care nu face altceva decât să stea faţă în faţă cu societatea actuală, chiar dacă nu acceptăm, dacă ne place sau nu, ea există în fiecare dintre noi, într-o doză mai mult sau mai puţin neprotocolară.

    Cineva mă întreba cum definesc poezia modernă. În acel moment n-am ştiut să dau explicaţie. După un studiu amănunţit al volumelor de poezii recenzate de mine, am făcut radiografia lirismului modern, sintetizând, din punctul meu de vedere, ce reprezintă versul ultimului deceniu.

    Modernitatea lirică se defineşte ca fiind o prelungire a tendinţelor anterioare (vers alb, autobiografie, anticalofilism, discurs liric, monolog, limbaj colocvial, tendinţă narativă, prozo-poem, etc.)

    …adăugând foarte des folositele neologisme şi expresii idiomatice de actualitate, preluate în forma originală, americanisme argotice, jargoane lirice, limbajul computero-liric , precum şi cel publicitar tv., folosit pentru a ironiza anumite reacţii sociale, grobianismul

    ( ,, &, laptop, mess, mall, sms, bonuri de masă, ecografia 3d, Bamboo, silicoane, trading, 2 în 1, euro, humanitas, clubbing, trandy, 4ever, facebook, internet, site, blog, lifting, reclame, joint, iarbă, google, full-option, bungee- jumping, etc.)

    Poezia Mirelei Lungu sfidează pudibonderia conservatoare, descoperind faţa mai putin ortodoxă a unui limbaj liric , greu de acceptat de către cei care au rămas fideli formei fixe. ,,Biografia Coapselor’’ aduce în prim-plan pasiunea, iubirea, dragostea, dincolo de prejudecăţi, dincolo de pudismul alterat, ipocrit, al celor care resping limbajul neaoş, al romanticilor nostalgici.

    Mă alătur lor, într-o oarecare măsură, ştiut fiind faptul că nu pot accepta prostituţia în poezie. Cuvintele nonliterare, cu referire la sex, par vulgare aproape în orice context.

    Să trecem la poezia secolului XXII, acea poezie care spune lucrurilor pe nume. Mirela Lungu face parte din pleiada autorilor care încearcă să pătrundă în universul dragostei fără reţineri.

    Astfel poezia ,,îngeri sub acoperire’’ devoalează intimitatea ,,real life’’ a dorinţelor pătimaşe născute în fiecare dintre noi, dorinţe consumate fulger de momentele apropierii trupeşti a cuplului îndrăgostit.

    În ciuda acestui secol al vitezei, Mirela Lungu, încă mai visează la o iubire sinceră, un zbor intergalactic ,,deasupra universului’’, în locul în care ,,se prăbuşesc constelaţii just like that’’, o iubire puternică, sensibilă , care vibrează, aducându-i soarele la apus ,,în poală all night long’’, o noapte întreagă sau topind cuvintele,, de parcă dumnezeu nici nu le-ar fi inventat vreodată’’.

    După o noapte întregă de iubire, cuplul revine la realitate, chiar dacă se transformă în îngeri sub acoperire care ,,cutreieră neîncetat’’ oraşul murdar şi plin de tineri poeţi şi neliniştiţi- ,, this dirty town of young & restless poets’’, încheie autoarea periplul feeric.

    Poezie cu poezie se derulează pe parcursul întregului film al realităţii, începînd cu ,,dragostea e un câine venit din iad’’ unde viaţa trece pe lângă noi, aducând cu ea bătrâneţea, mometul în care nu mai putem iubi ‚’’dimineaţa cafeaua ne curge pe degete ni se innoadă sub limbă cuvintele …ne ascundem prin tomberoane durerea de a fi încă o dată stăpânii acestei lumi de fantome îndrăgostite de oameni’’,

    …continuând cu ,,Feliz Navidad’’ (room-service), un regal de faţadă a sărbătorilor de iarnă, unde realitatea nu permite basmului să pătrundă în sufletul dornic de frumos şi vis, o prăbuşire a valorilor naţionale, spirituale, murdărindu-le cu locuri unde totul se întâmplă în…

    ,,camere de hotel elegant decorate comanzi whisky cu gheaşă înainte & vodcă cu lămâie după’’, finalizând cu dorinţe, emoţii, mesaje îndrăzneţe despre cum trebuie să iubeşti gustând din sărutul,,allegro’’, până când îţi explodează creierii, să împingi ,,andante’’ şi să ţi-o tragi ,,prestissimo’’. (the very first time(baladă).

    Lirismul Mirelei Lungu reprezintă oglinda lumii în care trăim, o lume a ,,bărbaţilor căzuţi în patima femeilor-vodcă ce urcă-n sângele lor dependent de adrenalină şi pică paiele din ochii celorlalţi’’, o lume în care moartea este percepută ca o ,,curvă cu picioarele lungi şi fusta scurtă’’, o lume în care toţi ,,plătim pentru orice serviciu… preţul corect’’(imaginea din oglindă).

  • matAdor – George Asztalos

    matAdor – George Asztalos

    matAdor – George Asztalos

    ,,viața e atît de puțină şi dusă încît nu merită decît tot şi acum” (Hold me tight)

    Poet și jurnalist – George Asztalos – „ungurul care scrie românește”, încă din 2013 își redactează cărțile în format digital atât în limba română, cât și în limba engleză.

    Debutează în 2009 cu volumul de versuri – Zoon Poetikon (ed. Grinta, Cluj). Direcția 9 vine în sprijinul său publicându-i cel de-al doilea volum !nfraRouge (ed. Herg Benet, 2014). Urmează alte două volume de versuri publicate la Editura Grinta – ,,mi se ulise” (2016) și Liber-poezionist (2018).

    Participă cu grupaje de poeme în câteva antologii, cea mai prestigioasă fiind Antologia literaturii române de la origini și până în prezent, intitulată ,,Testament”, apărută la Editura Minerva în ianuarie 2020. Cel de-al cincilea volum prinde contur în primăvara aceluiași an – matAdor– publicat la Editura Minela.

    Volumul matAdor, PUBLICAT LA Editura Minela în primăvara anului 2020, încă de la prima pagină poartă amprenta stilului scriitoricesc, inconfundabil, al lui George Asztalos care-și face sieși o dedicație – ,,Se dedică aceluia care am fost și îl știi.

    Pe care acum îl poți și resimți.” Semnalul de început este un îndemn către cititor: ,, Mottor: Iubește sau dă-te-n pisici!”

    Cartea este structurată în două capitole: ,,Avuții în neștire” și ,,Simți de nebun. Cu inima ieșită din minți. ”

    O mare parte a poemelor începe cu citate din Gelu Naum și Emil Cioran de la care autorul pornește, asumându-și în același timp atât rolul de protagonist, cât și cel de scenarist al propriului film, realizat step by step pe parcursul întregului conținut al cărții.

    Prima poezie care dă și titlul volumului-film matAdor este începutul spectacolului de coridă, emoționant, intens și imprevizibil.

    Din distribuția filmului fac parte: corrida de torros – viața; matAdor – George G. Asztalos; toros – iubirea, neîmplinirea, singurătatea, dezamăgirea; luptătorii profesioniști (cuadrilla):

    torero – ironia, cea care are rolul de a irita, de a enerva taurul; picadorul – optimismul, cel care atacă direct ,,animalul”; și doi banderilleros – discursul liric și talentul, înarmaţi cu banderille ţintesc rănile taurului, slăbindu-i puterea;

    Așadar, să înceapă filmul – Mottor!

    Poemul matAdor este sinopsisul peliculei prin care protagonistul sintetizează întregul scenariu. Astfel, în viziunea auctorială, Fericirea este o glumă iar Viața – un comando care te călește pentru a simți –

    ,,o să-ți rup oasele/ ca să devii puternic/ pe urmă inima ca să simți…”. Concluzia finală a acestui discurs liric este patentată de George G. Asztalos în stilul său personal, autoironic, transmițând printr-un joc de cuvinte, bine echilibrat, mesajul ultimului matAdor din specia sa ,,… un dement iubit/ de cel mai animalic Dumnezeu” –

    ,,da omule te-am învățat/ să gîndeşti ca mine/ te-am simțit că simți ca mine/ dar niciodată n-o să-ți dea/ nimeni puterea şi bucuria/ să iubeşti ca mine”.

    Da, omule, fiecare poet are propriul Dumnezeu, propria lume pe care și-o creează singur folosind materialul din dotare – experiența personală, sentimentele, trăirile-tornadă trecute prin filtrul sufletului.

    Filmul continuă într-un ritm alert. Odată atacat de indiferența celei în care a investit capital sufletesc, matadorul recurge la folosirea armei invincibile – iubirea imuabilă – dezarmând aparent intențiile iubitei, chiar dacă șansele sunt minime în a câștiga lupta împotriva voinței acesteia.

    Din nou ironia se dovedește a fi salvarea de moment a eșecului – ,,iar fosta mea recent/ depărtată… avea în mîna stîngă/ o floare de cîmp/ mai mult vie decît moartă/ în dreapta cu hotărîre şi cu dor/ ținea un topor…”. (Adormi-ţ-aş şi n-am somn)

    Iată că apare în cadru un nou personaj controversat – ,,bucuria”- care, contrar așteptărilor, atrage după sine alte personaje intrate în coridă – ura și indiferența – îngrădind drumul către fericire ,,o aiureală ”în concepția autorului, culminând ,,cu o luminoasă singurătate”. (Fiordia)

    Când abandonul și tristețea intră în arenă, matadorul nu se pierde cu firea, le înfruntă fățiș, elegant, găsindu-și echilibrul în filosofia Marelui Creator.

    Și de această dată el învinge, având drept scut optimismul – ,,care ești trist uitat lăsat în urmă/ privește pe fereastră/ ce singur e soarele ce solitară e luna/ dar nu cad de pe cer/ în prima baltă sau în ultima turmă”. (Abandon. Exterminatorul)

    De cele mai multe ori în sufletul matadorului avalanșa de sentimente se prăvălește ca pământul peste capacul unui sicriu, tulburând acceptarea eului liric, acceptarea lumii în care este nevoit să trăiască, o lume renegată de el, judecată și condamnată la moarte spirituală, o lume fără bucurii –

    ,,vă tot vorbesc despre bucurii şi lumea/ continuă copilăreşte să se întristeze/… marea ei tristeţe/ e aia că are o grămadă de jucării/ dar nu se joacă nimeni cu ea//… lumea e în game over…/ lumea e o supraponde- rală cu mii de soluţii sexy şi slimm/

    totul e plin de pacea duioşiei pentru vidul ultimei crime// vă tot vorbesc despre bucurii şi totul devine supra mega virtual/ atât de virtual încât mi-e teamă să-mi ating propria mînă// sunt o mulţime de iluzii iraţionale care fac tristeţea prostiei/ dar un singur motiv pentru care orbii văd şi surzii aud// şi acela e limbajul bunului simţ şi al bucuriei”. (Vă tot vorbesc despre bucurii)

    ,,… în dragoste e ca în credință/… ea e acolo şi e dement de vie” (Omnia amor veni vidi vinci) Este dragostea o bucurie?

    Ce poate fi mai duios decât imaginea a ,,doi bătrâni îndrăgostiți”? Subit lumea se schimbă, viața capătă un alt sens – ,,devine brusc uşoară”.

    Dragostea face minuni, este o împlinire – ,,totul e un nou început al lumii// și creştem în Noi/ și ne înmulțim”.

    Fără de ea sufletul se prăbușește în panteonul deziluziei iar viața devine un pic de moarte, fără de culoare, fără de lumină, un colaps al sentimentelor – ,,cînd ai murit din dragoste amin/ nu ne mai desena/ ia-te şi du-te!” (E sfîșietor și mai vrem) Nu întotdeauna este așa cum ne dorim.

    Când ,,sărăcia asta de timp”se oprește în loc pentru a-și trage sufletul, matadorul simte pericolul – iubirea care îl pândește la orice pas, dincolo de ferestre ,,nu există decît interioare/ aici şi acum/ şi ce să vezi afară-s doar iluzii uşor bătute/ de mici intemperii// toţi suntem în morţii ei de viaţă/ în interioarele astea muribunde// şi da mi-e omor…”.

    De data aceasta îndrăgostitul luptă împotriva propriilor sentimente refuzând înfrângerea ,,nu există învinşi doar diferite grade de doborîre”, ridiculizând abandonul în încercarea de a o simți cât mai aproape de el pe neprezenta-dorită, devenită obsesie, un rău necesar – ,,eram un rătăcit şi mă ţineai de mînă// aşa aşa o să-mi înghit/ inima de vie/ uite promit/ că vei fi cu mine în stînga mea/ cînd îmi va legăna sicriul ultima bucurie”. (Totuşi albastru o culoare caldă)

    Deși dragostea pare a fi esența vieții și a morții, ea nu înseamnă nimic atunci când nu este împărtășită.

    Rămâne doar o stare de spirit umbrită de amintiri, un nonsens în dezechilibrul existențial- ,,când mi-e foame/ stomacul mă anunță/ că e gol/ inima nu/ ea se duce la cer goală/ şi încă mai zboară”. (Poem pe inima goală) Atunci când dragostea ,,e pupată/ pe toate părțile de poeți/ şi de tot neamul lor/

    de pupăcioşi/ de moaşte literare” este nulă în fața realității, rămâne doar un monstru creat de așa zișii bărbați care doar scriu despre ea, rămânând astfel ,,o albastră sfîntă godzillă” în fața celor care au cunoscut-o, a bărbaților adevărați care ,,ca şi șhaorma cu de toate/ nu cad din cer”.

    Ei o simt simplu, fără steluțe și fluturași fabricați, o simt ca pe – ,,o linişte şi o bucurie/ lângă omul tău/ ca la începutul duminicii” (Blue saint Godzilla) sau ca pe un dans celest, când despărțirea și-arată colții –

    ,,azi mai dansăm o despărțire…// totul va arde şi va curge/ cu o bestie de frumuseţe/ fierbem pînă vom dispărea puţin/ ca via în vin”. (Calamităţi dansante) Iubirea din compasiune este incompatibilă cu dragostea.

    De la dragoste la ură, mai e doar un pas. Deși decepționat, matadorul găsește resursele necesare pentru a trece senin peste noul obstacol, detașându-se, acceptând situația, ironizând-o

    ,,un animal duios mila ta ancaiulia/ pisoiul plouat rățușca urîtă venerabilul ursuleț jimmy/ eheei/ v-am găsit între ploșnițe și v-am lăsat între porumbei/ cu mare mila ta/ la ultima stație înainte de ură/… tot ce rețin e că te-am iubit cu urmări/ deși mi-ești definitiv pierdută/ ca o insulă pe mare după furtună…”. (De ce mă Uruguay)

    Tot acest amalgam de trăiri, generat de iubire, are o singură finalitate conclusivă și amuzantă – ,,doar că în dragoste mai ai/ o ultimă speranță:/ iubește/ sau dă-te-n pisici!”. (Iubește sau dă-te-n pisici!)

    Nedreptatea în fața naturii rămâne un subiect vulnerabil pentru copilul George ,,bandit pus pe belele”.

    Căzut din cireș, plin de sânge el nu plânge, ci râde, o reacție neobișnuită care se finalizează cu un gol în sufletul inocentului ca un ,,sfârșit tembel al lumii” atunci când ,,oamenii mari” decid să taie ,,cireșul din rădăcină” care ,,dragul de el n-a zis nici pîs”.

    ( Poetuş de pluş răguşit ascultînd păsărele) Emoționant episod, impresionantă abordare a copilăriei! O altă secvență remarcabilă a inocenței este aceea în care toamna, copiii nerăbdători ,,pândeau ca indienii… carele cu boi cărînd butoaie pline/

    cu struguri de tot soiul proaspăt culeși” apoi din mers săreau pe ele și se înfruptau ,,pe alese”,băgau ,,la ghiozdan”, în ciuda efortului făcut de căruțaș de a-i opri, opintindu-se să-i lovească cu biciul.

    Ei se fereau și râdeau ca ,,bolunzii”, se mâzgăleau ,,purcelește/ cu mustul lipicios”.

    Vizualizând această scenă scrisă cu măiestre de George G. Asztalos mă între retoric: unde sunt acele vremuri frumoase, unde a dispărut lumea fascinantă a copilăriei? – ,,noi și vrăbiile eram fericirea dilie și năzdrăvană a lumii”. (Poem aşezat de adormit furtuni)

    ,,Acasă” este sentimentul care bântuie personalitatea înstrăinatului, sugrumat fiind de nesiguranță și disconfort în realitatea intransigentă. Cu toate acestea GA are puterea de a sfida ruina spirituală, înnobilând definiția locului de apartenență recurgând la mijloacelor artistice (personificarea).

    În concepția sa acasă ,,e doar în pământ… un cimitir cosmic… pămîntul e animalic. că îl doare asta şi latră la lună. că adoră asta şi aleargă liber sub soare…”. În schimb omul ,,e un animal de pământ” care, odată atins, se transformă în sentiment –

    ,,a fi om este să te doară cu dragă inimă. toate cele pământești. cu atâta amar de bucurie şi frumos încât aici și acum e sfâșiere în fericire”. (Terra incognita. Mare sentita)

    Cel de-al doilea capitol – Simți de nebun. Cu inima ieșită din minți. – scris într-un alt registru, reprezintă o inserție a întregului volum prezentat într-un limbaj colocvial, marca GA.

    Ce este femeia? O specie pe care puțini bărbați o acceptă ca atare.

    În viziunea autorului ,,Dumnezeu a făcut femeia slabă de plîng îngerii… prima specie/ pe care o adoră o vînează şi o consumă toată lumea// muşti din femeie ca dintr-un animal şi te simţi Dumnezeu/ pe urmă pleci mai simţi o vreme gustul mirosul…” (De ceva vreme femeile)

    Vinovată de îndrăgosteală este tot ea, femeia. Ce simte și ce gândește un îndrăgostit, mai ales dacă este poet, doar versurile lui grăiesc – ,,… dintotdeauna/ dragostea se simte/ nu se spune/ e dată dragului/ dar se simte în neștire// degeaba îi spui omului măinene/ a fi îndrăgostit echivalează olfactiv/ cu mirosul suav mixat/ între lavandă şi urină” (Simt de îţi stă mintea)

    Singurătatea poate avea multe conotații în poezia lui George A. Ea sălășluiește în cuvântul poeților -,,acești Lacrima lu’ Ovidiu expulzată din fericire la capătul lumii”. Poetul își scrie capodopera în compania ei considerând-o ,,binecuvîntare un privilegiu/ a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfîrșit/

    e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (Elegie de transport în comun)

    Și da, povestea merge mai departe iar filmul se derulează în singurătatea protagoniștilor săi ,,cu inima homeless/ … ca să îşi poreclească amoros singurătatea… în stația Oropsiților” unde ,,totul e plin de rahatul perfecțiunii”.

    George G.Asztașos, dincolo de calitatea de a fi unul dintre cei mai buni poeți și autentici ai generației sale, experimentează permanent, căutând formule lirice prin combinarea a două sau mai multe cuvinte pentru a da o conotație dublă mesajului transmis.

    Relevante în acest sens sunt expresiile sau cuvintele: sexymental; e dată dragului; măinene; sentimentosan; îngerese, melalchoolia!, mi-e omor cît îl ador, senti(de)mentul, photodrăcie; Poeziua bună se simte de dimiviață; mîine e iarbă și nici lunea nu crește, (poezie pe cheia găurii), înger păziterminator , De bună voie. Şi nesilit de silă. ,

    Frumuseţea e că toată ura mă face să mă simt un urît. De toată frumuseţea.; realitatea moare electric.

    De neatingere.; ce mine era!; în vaporoasa ei rochie goală ea mă înjură cu duioșie; sunt un nebun cuminte; și nu știu dacă ne simțim sau nesimțim; cușca și cureaua beată/ ce gagică-am fost odată!; Dar toată luna mai se decembrie și e o ceață de să-ți scoți ochii…; conTempoRana mea; Trandafiriada; etc.

    Un alt experiment pe care l-am luat ca atare, deși, ca editor îmi este greu să-l accept, este acela de a pune punct în titlu și de a scrie un text în care punctul abundă fiind pus neregulamentar.

    Am acceptat ca cititor ș iubitor de poezie, astfel încât mi se pare un discurs liric sacadat, care te ține în priză, te impulsionează să mergi mai departe, provocându-ți gândirea și starea de spirit.

    Acolo unde crezi că se termină ideea, de fapt ea continuă ca un suflu maladiv generat de durere, de incapacitatea de a fi ,,coerent” atunci când situația o cere – ,,… noi cu grijile-praf. şi pulbere. noi niciodată acasă. duși pentru că nu există acasă. nicăieri pe pămînt.” (Terra incognita. Mare sentita); ,,…

    Realitatea e muma pădurii dar e copilă şi înțeleaptă. Îi doboară inocent doar pe ăia care nu o simt dar au pretenții. Să fim dureros de frumos realişti. Şi să facem față. În muma pădurii ei de nebunie pe cîmpie! Și de viață! (Poem cu pitici mişto. Ce mai. Haili-hailo!)

    Scena finală a peliculei – victoria matadorului. Indiferent de pericolul care-i amenință existența, el găsește resursele necesare pentru a înlătura orice obstacol din viața sa, trăind la intensitate maximă fiecare moment.

    Odată luat de coarne și trântit la pământ, taurul este învins. Crezul matadorului este bine încuibat în ființa lui ,,Învingătorii nu renunţă nici morţi”.

    matAdor, un titlu cu semnificație dublă, mat iubirii și matador, toreadorul în permanentă luptă cu viața, este un volum de poeme ca un bici trosnind pe spinările falșilor poeți, zidari amatori care nu vor fi niciodată arhitecți pentru că își construiesc creațiile legați la ochi, la inimă și suflet.

    George G. Asztalos, prin versurile sale, rămâne un simbol al matadorului-poet autentic –

    ,,m-am născut să fiu real nu perfect/ ca să vezi/ poezia nu vrea un poet bun la pat/ vrea un nebun/ în toate pozițiile… ”, un nebun frumos care-și înfruntă fățiș temerile, un copil care adoră să se suie ,,în pomi după fructele de sus”, același copil pentru care și căderea e o bucurie pentru că ,,îți dă lecţii de viaţă”. ( Stau nicăieri și n-am. Cine să mă țină de mînă?)

    George G. Asztalos este unul dintre urmașii,,Poetomului”, cum îi numește Valeriu Dg. Barbu pe cei care vor salva lumea prin bucuria sinceră de a transmite emoția vieții – ,, să facem ferestre deschise spre lume/ dar e poezie atît în bucurie cît şi în mînie/ şi mai ales dincolo de ele… poetul arde de stinge/ aici şi acum nu mîine sau ieri”. (Sentimentosan)

    matador matAdor – George Asztalos