Medalion Liliana Smerea Vacaru
Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!
Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!
Să fii atent la gust! Să fie potrivită!
Nici dulce-nici amară, nici caldă-nici cu gheață,
Așa cum e mai bună și merită servită!
Dacă îmi place gustul, să-mi dai chiar sticla-ntreagă!
Treptat și cumpătat s-o beau până la fund!
De-o fi să îmi devină din ce în ce mai dragă,
Să-ți cer o altă sticlă s-o beau de la-nceput!
Am auzit că totul depinde doar de tine!
Că trebuie s-amesteci mai bine, mai intens,
Altfel rămâne gustul plin de amărăciune
În cupa celui care n-a prea avut de-ales!
Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
Și muzica să-mi cânte un ritm ușor de vals.
Iar pentru primul fel vreau ciorbă de speranță
Șî visele să-mi zburde pe ring în pași de dans!
La felul doi aș vrea fillè de bucurie,
Ornat pe ici pe colo cu zâmbete, cu râs,
Și ca desert aș vrea un tort de fericire
Să îl împart cu cei care cu mine-au plâns!
Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
Și lasă-mi timp să-l beau…să-l sorb ca pe-un răsfăț!
Mai toarnă peste-amar o gură de dulceață,
Căci… să simt gustul vieții, abia acum învăț!
Dedicată scriitorilor tuturor formelor de literatură!
Să vă fie mintea veșnic creativă!
Tocul și cerneala să nu vă lipsească,
Iar povestea scrisă, vă doresc să prindă,
Rădăcini adânci și prețuire aleasă!
Fiecare frunză, muză să vă fie!
Ciripit de păsări, apa de izvor…
Așezate-n proză sau în poezie,
Cu iubire scrise, pe pagini de dor!
Viața să vă fie râu de bucurie,
Slovele vă curgă lin, precum un cânt,
Să rămână pururi scrise pe hârtie,
Pentru orice suflet, hrană peste timp!
La tine nu renunț!
Mi-ai viscolit în suflet viață precum o iarnă mânioasă.
Și m-ai trântit și m-ai rănit din ce în ce mai furioasă.
Abia mă ridicam să merg și iar primeam o lovitură!
Și nu ți-aș fi cerut prea mult, doar o fărâmă de căldură!
Știai că te iubesc enorm dar nu te-ai îndurat!
Nici când de disperare am plâns! Eu totuși am luptat
Să-ți intru-n grații, să mă simt iubită…
Dar tu precum furtuna… treceai dezlănțuită!
Ai măturat în grabă tot ceea ce-am iubit!
Te-ai bucurat de lacrimi, de cât am suferit…
Mi-ai mai lăsat adesea ( Mulțam’ pentru îndurare!)
Pe cerul plin de nori, un răsărit de soare!
Când mă credeam iubită–mi-ai dat dezamăgiri.
Pe când credeam în vise–mi-ai dat neîmpliniri.
Pe când eram convinsă că știu câte-un răspuns,
Tu, ca o profesoară, veneai cu alt enunț!
Dar Dumnezeu mi-a dat putere și speranță
Și-o dragoste imensă chiar pentru tine Viață!
Și dacă pân’ acum m-ai pus la încercare,
De-acum încolo cred că-mi ești cumva datoare!
Să nu-ți treacă prin minte acum să mă trădezi
Și pe nepusă masă să mă părăsești!
Oricât ai fi de crudă eu țin să te anunț
Că te iubesc Viață! La tine nu renunț!
Doamne nu-mi lua măsura
Cum trăia odată omul
Fără gânduri și averi?
Cum rodea odată pomul
Doar cu ploaia de la cer?
Cum din prea puținul lui
Omul dădea și la altul?!
Astăzi cauți milă?…Nu-i!
Că e mai sărac… bogatul!
Erau zilele mai lungi?
Erau nopțile mai scurte?
Cum era timpul pe-atunci?
Oare cum s-a stins sau unde
A dispărut parcă deodată
Ca o stranie nălucă,
Lumea aceea minunată
De pe când eram eu mică?!
Era greu! Mi-aduc aminte
Viața-n arșița de vară.
Cămașa unui părinte
Îmbibată de sudoare!
Dar era atât de bine
Când, după o zi la sapă,
Cu-n surâs de mulțumire,
Ne lua în brațe tata!
Mama pusă la-ncercare
Ne certa, ne alinta,
Iară seara la culcare
Cu povești ne adormea!
Mi-am julit ades genunchii
Cățărându-mă-n cireș
Sau când valurile vieții
M-au trântit atât de des.
Dar o spun fără rușine:
Suferințe am avut.
Dar ca sufletul din mine
Chiar nimic nu m-a durut!
Aș minți să spun: Odată
Era lumea ideală!
Dar era mai educată
Chiar de n-avea multă școală!
Exista respect, iubire,
Cinste și înțelepciune!
Astăzi din nefericire
Sunt atât de rare-n lume!
Tot mai reci, tot mai distanți
(Mulți trecuți prin școli alese),
Tot mai răi, mai aroganți…
O lume de…interese!
………………………………………
Doamne nu-mi lua măsura
Pentru tot ce e firesc!
Să nu uit învățătura:
Aproapele să-mi iubesc!
Dacă n-aș mai lăcrima
De necaz sau bucurie,
Poate nici nu mi-aș da seama
Că trăiesc și mă simt vie!
Dă-mi putere, timp, răbdare,
Suflet ca să pot ierta!
Pentru rele dă-mi uitare
Întru mare, slava Ta!
Întârziata
Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat
Că timpul meu devine mai ciudat.
Și-n tot ce îmi propun că este de făcut
Îmi este timpul din ce în ce mai scurt!
Încerc să îl lungesc cum pot mai bine
Dar parcă ar avea ciudă pe mine!
Oricât m-agit (căci sunt o agitată),
Nimic nu-i de făcut: Sunt o întârziată!
Un melc mă simt, sau broasca cea țestoasă
De parc-aș duce-n spate, atât de grea, o casă
Și doar mai ieri credeam că timpu-mi aparține
Și pot să îl împart cum vreau și cum mi-e bine.
Azi toate oasele mă dor cumplit,
De la apus și pân’ la răsărit.
Iar ziua calc cum pot peste durere
Și bunul Dumnezeu îmi dă putere!
Dar parcă nu de-ajuns, ca să le fac pe toate.
(Cred c-am să-ntârzii la propria mea moarte).
Căci totuși n-aș lăsa nimic neterminat!
Dar cine știe timpul ce mi-a rezervat?
Cert și incert
Mă bat cu umbra cap în cap,
Când vreau să fug de ea… să scap.
Când nu-nțelege că nu vreau
Să stea și ea pe unde stau!
Mă bat cu propriul meu cuvânt,
Când îl îndrept dar iese strâmb!
Și-apoi oricât aș încerca,
Eu, înapoi nu-l pot lua.
Mă bat cu tot ce e nedrept,
Dar și cu inima din piept
Când suferă că toate trec!
Și n-are timp pentru regret!
Mă bat cu sufletul din mine,
Că de-ar fi fost să fie pâine,
De mult mi s-ar fi terminat!
( Dar… altceva n-aveam de dat! )
Mă bat cu gândurile toate
Când mă-ncolțesc înfometate
Și rup din creier câte-un pic
Iar eu nu pot să fac nimic!
Doar singură să-mi mai vorbesc
Din când în când să mă opresc
Și să mă bucur de prezent!
Trecutul e trecut e cert
Dar viitorul e incert!
Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață
Doamne ai făcut pământul cu atâtea frumuseți,
Omului, ca să le vadă, îi trebuiesc vreo zece vieți!
Ai făcut Doamne lumina! Însă mulți n-o pot vedea,
Ai făcut cărări și drumuri, însă mulți nu pot umbla!
Ai lăsat glasuri frumoase, triluri dulci de ciocârlii,
Însă mulți iubite Doamne, nu aud…nu pot vorbi.
Fiecărui om lăsata-i câte-un har, câte-o menire,
Sufletele le-ai dat bune, încărcate cu iubire.
Însă timpul e prea scurt! Lumea îmi pare împărțită:
Unii?!–chiar și timp au mult! Alții?!–le e viața clipă!
Toate știu că le-ai lăsat cu un rost cu o menire…
Lasă-i fiecărui om, cât mai multă fericire!
Că de un timp de vreme, Doamne, mă întreb, mă tot frământ:
De ce pruncul când se naște, vine pe pământ plângând?!
Nu o fi că deja știe că nu va trăi ușor
Și că-n viața asta este doar un simplu trecător?!
Nu-i că știe ce-l așteaptă și-i deja plin de regrete?!
Uneori îi pare lumea, că-i iadul altei planete!
Apoi uită incidentul și crescând, pășește-n viață.
Cât de crud i-ar fi destinul, îl înfruntă cu speranță!
Raiul însuși i se-arată când simte că e iubit,
Toate porțile speranței dintr-o dată se deschid!
Însă când dezamăgirea sufletul i l-a cuprins,
Iadul însuși se deschide atrăgându-l spre abis!
Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață,
Unii prea dezamăgiți pierd și ultima speranță!
De aceea Te rog Doamne, pentru atât cât noi trăim,
Dă-ne nouă sănătate, fă-ne fericiți să fim!
Înserarea vieții mele
Ce repede mă prinde înserarea!
Aproape cred că nici n-am răsărit.
Și tot mai scurtă-mi pare astăzi zarea.
Cât de grăbită trec în asfințit!
Cât de grăbită mi se-ntinde toamna!
Dar primăvară…vară…am avut?
Mi se strecoară-n oase tot mai rece iarna.
Cu fiecare zi e timpul tot mai scurt!
Dar mâine?!…Mâine voi mai răsări?!
Când înserarea tot mai deasă vine,
Când visele din nopți se vor topi…
Eu recunosc că-mi este teamă de-acel mâine!
Ce repede mă prinde înserarea!
Dar uneori găsesc frumos și-un asfințit.
Acolo unde cerul îmbrățișează marea
Când asfințitul pare adesea răsărit!
Eu o frunză, tu copac
Mi-a intrat în suflet toamna:
Frunze galbene și frig…
Vreau să vii să-mi alungi teama
Și tristețea de pe chip!
Întinzând mâna spre mine
Fără urmă de regret,
Să mă învelești iubire
Chiar cu inima din piept!
Știi că uneori mi-e teamă
Să nu pleci cumva hai-hui
Să nu mi te fure o toamnă,
Cu puterea vântului!
Și mă simt precum o frunză
Agățată de un ram,
Speriată și confuză
Că nu știu ce soartă am!
Tu te-așează aici cuminte,
Susură-mi ca un izvor,
Plin de-o ploaie de cuvinte
De iubire și de dor!
Și prin toamna care vine
Să-mi rămâi îmbrățișat
Parte să mă simt din tine:
Eu o frunză…tu copac!
Eu vreau să cred că astăzi m-am născut!
Am închis ochii uneori cu teamă,
Prăpăstii, când a trebuit să trec.
Și am plătit cu lacrimi, scumpă vamă,
Unui destin pe care nu îl înțeleg!
Am desenat cu mintea curcubeul
Când cerul vieții mi s–a întunecat,
Am sufocat de multe ori ecoul
Când de durere, inima a mai urlat.
Am desenat cu pensula gândirii,
Culorile, când viața m-a trădat,
Trecut-au nopțile dezamăgirii
Și răsăritul vesel, l-am pictat!
Mi-am inventat o muzică anume
Și m-am imaginat în pași de dans,
Mi-am dat curaj că mâine va fi bine
Și-am înfruntat viața pas cu pas.
Iar dacă astăzi un bilanț îmi fac
Și scad din anii vieții tot ce-a fost mai greu,
Păstrând ce a fost mai bun, util și însemnat,
Eu voi rămâne tânără mereu!
Ba mai mult! Astăzi este ziua în care
Aș vrea să joc, să râd, să cânt!
Este a 52 mea aniversare,
Dar vreau să cred că astăzi m-am născut!
Orașul pustiu
Pașii mei au traversat orașul,
cu puterea gândului!
Un oraș, de prea multe ori aglomerat
dar acum pustiu!
Ce se va alege de acest oraș?
Ce se va alege de lumea întreagă?!
Și lumea acum îmi pare pustie!
O lume condamnată la închisoare la domiciliu!
Poate meritam puțină pedeapsă!
Prea multă invidie, prea multă răutate,
prea mult consumism, prea multă poluare…
Și uite unde am ajuns!
Natura s-a răzvrătit
și a declarat vinovată pentru suferința sa, întreaga lume!
Cu tot răul care există în jurul nostru, un lucru corect s-a făcut:
Natura a primit un pic de justiție- Acum respiră!
Dar noi?! Cât timp ne va trebui să reîncepem să trăim cum trebuie?!
Ne petrecem timpul între lacrimi și zâmbete,
Între coșmarurile din somn și o realitate de coșmar!
Între programe de televiziune care te tâmpesc
și care trec într-o clipă de la milioane de morți
la ,, va fi totul bine ”
( Că apoi această ultimă frază se întrezărește foarte falsă și foarte departe!)
Ne petrecem timpul între o carte pe care începi să o citești
și un rând pe care vrei să îl scrii!
Dar uneori chiar și cuvintele sunt în carantină
așa cum stau în carantină și oamenii!
Ar vrea să iasă dar le este frică…
frică de a fi incorecte,
frica de a nu fi suficient pregătite,
frica de a fi prea grele!
Astfel în gânduri se creează haosul!
Noi, oamenii suntem fiecare în felul nostru:
Câte unul încalcă regulile și iese din casă
Altul nu rezistă într-o astfel de situație și ajunge depresiv sau se sinucide,
Unul plânge și altul surâde,
Unul speră și altul renunță!
Singurul lucru, care trece fără să îi pese de vreunul dintre noi, este timpul!
Tic-tac, tic-tac…trec zilele în clipe de timp!
Și nimic de nimic nu va mai fi ca altădată!
,,Departe dar aproape” este sloganul cel mai recent, care după mine îl spun în mulți, dar puțini îl cred!
În situația creată, lumea va renaște mult mai rece,
mai egoistă…poate mai curată dar mult diminuată!
Și dacă vom fi norocoși să trăim, la sfârșitul acestui război injust,
Vom ieși apoi afară din casă și ne va fi teamă să pășim,
teamă să strângem o mână,
teamă să îmbrățișăm strâns pe cineva..
Nu vom mai ști cum să ne comportăm!
Vom ieși afară precum un orb căruia după mult timp i-a fost îngăduită vederea…
Și vom fi orbiți de lumina libertății!
Și dacă noi, cei care am trăit atâtea în viață…
Noi, cei care am rupt și mâncat din aceeași bucată de pâine,
Noi cei care treceam sticla cu apă de la unul la altul, fără frică de virus și bacterii,
Noi, cei care alergam desculți prin iarbă și dansam în ploaie,
Noi, cei care beam apă de la izvor, fără pahare (direct din căușul palmei)…
Ei, bine noi sperăm cu adevărat că într-o zi
VOM REÎNCEPE SĂ TRĂIM, SĂ NE ÎMBRĂȚIȘĂM, SĂ DANSĂM, SĂ NE FIM APROAPE!
Dar generațiile de copii care trăiesc acest război,
Copiii care trebuie încă să se nască…oare cum vor fi?!
Deja văd părinții lor îngroziți la gândul că fiii lor trebuie să se joace cu alți copii!
Că trebuie să le stea aproape, că trebuie să îi îmbrățișeze, sau să-i pupe…
Ce lume îi așteaptă pe acești copii?
Uneori mi-e teamă că va renaște o lume de sălbatici!
Fiecare în cușca lui!
Că va fi o lume mai curată, unde omul va fi liber să iasă, liber să întâlnească prieteni,
dar omul va fi mereu mai singur, mai rece și mai distant!
Va fi o lume plină de fobii și cine știe cum și când vor învăța din nou a avea încredere, vor învăța să se iubească și să trăiască fără frică!