Revista Vocativ

Autor: Claudia Minela

  • ,,maestrul și jumătate lebădă” – autori Gabriel Gherbăluță și Doina Roman

    ,,maestrul și jumătate lebădă” – autori Gabriel Gherbăluță și Doina Roman

    ,,maestrul și jumătate lebădă” – autori Gabriel Gherbăluță și Doina Roman

    Volum de versuri publicat la Editura Agol

    Încă din era Heian, Japonia, se simțea nevoia experimentului în domeniul poeziei sub diverse forme, construite de doi sau mai mulți autori. Această formă de colaborare se numește renga, poemul legat, preluat de englezi și modernizat. În zilele noastre se practică aceste replici lirice sub diverse concepte. Un asemenea experiment au încercat și cei doi protagoniști ai volumului de versuri ,,Maestrul și jumătate lebădă”.

    Pentru maestru, poetul Gabriel Gherbăluță, a fost o mare provocare să continue fanteziile lirice ale Doinei Roman, jumătate lebădă care habar nu avea că în ea se află ascunsă poezia. Autoarea fiind debutantă, surpriza a fost de proporții.

    Maestru se amuza dându-i apă la moară până când ,,…au apărut fluturi din podea/ au crescut și muguri/în creierul încins/ chiar pe plita/ unei valize împachetate.”(Maestrul și jumătate lebădă)

    maestrul-si-jumatatea-lebada ,,maestrul și jumătate lebădă” - autori Gabriel Gherbăluță și Doina RomanÎn poezia lor nu există granițe sau matrițe.

    Cititorul descoperă o altă lume, cea dintre rai și iad unde totul capătă o altă formă, percepția despre viață fiind diferită -,, ți-am trimis un drac de mare/să-ți aducă aminte că ești muritoare/ că valoarea ta încă se tranzacționează/la piață în uncii…”. ( Se prăbușesc cotele la bursă și în rai)

    Jocul erotic de cuvinte fascinează.

    Femeia nonconformistă, pasională, permanent pornită la vânătoare de sentimente, speră să exorcizeze, așa cum înțelege ea, prin farmecele proprii, dorința maestrului – ,,și sper să-ți exorcizez dorința/ cu sfârcurile întărite/ satan se încolăcește în jurul unei bare/demi-erecte/ lepădat acolo/…”.(Diavolul și peruca mov)

    Cei doi autori au șarm, se completează reciproc, cu ușurință.

    Construiesc cu lejeritate un spectacol erotic situat când la granița dintre oniric și suprarealism-modern, când la cea dintre rai și iad, folosind un ingredient specific întregului volum-umorul.

    Ludicul este nelipsit, are strălucirea adolescenței și opacitatea maturității-,,viitor n-avem/l-am amanetat încă de pe vremea uterului/ca să ne putem plăti intrarea/în circul ăsta de viață” (Vacanța sticlelor goale la o mare virgină)

    Exact ca într-o piesă de teatru situațiile se succed creând impresia de trăiri personale pentru că limbajul artistic este atât de natural și spontan, încât e imposibil ca cititorul să nu rezoneze cu cele două personaje care aparent sunt omogene.

    ,,întinde-mă pe birou odioaso/ și…/arătă-mi odată măcar o coajă/ din mărul șterpelit/când ăl bătrân ne-a dat afară/ din casă…”. (Curs de autoapărare cu arome de verde brotac).

    Cald, rece, cald, rece, un joc întâlnit permanent în poezia celor doi autori – Doina Roman și Gabriel Gherbăluță.

    Deși ea neagă prietenia lor despre care spune că se potrivește ,,ca broasca și obuzul/ ca luna și galoșii de gumă/ca moartea și bancomatul/ca iarba și aruncătorul de flăcări/”, el vine cu o replică neașteptată în finalul poemului:,,suntem pe potriveală/cum doar cianura din cuvântul tău/ și poemul ăsta se pot potrivi”.(Miros de migdale amare)

    Titlul reprezintă o forță neobișnuită a poeziei pentru că se întâmplă să coabiteze sau nu cu restul poemului, să contrasteze cu restul lecturii, așa cum e cazul în poezia ,,Semn de carte în biblia de hotel”

    …unde ea surprinde lectorul printr-o destăinuire, un fel de plăcere sadică de a umili bărbatul, aspect care nu are nicio legătură directă cu biblia, dimpotrivă, realizează o stare de misandrie indusă de jocul erotic –

    ,,sunt o fată rea/ știi bine asta/ nici nu mă uit nu recunosc/ vorbesc murdar cu tine/ca să-ți intre în cap/ că locul tău este numai jos/ gâfâind la muncă/ transpirând în așteptarea picăturii de miere/”.

    Joc și umor întâlnim și în poezia ,,Joc de cuvinte, jocul caprelor”, unde ea îi ridică mingea la fileu iar el marchează fără scrupule, direct –

    ,,dă-te jos de pe soclu/ până și statuia s-a lustruit de cât/ ai lins-o și ai rugat-o să te lase/ să-i miroși gloria de marmură/ înțelege că nu ești legendă/ ești doar o capră…/știai asta/ doar o capră/ aflată în continuă dilemă:/ poziție sau animal…”.

    Adevărul. Pentru cei doi nu există adevăr. ,,lumea asta e construită pe minciună”.

    După acest vers vin și argumentele savuroase care smulg zâmbete lectorului:

    ,, uite, julieta i-a mințit pe mă-sa și tac’su/ ștefan cel mare și el l-a mințit pe sultan/ca să nu mai spun/ de câte ori și-o fi mințit nevestele/ când își mai aducea câte un plod din flori/la curte/ … așa că nu-mi mai vorbi atâta de adevăr/ lasă-i pe politicieni să se facă de râs cu asta”.( Campaniile lui Ștefan cel Mare)

    Forma modernă în care sunt concepute poeziile înlătură rigorile impuse de stilul generațiilor anterioare având în ADN-ul compozițional molecule noi, esențiale organismului viu colorat al temelor alese de autori.

    ,,Maestrul și jumătate lebădă” este un experiment reușit, un grupaj de replici lirice savuros în care sunt ironizate minciuna, ipocrizia, falsa credință, fiind agreate reversul lor și jocul erotic, fantezist, întâlnit în aproape fiecare poezie.

    Iată o mostră în care umorul inspirația și imaginația sunt la ele acasă:

    ,,caut trei înțelepți și o fecioară/ e al naibii de greu/ am găsit doi cât de cât/ și o virgină doar moral/ încă mă zbat mi-am luat bilet pentru mexic/ vreau cu tot dinadinsul/ să–l mai naștem odată pe Isus/ mării sunt cu nemiluita în tijuana/ și măgări/ dar de unde să găsim un simion/ că pe toți îi cheamă pedro și juan/ singura soluție ar fi gonzales/ mai ales dacă e rudă cu ăla din desenele animate/ speedy gonzales parcă…/ așa am rezolva și problema/ imaculatei concepții/ caut 3 înțelepți: juan, pedro, gonzales/ și dacă îi găsesc voi pune virgina să cânte/ în musicall-ul: viva zapata! ( Boliwood)

  • ,,unde se termină lumina” – Raluca Neagu

    ,,unde se termină lumina” – Raluca Neagu

    ,,unde se termină lumina” – Raluca Neagu

    Raluca Neagu născută la 6 noiembrie 1992, într-un sat din apropierea Călărașului, reușește cu ușurință să impresioneze cititorul prin naturalețea limbajului artistic, transmițând mesaje și imagini puternice aflate la granița dintre oniric și realitate. Fiind perfecționistă din fire, drumul către consumatorul de poezie i s-a părut anevoios.

    Iată că a venit și ziua în care, după ce a participat la diverse concursuri, fiind câștigătoarea mai multor premii, s-a situat printre finaliștii concursului pentru tinerii debutanți, Traian T. Coșovei, organizat de Direcția 9, coordonată de scriitorul Adrian Suciu, în colaborare cu Editura Tracus Arte care a decis să-i publice primul volum de versuri – ,,unde se termină lumina”.

    Volumul este împărțit în trei capitole: ”o biată lamă de cuțit” – un portretar emoțional, autentic, inspirat de personajelele importante din viața ei; ”jurnalul unui naufragiu”- o eseistică discursivă despre viață și moarte, venită din semiobscuritatea spirituală; ”poemele nocturne” – o ,,metafizică a plasticului”, un observator elegic al cotidianului.

    Fiecare capitol pornește de la un citat aparținând unor renumiți poeți: Sylvia Plath,Virgil Mazilescu și Traian T. Coșovei.

    Forța care susține poezia Ralucăi Neagu este sinceritatea.

    Ea nu are nicio reținere în a-și devoala nemulțumirea față de anumite aspecte ale vieții cotidiene, identificându-se cu tinerii din generația sa care se confruntă cu un trai la limita indigentei.

    Nevoită să trăiască printre străini, într-o lume pragmatică, percepția despre viață capătă valențe noi în viziunea tinerei poete, defetismul sincronizându-se cu peisajul cotidian –

    ,,am învăţat deja mişcarea peştelui în năvod/ ai spune că sunt pregătită/ de fapt mă învârt printre oameni până ameţesc// atunci doar atunci pot să mă strâng/ ca un câine vagabond deasupra unei canalizări aburinde” (Siberia);

    ,,privesc lumea printr-o fereastră murdară…// acolo sunt oameni care se ascund/fără îndoială/ se ascund de administrator de funii de strigătul copiilor/ de foame de vinul prost de gândacii cu care dorm/ de ceea ce nu pot cumpăra de criminalii orașului// … orașul mă învață cum să duc genunchii la gură”.(lătrat)

    Fundamental, solitudinea lucidă se îndreaptă către meditația unui prezent lipsit de perspective, focalizat pe imagini reale, scindate de temeiuri existențiale.

    Sentimentul de înstrăinare este asociat cu cel de compasiune, venit din partea unor falși binevoitori care vor să convingă prin gesturi și vorbe inutile că lumea e construită greșit de un arhitect nepriceput –

    ,,cu mâna dreaptă mi-a mângâiat obrazul/ a spus ce să-ti fac dacă nu ai o casă a ta/ în timp ce mâna ei stângă/ îmi golea sufletul de toate mărunțișurile…”. (chiriașii);

    Uneori se îndepărtează de realitatea dură și se refugiază în propriul suflet. Un rol important în discursul liric îl au părinții și bunica sa care sunt prezenți permanent în sufletul copilului ascuns de ungherele neînțelese ale vieții.

    Ei sunt sprijinul moral, hrana spirituală prin care reușește să se ridice pentru a merge mai departe prin labirintul existențial. Încearcă să-și mascheze nemulțumirea, tristețea și singurătatea printr-o aserțiune aparent optimistă, în spatele căreia se ascunde marea dezamăgire a lumii pe care este nevoită să o accepte cu toate penuriile ei.

    Relevantă în acest sens este poezia – ,,apartamentul 35 fără 5”, o confesiune prin care tânăra ascunde mamei sale realitatea mizeră a unui nou început de drum –

    ,,mama e mișto la oraș ai mult loc să te pierzi/ străzile astea înguste mă atrag mereu…sunt bine am vizitatori mulți cu antene negre/ în curând or să locuiască ei în garsoniera noastră/ mama e frumos aici/ strângem tare la piept banii de chirie ca pe-un animăluț/

    spălăm vase uneori apa miroase a urină și fier ruginit/ trăim și noi cum putem//… suflu urcând scările spre numărul 3/ ușile liftului sunt capcana/ bătrânii blocului se închină înainte să intre/ eu am uitat cum se face”.

    Versurile Ralucăi Neagu au o putere emoțională rar întâlnită în poezia contemporană.

    Sinceritatea prin care-și expune sentimentele, trăirile, e dezarmantă, așa cum se impune în poezia ,,țara lui Hitler”. Aici durerea este asociată cu sacrificiul patern de a sta departe de familie pentru un câștig mai bun, într-o țară în care oamenii sunt scoși la câmp să adune hameiul din care ,, fac bere bogaţii ăştia şi dau cailor/ să guste primii”.

    Inocența se pierde odată cu maturitatea, cu înțelegerea aspectelor existențiale de care depinde viitorul incert al unei familii, una din sutele de victime ale societății românești. Finalul poeziei este un tablou emoționant care sapă adânc în sufletul lectorului:

    ,,întotdeauna se întoarce mai bătrân şi mai slab/ dar nu trebuie să i-o spunem/ are în ochi ceva bănuitor pare obosit/ aşteptăm iarna pentru că atunci se odihneşte/ iarna îngheaţă şi oasele lui/ şi ţara lui Hitler”.

    Copilăria este prezentă în poezia Ralucăi Neagu ca un album în mișcare unde imaginile oamenilor dragi din viața ei asimilează sentimente venite din trecut, trăiri fără precedent: bunicul –

    ,,de la bunicul meu am doar o fotografie/ în care împărțeam/ un corn cu ciocolată/ îi întindeam bucata aceea/cu insistență/ pentru că voiam să ofer ceva celui care avea să plece/ foarte curând…”(prietenii nu trăiesc sub aceeași lună ca și mine); mama –

    ,,mama ascunde păpuși/„sunteți mari nu vă mai trebuie”/ și le spânzură de grindă/ podul casei este un cimitir de jucării”(podul casei); ”am învățat de la mama să mă legăn/ când lianele carnivore ale nopții mi se urcă pe picioare/ nimeni nu mă cunoaște suficient de bine/ încât să mângâie câinele/ ţinut în braţe şi învăţat să meargă printre trandafiri/ dimineața scot din carnea lui toţi spinii/ ca un copil bun ce sunt” (un copil bun);

    mătușa – ,,pe masa aseptic/ florile se adună se usucă/ iubita noastră/ ești ca o iarnă și nu mai putem plânge/ ai avut o moarte în tăcere/ ai fost un fulger/ prevestitor a ce?…” (dinte pentru dinte/mătuşii mele);

    ,,unde se termină lumina” este volumul de debut al Ralucăi Neagu, un remarcabill început în arta discursului eterogen, lipsit de artificii emfatice, forțate, matrițe sentențioase folosite de alți autori ce se doresc a fi autentici.

    Discursul poetic al Ralucăi Neagu surprinde prin caracterul expresiv, leal, printr-un mimetism emoțional, amplu, dar mai ales prin reificarea umanului.

    Deși elegiacul primează în mai toate poeziile ei, emoția e reflectorizantă, reușind să captiveze, transmițând intens mesajul, paradigmă a trăirilor interioare.

    ,,sunt o mie de liniști despre care nu ți-am spus…

    Sunt o mie de gânduri pe care le reneg…”

    raluca-debut ,,unde se termină lumina” – Raluca Neagu

  • ,,femeia sixtină”- Liliana Filişan

    ,,femeia sixtină”- Liliana Filişan

    ,,femeia sixtină”- Liliana Filişan

    Despre lirica feminină autohtonă s-a scris foarte puțin, către deloc. E drept că lumea literară aparține bărbaților, dar, le place sau nu, poetesele există. Valoarea poeziei lor nu este lipsită de însemnătate.

    Pornind de la intimismul canonic al versurilor triste și grave, semnate de Magda Isanos, de la poezia Etei Boeriu – obsesie a erosului și a morții, revoltă în fața fragilității omenești – de la Constanța Buzea a cărei poezie este o revelație a singurătății sau…

    …o versificație guvernată de ambiguitate, Ana Blandiana – poetă controversată care alertează printr-un lirism reflexiv regimul totalitar – continuând cu onirismul Norei Iuga, cu generația anilor ’70-’90 – Doina Uricariu, Elena Liliana Popescu , Mariana Marin, Elena Ștefoi, Anca Mizumschi, Simona Popescu etc…

    …sunt convinsă că universul liric feminin românesc se impune în contemporaneitate prin expresivitate şi limbaj artistic diversificat, sincronizându-se cu evoluţia liricii europene şi americane.

    Am să mă opresc la una dintre poetele care s-a remarcat după 2010 printr-o lirică puternică, nonconformistă, sarcastică, erotică, o amazoană care luptă pentru statutul de femeie în toate ipostazele ei:

    femeia mamă, iubită, femeia curvă, femeia copil, femeia care-și asumă rolul de judecător al slăbiciunilor masculine, o lume aparent lipsită de sensibilitate, de dorința de a trăi la intensitate maximă, așa cum o face Liliana Filișan în versurile sale din volumul ,,femeia sixtină”, publicat la Editura Minela, 2016.

    Poezia Lilianei Filișan patentează lirica feminină contemporană, aducând în prim-plan femeia independentă, încercând să se autodefinească din punct de vedere spiritual, moral, existențial.

    Volumul de versuri este structurat în trei capitole: ,“niciodată duminică”, “lilith, abi!”și “canonul sixtin”.

    Nu pot neglija imaginile aparținând Ralucăi Nicoleta Caragea care dau un plus de rafinament textelor. Poetul George Mihalcea a scris prefaţa cărţii iar Felix Nicolau a semnat referinţele critice de pe coperta trei.

    Într-o lume plină de prejudecăți Liliana Filişan are curajul să înfrunte teoria potrivit căreia femeia este doar un instrument folosit de bărbați sau un rău necesar. Femeia sixtină, a cărui trup ,,este feuda stearpă a divolului”, nu se lasă copleșită de disprețul bărbaților.

    Ea continuă să creadă în arta de a te dărui total, chiar și atunci când îți vinzi trupul și face o paralelă între femeia care vinde flori, pentru a-și câștiga pâinea și femeia curvă, instrument al plăcerilor ce vinde bărbaților ,,iluzii” pentru a nu fi întreținută.

    Autoarea conchide la finalul poemului La Goulue (încă o noapte ratată): ,,asta sunt – o târfă/ …dar să ştiţi viaţa asta e cea mai mare curvă/ zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”.

    Dorința de a fi iubită îi dă putere să meargă mai departe prin labirintul trădării.

    Fiecare culoar poartă un nume:

    tristețea ,,ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi/ ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului/ ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite/ murmurând un cântec de îngropăciune deasupra unui leagăn gol”; singurătatea care ,,nu-şi dezminte desăvârşirea barocă”; ,,uneori singurătatea pare o fericire aproape indecentă; iubirea – ,,anestezia dinaintea morţii”;

    ,,în religia mea a existat dintotdeauna o singură poruncă/ iubeşte /şi am iubit cu mine toată/ roată/ desfrânată”; minciuna – ,,în fiecare minciună există un adevăr nerostit până la capăt”; viața și moartea – ,,nu poate fi mai crunt să mergi prin viaţă fără braţe/ decât să mergi cu spatele către moarte cum ne-a fost dat”.

    Captivată de lectură, Liliana Filișan apelează la citate aparţinând autorilor preferați, acestea fiind punctul de plecare a unor poezii, o catapultă gnomică de viață sau un simbol al diverselor teme.

    Astfel, versuri semnate de Mircea Bârsilă, întregesc poemele Lilianei ca un puzzle de idei, de trăiri, așa cum întâlnim în poeziile : ceasuri potrivite niciodată la ora uitării, pâine cu miros de tămâie şi sânge împietrit, femeie fără căpătâi, Anais, în/ între.

    Poezia Lilianei abundă în imagini puternice, pasionale, erotice, în care femeia este nucleul existenţial. De aceea alege citate din Anais Nin, prezentă în multe dintre poeziile ei. „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia” (Anaïs Nin).

    Pornind de la acest concept definitoriu, întregul volum este o conspirație feministă în consonanţă cu erosul şi viaţa.

    Foloseşte imagini care converg spre construirea egoului în antiteză cu propria-i identitate – ,,voi spălaţi podelele eu îmi spăl patimile în braţele bărbaţilor voştri/ voi coaceţi pâine eu coc în pântec sămânţa desfrâului/ îmi rodeşte copacul în fiecare noapte//…bărbaţilor nu le plac sfintele”. (sunt cea mai frumoasă femeie)

    Singurătatea, rodul unei iubiri neîmplinite, incinerează sufletul femeii pentru care lipsa bărbatului dorit rămâne o permanentă prezenţă obsesivă, în nopţile ,,în care despici întunericul până la os”, îl simte cum se stecoară ,,ca un ucigaş plătit la locul crimei”.

    Durerea o transformă fără voia ei, o rupe de realitate, introvertind-o. Ea nu înţelege de ce cunoscuţii pe care-i salută, o evită – ,,n-o să înţeleg niciodată unde se grăbesc oamenii/ de ce mă convertesc în religia cărnii/ înainte de fiecare moarte fără niciun Dumnezeu”. (religia cărnii)

    Trăind un coşmar sadic permanent, e la un pas de prăbuşire. Iubirea ,,a devenit un drog mult prea scump” pentru ea, despărţirea, agonie – ,,îngeri apteri îmi sting lumânările cărnii lăsându-mă în bezna inutilităţii…”.

    În cele din urmă îşi găseşte refugiul în scris, poezia devenind confidentă, indispensabilă stărilor de spirit prin care trece:

    ,,scriu pentru a nu lăsa moartea să mi se întindă sub pleoape/… scriu pentru a nu mai visa mereu acelaşi coşmar/ … scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt/… scriu cu sufletul învineţit de durere de neputinţă/… scriu şi mă înalţ din mine însămi/ mă înalţ tot mai sus/ ca un zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului/ întors într-o copilărie furată/…”. („opera de trei parale”)

    ,,femeia fără căpătâi” îşi urmează gândurile dorind să dispară fără urmă ,,prin labirintul tăcerilor”, atunci când i se face dor ,,haitele dezlegate ale întunericului/ muşcă sfârcurile luminii până la sânge”. Se izolează şi îşi trăieşte singură durerea.

    Dacă în primele două capitole discursul liric, scris în vers alb, reprezintă autoflagelarea sufletului, un strigăt permanent eliberat de trăiri intense, în ultimul capitol – ,,canonul sixtin” – autoarea îşi înfrânează patimile, construind un zid în jurul sinelui.

    ,,Canonul sixtin” scris în formă fixă, este o muzică a resemnării, a acceptării singurătăţii, a tristeţii, un legământ al ,,păcatului” de a rămâne femeie –

    ,,năpraznic ger e-n ochii mei de-o vreme/ şi-n cerul tâmplei nici lumină nu-i/ de astăzi sunt a mea şi-a nimănui/ de-ţi bat tristeţi în uşă nu te teme// nelocuirii-i sunt mereu străină/ e numai umbra mea alunecând/ pe muchia tăioasă-a unui gând/ spre liniştea carnalelor ruine”. (liniştea carnalelor ruine)

    ,,de vorbă cu Serghei” Esenin pigmentează ultimul capitolul cu nuanţe morbide, autoarea făcându-l pe poetul rus confident şi părtaş la gândurile sale negre. Abandonul, sinuciderea, înlocuiesc lupta pentru o viaţă fără esenţă –

    ,,mai vino poete să tragem un chef/ deschide-mi o venă doar una/ îmi spumegă-n sânge furtuna/ cum spumegă vinu-n pocal de sidef// s-o punem bătrâne din nou de-un scandal/ să urle şi lupii-n Kaluga/ să bea şi boierul şi sluga/ în crâşma sordidă cu iz de canal/ când pleacă beţivii pe şapte cărări/ cu dinţii dezleagă-mi opinca/ să-ţi cânt la ureche Kalinka/ desculţă de toată-ntristarea din zări…”. (“omul negru”/ -de vorbă cu Serghei)

    Liliana Filişan rămâne pentru cititorul care rezonează cu poezia sa o ,,pasăre cu suflet de femeie’’ căreia nu ,,i s-a potrivit niciodată lumina”.

    Ea este când amazoana luptând cu proprii demoni, bătând ,,la toate uşile închise îndurărilor”, când matrioşka sensibilă, vulnerabilă care plânge ,,cum plânge grâul în pâinea mucegăită a săracului/ cum pruncul flămând la sânul femeii secate de rod/ cum îngerul în trupul închinat nesfintei treimi a păcatului…”. (nicio moarte nu m-a înduplecat vreodată să uit)

    Volumul de versuri ,,femeia sixtină” se impune printr-un lirism expresiv, iradiant, nuanţat de semantismul imaginarului, de coerenţa structurilor şi de convergenţa sensurilor poetice, în drama existenţială. Poeta îşi asumă rolul femeii fără scrupule care trăieşte aşa cum îi dictează simţul, indiferent de consecinţe.

    ,,… Romantismul etalat baroc îmbibă versurile care acoperă aproape toată gama, de la do-ul dionisiac, pînă la si-ul aerat, apolonic. Citesc şi vizionez încleştarea apocaliptică între iubire şi moarte ca proiecţie de umbre pe un kandinskyan ecran alb.” (Felix Nicolau)

  • Nuanțe – Carmen Popescu

    Nuanțe – Carmen Popescu

    Nuanțe – Carmen Popescu

    Carmen Popescu s-a născut în comuna Tătulești, județul Olt. Este absolvent al Institutului de Învățământ Tehnic și Pedagogic, Suceava, Facultatea de Filologie.

    Scrie din anul 2012 și a debutat cu volumul Fruct oprit (Frutto proibito), volum bilingv româno-italian, traducător Tino Pagno, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. A publicat în diverse reviste literare și a fost coautor în mai multe antologii de poezie.

    A scris 14 volume de versuri și un roman iar la începutul anului 2018 publică la Editura Minela volumul de poezii – ,,Nuanțe”- al cărui titlu este reprezentativ pentru întregul conținut al cărții, un cumul de trăiri, imagini, mesaje, emoții care schimbă starea de spirit a cititorului.

    nuante Nuanțe - Carmen Popescu

    Femeia ,,cu sufletul ca o grădină”, din care ,,se-mprăștie mugurul vieții”, emană lumină, dăruind cu generozitate bucăți din sufletul ei celor care îi împărtășesc trăirile, celor care rezonează cu poezia sa.

    Fiind un bun observator al detaliilor din jurul său, un cunoscător al limbajului artistic și cel al sufletului, scriitoarea Carmen Popescu, în poezia ce a dat titlul cărții –

    ,,Nuanțe” – schițează coloritul citadin într-un ,,noiembrie-n floare” atipic, folosind cu măiestrie atât sensurile conotative, cât și cele denotative ale cuvintelor.

    Personificarea, metafora, epitetul, comparația dau viață tabloului în care natura, principala sursă de inspirație, străzile, cafenelele sunt animate de iubire și speranță, percepute ca un tumult de trăiri marcat de un nou început:

    ,,Acoperă umbre o ploaie-n infuzii/… Zveltețea mușcatei în zgomot se-ndoaie…// Pereche de tufe cu aripi pe drumuri/ Aruncă rugina pe brațe de ruguri/ O floare răzleață zâmbește-n tăcere/ Și iarba de triluri se scaldă-n plăcere…”.

    Într-un crescendo însuflețit, imaginile se succed, sunt în continuă mișcare rezonând cu trăirile autorului – tristețe, bucurie, admirație față de natură, dezamăgire, liniște, zbucium, visare:

    ,,Umbrelele-și plimbă în parc coloritul/ Sub stropi de petale răsuflă zenitul… Nuanțe de verde și zeci de marouri/ Pământul pictează de parcă-s halouri…/”.Toate aceste imagini nuanțate duc la împăcarea cu sine, la liniștea interioară, la eliberare –

    ,,Și norii se plimbă pe fruntea boltită/ E soare în mine alerg dezgolită/ De umbre de oameni de gând cu zăbrele/ Mă las odihnită de vise rebele/”.

    Tema iubirii este abordată din perspectiva femeii îndrăgostite, asumându-și tot ce implică acest sentiment – dăruire, nebunie, dezamăgire, durere, speranță, vis, sacrificiul de sine și în cele din urmă singurătatea și creația.

    În poezia ,,Zbor de rutină” autoarea încearcă să definească iubirea, având ca punct inspirațional propria experiență – ,,Cu inima caldă dezgheţi omenirea/ Miroși a-ntâmplare privirea ți-e zgură/ Tot clocotul vieţii ascunde menirea/ În lumile-albastre adâncă făptură…// Hei clipele zboară tu eşti tot acolo/ Iar eu tot aicea în camera goală/ În câteva note parcurge un solo/ Din minte cuvinte te-or pune pe-o coală”.

    Trecutul – ,,tors în dulce amintire”- rămâne pentru autoare un motiv de a lumina prezentul, o sursă existențială de a face din viață ,,primăvara unor turme de păcate”, o provocare pentru arta poetică…

    …un îndemn personal de a nu abdica în fața necunoscutului ce va să vină și de a evolua spiritual, alegând iubirea pentru cunoașterea tainelor universului, pentru a se apropia mai mult de divinitate, ea însăși devenind propriul confident și sfătuitor –

    ,,Te ridică dintre file de tortură pe la colţuri/ Te îmbracă peste vremuri cu răbdarea prinsă-n bolţuri/ N-abdica Fii doar iubire Universu-i plin de stele/ Rotunjeşte-le tăcerea ia lumina de la ele”. (Ia lumină!)

    Doina populară nu rămâne o umbră a trecutului în creația autoarei, ea este bine adaptată prezentului, păstrând linia specifică acestui gen liric.

    Relevantă în acest sens este poezia ,,în grădina cu splendoare steaua ta – (lui Mihai Dinel, fiul sufletului meu)”prin care mama spirituală își exprimă iubirea, asociind sentimentele și gândurile pozitive, nutrite pentru ,,fiul sufletului” său, cu natura, creație divină, transmițând astfel emoție și admirație:

    ,,dragul meu dat vântului tu stigmat pământului/ dragul meu dat florilor vis pribeag viorilor/ să te crească lupi ca focul vieții să-i descurci norocul… sub oglinda cerului pace dând misterului/ în grădina cu splendoare steaua ta fie din soare”.

    Seria poeziilor dedicate persoanelor dragi din viața sa nu se rezumă doar la clădirea unui univers celest în jurul acestora prin care-și exprimă sentimentele, ci și la asocierea lor cu frumusețea naturii, înnobilând discursul liric –

    ,,Vindecă-te-n cer cu luna/ Fă-ți în soare rădăcină/ Bea din apă vie-ntr-una/ Crești spre-nalturi prin tulpină/ Fie-ți îngerii știință/ Într-o lume nepătată/ Dragul mamii fără vină/ Dar spre tine viața toată” (Fiul meu, războinic – lui Adrian)

    Comparativ cu volumele anterioare în care versurile sunt patronate de meditație, filosofie și contemplație, Carmen Popescu alege ca temă esențială pentru actualul volum – ,,Nuanțe” – natura.

    Ludismul se impune spectaculos în imagini de o coloristică percutantă în viziunea auctorială. Autoarea se refugiază în poezie comasând sentimentele, trăirile, cu armonia naturii.

    Personificarea este specifică versurilor iar trecerea de la o stare de spirit la alta, fluidizează forța sugestivă a creației, dând naștere unor formule lirice fără precedent.

    Vocalele, consoanele, creația în sine, sunt în acord deplin, tacit, cu macii, vântul, norii, luna –

    ,,Un câmp de maci o horă în privire/ Îți plimbă-n beznă zâmbetul de ciută…// Te-ascunde vântul după două cetini/ Adulmeci norii într-o părăsire…// Consoanele își beau la bar cafeaua/ Dau greutate-n curgerea tăcerii/ O lună se prelinge-n nopți ca neaua/ E loc de veghe-n noaptea învierii…/” (Zare neștiută)

    Valul nărăvaș din poezia ,,Și valul ăsta”poate avea semnificații multiple. Una dintre ele ar fi aceea a caracterul unui poet rebel care se aruncă nonșalant peste o lume necunoscută ,,fără chei”, încercând să despice ,,cuvinte-n patru în năvodul de idei”.

    El se răscoală, se consumă inutil ,,într-o mare de păcat” apoi se trezește fără forță ,,Își aprinde o țigară pe-o terasă de plăceri/ Fără să adape vorba unor vremuri moarte ieri”.

    În cele din urmă, realizând că totul este redundant în implicarea sa creativă, valul se dezbracă de iluzii și revine în lumea reală, scuturat de vocea mării care poate simboliza tumultul interior sau conștiința, voce care îl sfătuiește să o lase mai moale căci –

    ,,O trăire suprapusă unui scrâșnet ruginit/ N-ai tu loc într-o mănușă deșirată-n infinit”.

    Natura, un locus amoenus, rămâne pentru Carmen Popescu o insulă edenică în care sufletul naufragiază atunci când simte apocalipsa interioară invadându-i existența.

    Ca o magie, creația divină o motivează să treacă peste intemperiile vieții, dâdu-i energia necesară să ignore întunericul. Marea, simbolul veșniciei, soarele ,,ștrengarul” care-i zâmbește, pescărușii, valurile, norii trecători, cerul, sunt doar câteva dintre elementele care-i dau puterea să lupte împotriva angoasei, tristeții și singurătății –

    ,,Norii se împachetează/ Cerul se răsfață-n soare/ Pescărușii își retează/Aripile de splendoare…”. Jocul soarelui cu marea, cu valurile și algele este captivant în viziunea poetei care-l percepe ca pe un ștrengar –

    ,, În oglinda mării toată/ El ștrengarul îmi zâmbește/ Nu se-mpiedică de gloată/ Se aruncă-n val orbește// Face baie de-ntuneric/Joacă prinsa după alge/ Pân’ pe dig e-n dans feeric/Și-apoi fuge-ntre catarge”.(Cu ochii-n soare)

    Din nou personificarea și simbolistica se fac remarcate și în poezia ,,Se vindecă rana”, de data aceasta autoarea a ales ca tematică toamna, anotimpul care o reprezintă.

    Regretul trecerii timpului este evident atunci când lași în urmă granițele verii, tinerețea, și ai în față frontiera iernii, senectutea. Nu-ți rămâne decât să te resemnezi și să accepți hotarul de mijloc, bucurându-te de tot ce-ți oferă prezentul – ,

    ,La balul de frunze se-ncruntă pământul/ Își vindecă rana c-un strop de rugină/ În oul de taină un muget e cântul/ Se sparge de scara cu multă rutină//… Ce toamnă tăcută se pierde în ropot/ Găsit în urechea ce cântă întruna/ Căci scoica urechii îi pare un tropot/ Prin frunzele multe iar perla-i doar una”.

    Și iarna are frumusețea ei dacă sufletul e împăcat cu sine, dacă amintirile au rămas în cotloanele ascunse ale copilăriei. Nimeni nu are dreptul să trezească un copil din visare.

    Ochiul jucăuș al inocenței vede și simte altfel decât cel obișnuit cu rutina. Descoperă o lume de vis, invizibilă pentru cei orbi în cuget și simțire –

    ,,Apucat de bâțâială un păianjen fără vorbă/ Merge-n grabă pe o nucă vânt la pupa lui enormă// Îl apleacă pe o rază frântă-n cută la fereastră/ Se întinde prins de lene pe o fundă prea albastră/ Globulețele se-ncruntă și ating în grabă bradul/ Din beteala răvășită cade printre ace fardul/”.

    Visul se materializează odată cu venirea Moșului care ,,împrăștie cadouri mâinile nu fac risipă”.

    Finalul este ca o cortină trasă după un spectacol fascinant – ,,Clopoței cu vocea-naltă note vântură pe limbă/ Inima în valuri saltă clipa mea prin vis se plimbă”.(Prin vis)

    Uneori iarna devine primăvară în viziunea auctorială.

    Recurgând la mijloace artistice de excepție autoarea creează o cascadă de imagini, simțiri și trăiri în mintea lectorului – ,,În iarna în care nici fulgul nu cade/ Pe degete goale un mugur tușește/ Trei raze și frigul zâmbesc în cascade/ Misterul tăcerii în noi se-adâncește”. (Nămeți de ghirlande);

    ,,Tot plec într-o iarnă cu umerii goi/ Un șal se gândește să-mi vândă și mie/ Și vântul dă iama tăcut printre noi/ Și talpa mi-e gheață Aleargă-n pustie”.(Plec într-o iarnă)

    Finalul volumului este nuanțat de rondeluri puse cu măiestrie în versuri de un condei experimentat în poezia clasică, un condei puternic ce stăpânește temeinic prozodia, dar mai ales arta cuvântului.

    Este evidentă biblioteca vastă pe care o poartă în spate ca pe un imens rucsac de cultură. Talentul și imaginația poetei Carmen Popescu nu au margini.

    Ea cântă și se joacă, plânge și râde, meditează și contemplă într-un ritm copleșitor, într-o armonie continuă, aducând spre sine lectorul. Poezia o caută și o provoacă la fiecare pas, este muzica sufletului ei fără de care viața sa ar rămâne în semiobscuritate permanentă.

    Nu mi-am propus aici să prezint întreaga gamă de teme și motive abordate de autoarea volumului ,,Nuanțe”, ci am punctat doar câteva dintre poeziile care m-au impresionat. Rămâne ca cititorul să descopere și celelalte fețe ale discursului liric regăsindu-se sau rezonând cu trăirile puse în ,,scenă” de autoare.

    Carmen Popescu nu scrie pentru faimă, ci pentru a ,,elibera preaplinul unei existențe”, rămâne tributară actului artistic, indiferent de forma aleasă – poezie scrisă în vers alb sau în formă fixă, proză sau pictură.

    Se remarcă prin expresivitate, prin crearea unor imagini unice, laborios concepute, imagini a căror simbolistică deschide o gamă variată de sensuri, lăsând cititorul să aleagă ceea ce îl reprezintă.

    Vă invit la dans! Așa cum afirma Alexandru Mușina – ,,Marea Doamnă Poezia” își alege parteneri de dans puternici care au un cuvânt de spus în literatura contemporană română.

    Carmen Popescu este unul dintre acești dansatori.

  • ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    Am avut ocazia să citesc multe volume ale autorilor români stabiliți dincolo de granițele țării pentru a muncii, sperând la  o viață mai bună.

    Numărul scriitorilor plecați este destul de mare, motiv pentru care am îndrăznit să-i încadrez într-un curent literar pe care l-am numit Curentul emigrantist.

    Din scrierile lor mi-am dat seama că dorul de acasă, de locurile natale, de oamenii dragi, reprezintă crucea pe care aceștia sunt nevoiți să o ducă pentru a se realiza pe plan social și material.

    Unii dintre ei nu au reușit, mulți  și-au văzut visul cu ochii. Dar care este prețul ,,dezrădăcinării”? Atât acasă, cât și în țara de adopție sunt considerați străini. E bine, e rău? Numai ei ne pot spune.

    Scrisul reprezintă pentru aceștia un refugiu, o terapie prin care încearcă să nu-și piardă identitatea, să rămână ancorați în realitatea vieții contemporane românești.

    Unul dintre emigrantiști este Camelia Baciu, o ardeleancă puternică din satul Vinerea,  plecată în Italia, împreună cu soțul său și cele două fiice,  la vârsta de 32 de ani, purtând în bagajul sufletului valorile morale moștenite de la bunici și părinți, transmițându-le mai departe fiicelor ei –

    ,,Da, timpul desena destine, ne contura viitorul. Viața de emigrant m-a purtat spre neliniște, fără loc, fără pace, cu sufletul împărțit între familia mea din Italia, cu care încercam să construiesc un viitor și părinții din România, care luptau cu viața în singurătate și dor…

    Glasul pământului tulbură liniștea mea interiora… Oare, unde mă simțeam acasă? Unde mi-era mai bine? Acasă însemna aici, în Italia, însemna acolo, în România, sau poate niciunde? Știam că n-o să-mi găsesc pacea niciodată. Nu mai aparțineam niciunui loc, eram un cetățean european și atât.”.lansare-camelia-baciu ”DE CE EU?” - de CAMELIA BACIU

    Camelia Baciu a debutat cu volumul de versuri ,,Drama dezrădăcinării”, în anul 2019. În același an a urmat debutul său în proză cu romanul autobiografic ,,De ce eu?” și volumul de proză scurtă ,,Povești de pe la noi”, ambele publicate la Editura Minela.

    Romanul – ,,De ce eu?” –  începe printr-un monolog în care protagonista numără – ,,11,12,13,14 zile”. Ca cititor m-am întrebat: ce poate însemna asta? Curioasă am parcurs mai departe textul. Autoarea vorbește despre ,,aerul libertății”, nu despre libertatea în sine, ci despre cea mintală fără de care, spune ea – ,,ești un nimeni”. Din nou ceața misterului a născut noi întrebări.

    Ai răbdare! mi-am spus și am continuat lectura. Am trăit odată cu ea sentimente de ,,extaz și tristețe… amintiri și uitări, oboseli și dureri… deziluzie, rușine…”. Apoi totul s-a luminat în mintea mea.

    O femeie puternică reușește să-și crească și să-și educe fiicele, sacrificând bucuriile personale, are curajul să facă un împrumut la bancă pentru a-și achita casa mult visată, chiar dacă este pe meleaguri străine. Înfruntă ostilitățile vieții impunând respect prin corectitudine, hărnicie, printr-un  spirit al demnității și al dreptății bine dezvoltat.

    Relevant în acest sens este fragmentul în care descrie felul cum a fost tratată de angajator. Românii de acolo erau supuși la umilințe greu de imaginat, erau considerați ,,slugi”, loviți, neplătiți la timp pentru munca lor care nu era deloc ușoară, sunt exploatați la maxim, lucrând câte 12-14 ore pe zi.

    Dacă la toate acestea se mai adaugă și hărțuirea sexuală, pot spune fără nicio reținere, că dezumanizarea e la el acasă.

    După cinci ani de traume, umilințe și surmenaj, este nevoită să renunțe la job și  să-ldea în judecată pe angajator. Nu a fost susținută de niciun  român. Oamenii se temeau să nu-și piardă locul de muncă. Lupta ei nu a fost zadarnică.

    A câștigat procesul, chiar dacă a rămas fără serviciu. Declinul nu s-a lăsat prea mult așteptat –  șomaj, rate la bancă, accidentele fetelor. Mă opresc deocamdată aici pentru că nu  pot trece peste traumele care au dus-o la exasperare.

    Nedreptatea autorităților italiene, momentele de coșmar prin care trece în spital, internată fiind cu fiicele ei,  sunt de neimaginat – ,,Mi-am găsit fetița pe un pat cu rotile, pe hol, înconjurată de medici și asistente.

    Am intrat printre ei ca un tăvălug, urlând de disperare. În fața mea se derula același film trăit cu zece ani în urmă: o față desfigurată, sânge peste tot, comoție cerebrală…   Am fost duse în salonul numărul 1… 

    De la ușă m-a izbit imaginea apocaliptică  – în primul pat zăcea un copil cu creierul afară… În acele zile muream pe dinăuntru, odată cu acei copii care sufereau de diverse tumori, copii pe care îi salutam înainte de operații. Pe unii îi revedeam, dar nici unul nu mai era ca înainte…

     – Trebuie să fiți tare și pregătită pentru orice! Din păcate, situația este critică.

    M-am prăbușit pe o canapea de pe hol, neputincioasă și disperată, cu mintea confuză între rugă și blestem. Să fiu tare! De unde să mai găsesc atâta forță?! Aveam două zile și două nopți de nesomn și nemâncare.”

    Felul în care Camelia Baciu creionează stările prin care a trecut, descriind alert și  în detaliu imaginile care au oripilat-o, te determină să simți și să participi fără voia ta la drama trăită de ea.

    Totul se derulează ca într-un film. Scenele sunt vizibile, palpabile. Te încearcă un amalgam de  sentimente –  revoltă, compasiune, neputință în fața hazardului, teroare, teamă, durere. Învăluită de intensitatea întâmplărilor cedează fizic și psihic.

    ,,Îmi pierdeam sensibilitatea mâinilor și a picioarelor, gâtul mi se blocase, ochii priveau ficși plafoniera, o paralizie totală punea stăpânire pe mine. Îmi rămăsese vie doar mintea și o unică mișcare: clipirea genelor.

    Pe urmă…  ceață, neant, frânturi, o ambulanță cu sirenele urlând, lumini amețitoare și brațe vânjoase care încercau să-mi ridice corpul rigid…”.

    Dacă a reușit sau nu, rămâne să descopere cititorul.

    De ce eu? – un roman autobiografic care nu se dezminte din punct de vedere al particularităților genului. Este o carte de referință pentru oamenii care se confruntă cu depresia și nu au curajul să își recunoască boala, refuzând realitatea din mai multe motive: rușine, judecata celor din jur, înfruntarea propriilor cauze care au dus la declanșarea bolii, comunicarea, acceptarea și lupta cu sinele, cu propriile temeri, nerealizări, neîmpliniri.

    Camelia Baciu, o Scarlet de Vinerea, a acceptat greu, dar a sperat într-un mâine ancorat în realitate, a luptat iar rezultatele nu au întârziat să apară. Terapia prin scris este una dintre reușitele acestei amazoane, încrederea în sine și puterea pe care i-au dat-o dragostea fiicelor ei, dragostea părinților și rădăcinile din care se trage, au dus la izbândă.

    ,, De multe ori am spus că viața este o adevărată ironie, că paradoxal, trebuie să cunoști tristețea pentru a putea aprecia bucuria… Nu poți vedea lumea de sus, dacă nu urci pe munte… Am învățat că a dărui un zâmbet, nu costă nimic, dar pentru cel care îl primește, poate însemna mul.

    Răsfoiam des Biblia și multe citate de acolo, mi se întorceau în minte, în anumite momente. Unul dintre aceste citate îmi răsuna în creier, tot mai des:”Fructul spiritului este dragostea, bucuria, pacea, toleranța, bunătatea, credința, gingășia și autocontrolul. Împotriva acestor lucruri nu există nici o lege.”( (Gălățeni 5:22:23)

  • Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    ,,de ce scriem/ Scriem ca să ne creăm iluzia că nu suntem singuri/Uneori reușim…”(Gabriel Gherbăluță)

    Pe vremea când  ,,doar taica chronos” ne mai dădea lecții”, s-a născut un oraș înălțat  ,,pe deasupra norilor”,  cu oameni ciudați care ,,scriu poezii despre: fluviu, despre dragoste/ despre moarte sau viață”.

    S-a născut și un ,,Scrib nebun” îndrăgostit, creatorul unei lumi în care iubirea e Lumina, născătoarea cuvintelor, a tuturor celor simțite și văzute de poez în ,,ultima zăpadă” a ,,peștelui rege”.

    Cine este poezul? Este ,,imaginea graniței/ dintre aspirații/ și eșec”, este cel căruia nimeni nu-i poate locui sufletul, este fluviul care-și găsește izvorul în căușul palmelor iubitei sub formă de inimă, născută ,,în aceeași casă” cu fluviul danubian care…

    …,,nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului”,  săvârșind botezul unei iubiri infinite  în apa Iordanului, un altfel de Iordan – ,,picătura de agheazmă din sufletul poezului”cu nume de arhanghel – Gabriel Gherbăluță.

    În volumul său de versuri ,,eu tu și poezul”, publicat la Editura Minela, în luna decembrie 2018, autorul își creează propria lume, izvorâtă din dragoste pentru misteriosa Evă, o lume care cuprinde întregul univers auctorial –

    orașul, crezul și discursul liric, iarna, simbolul singurătății și al timpului ce a zdrobit sub călcâiele lui maraton viața.

    Volumul este construit pe piloni puternici, rezultatul unei experiențe îndelungate în arta cuvântului, precum și pe cunoștințe acumulate de-a lungul timpului,  fiind evidentă lectura din spatele formulelor lirice.

    Forma și conținutul poeziilor  sunt condensate în prima parte a cărții ceea ce constituie un preambul al întregului –  esențe tari în cuvinte puține – ,,ești atât de frumoasă!…/ ca un poez din veacul XXI/ rămas neterminat/ în mintea scribului scrijelitor/ în pielea ta” (mirări/ pg. 11);

    ,,o aparentă aglomerare de bsențe în cuvântul meu/ tu lipsești, noi lipsim, chiar și eu lipsesc de acolo/ atunci de unde mai răsare poezul ăsta?” (trei/ pg.12); ,,zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul pământ” (patru/ pg. 14);

    ,,Și de-ar fi ca peste noapte să mă ningă cu uitări/ Să mă pierd de lângă tine peste nouă mări și țări/ Și atunci dintr-un departe tot aș vrea ca ea să știe/ Viața e realitate; poezia nebunie”(patru/ pg. 17);

    ,,Scrib nebun azi face chetă să bea apă de cometă/ Gândurile-i sunt mochetă pentru pasul de nimfetă”(doi/ pg. 18); ,,probabil că în mine și-a găsit liniștea ianus (doi/ pg. 28).

    Elementele perene care alcătuiesc lumea specială a poezului sunt:

    ,,împăratul pește care își face siesta/ tolănit pe un nor la margine de cer”; fluviul care ,,își curge angoasele/ șerpuind printre poezurile plictisite, curge și pe cer/ continuă curgere către o mare numită cuvânt”; ,,orașul din care au plecat și oamenii de zăpadă, oraș pustiu și fără de lumină, înălțat pe cer, unde locuitorii erau sfinți și îngeri, –

    …un oraș care poartă numele” iubitei  sau care își privește pescărușii… ”atârnați de cer”, orașul ,,devenit  loc de joacă pentru poezuri pitici/ iar polițiștii de la circulație dirijează culorile/ unui anotimp…”; ,,strada domnească, principessa, caleașca trasă de pescăruși”, întregesc tabloul metropolei ridicată pe temelia cuvântului.

    Toate aceste componente sunt create de poez pentru femeia iubită,  cea care transformă glotul în ,,aur” și noroiul în  ,,lumină”,  care transformă totul în vis – noroiul plânge ,,cu lacrimi din lut/… timpul lumină doarme-n spirală/ urs hibernând în cochilii de scoică/ plâns de strigoi într-o noapte banală/ moartea își plimbă amantul în troică”.

    Iubirea îl mântuiește,  îi dă puteri nemărginite pentru a fi însuși Dumnezeul lumii create prin cuvânt – temelia orașului poez ,,amestecat cu cerul și norii” – un diluvium ,,provocat de ariile Annei Netrebko”, regina nopții singurătății autorului.

    Ludicul substantivelor defective de gen și număr este ades folosit de autor, intenționat eronat, pentru a crea diferența dintre teluric și celest, dintre vis și realitate, un brend inconfundabil în versurile lui Gabriel Gherbăluță unde totul e posibil…

    …așa cum scrie în poezia sa ,,și totuși” – ,,scribul poate orice”  – ,,zbor de cocoare; … va fi băiat sau fată?/ lună sau lun?; omul și oama mușcat-au din măr; e zborul pescărușei ce din înalt se frânge”.

    ,,bărbatul cu chip de pasăre”, lup singuratic – alege pentru lumea sa glacială formule lirice fără precedent, păstrând elementele specifice anotimpului, el construiește în jurul lor poezuri scăldate-n lumină de natură, conturate de sentimente și trăiri intense – tristețe, singurătate, iubire, nostalgie –  care…

    …fuzionează până la extreme cu albul serafic al zăpezii  – ,,un lup pândind e iarna ce-mi stă acum în oase/sătulă de lumină din întuneric roade/ și mușcă rău din mine cum mucegai din case/ bucată cu bucată lumina nopții scade; ninge peste fluviu, cald și vertical/ Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal”.

    În viziunea auctorială iubirea joacă rolul inocenței – ,,și tu erai în caruselul acela călărind cai de gips/ care nu vor necheza niciodată;  rolul lebedei de zăpadă –

    ,,oamenii vor întârzia la serviciu/ admirându-te pe tine, lebădă de zăpadă…//ning lebede peste orașul nostru, odette/ și bat clopote pe fluviu a vicernie”; rolul principessei pescărușilor  –

    ,,urcă principessă în caleașca asta/ trasă de pescărușii care te cunosc și te iubesc/ … preoteasă a tuturor phoemelor născute de un fluviu/ care nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului/ urcă și treci falnică pe strada domnească a phoemei!”.

    Gabriel Gherbăluță se joacă versuind cu măiestrie atât în formă fixă, cât și în vers alb. Se remarcă și poeziile cu tentă populară care dau un plus de valoare volumului prin muzicalitate și imagini artistice deosebite –

    ,,mă ține în brațe/ când vrea să mă fure/ în galbenul toamnei/ femeia pădure/ (…) și salcia muma/ și luna de-apoi/ ne-nvață acuma/ respirul în doi/ și omul și oama mușcat-au din măr/ cât este miciună și cât adevăr?”. (poveste/ pg. 49)

    Un alt joc inclus în această categorie este și cel al dativului etic, o marcă a afectivității eului liric precum și a substantivelor și adjectivelor convertite în verbe, conferind astfel poeziei un caracter insolit, dar extrem de plăcut  –

    ,,nu mai vreau să nu mai vrei/ nu mai pot să alb de tine/… cât îs împărat și pește/ un arhanghel mă privește/ și mă stea pe colț de lună/ și mi-ești suc de mătrăgună…”(poezul meu perfect/ pg. 51)

    O lume animată de personaje de basm, este o lume care-ți dă libertatea să visezi la frumusețea interioară a celui care a creat-o, care te primește în sufletului lui odată cu volumul citit –

    licornul, regele pește, împăratul soare, pescărușii care atârnă încremeniți pe cer, femeia Lumină, femeia pădure, bărbatul cu chip de pasăre, fluviul cu haita lui de lupi care mușcă din lună,  toate acestea, și multe altele,  sunt concepute printr-o  scenografie realizată de ,,Marele Scenograf” care ,,alege pentru poet cuvintele”. 

    Dacă nu ne place, singurul vinovat este El, scenograful. Până atunci, strig asemenea poezului: ,,înlebădește-mă și zboară-mă în orașul Poez, așezat pe o muchie cenușie de iarnă!”, să mă ,,plimb în caleașca regală, trasă de poezurile tale, pe strada domnească!”.

    Și deodată se făcu liniște, o liniște albă, suflată gheață de pliscurile tocite ale pescărușilor licorni care survolau fluviul, având o singură țintă – împăratul pește ce se încăpățâna să nu se arate.

    Stătea la biroul său sculptat într-o carcasă de scoică sidefată și scria:

    tu, poezul

    ca un mânz nărăvaș tu alergi prin cuvânt
    îl alegi şi-l răsfiri ca o coamă în vânt
    prin oraşul în ceaţă de maşini te veghez
    tu un mânz nărăvaş rătăcit în poez

    ca un mânz nărăvaş nu te laşi pus în ham
    nu încerc să te prind deşi vreau să te am
    fie chiar în poezul prins de tine și dus
    peste nouă căderi undeva spre apus

    ca un mânz nărăvaş gerul lunii îl vrei
    să îl pui la caleaşcă pentru nopţile ei
    să nechezi libertăţi duse-n noaptea de pluş
    şi să zbori nărăvaş mânzul meu pescăruş