Începuturile

Undeva, la poalele muntelui, se așternu un soi de ceață cu reflexii violet. Din hornul cabanei, unica așezare de prin părțile acestea, fumul părea că iese prea lent și cu forme ciudate, prefigurând siluete de păsări eliberate ca dintr-o lampă fermecată ce creșteau străpungând văzduhul.

La fereastra cabanei, mică și rotundă ca un hublou, cu cercevele scorojite și sticla scursă de vreme, scânteiau doi ochi de copil.

Ceața, la un moment dat, căpăta efectul unei lentile de mărire selectivă: micșora cabana și mărea chipul băiețelului care făcea semn cu mâna la geam, ca și cum ar da pagina dintr-o carte. Cartea pe care tu o citești chiar acum.

Două umbre urcau muntele. Femeia lăsa un capăt de funie bărbatului din urma ei și căuta apoi să se prindă cu cealaltă mână de o porțiune de stâncă, mai sus. Urcușul le părea o coregrafie mistică. Nu se întrebau de unde au învățat-o și cum de le era atât de ușor să se apropie de vârful muntelui, de cer.

Știau că pe înălțimile muntelui îi așteaptă Darul pe care îl vor aduce băiețelului lor, Brad, lăsat în grija sorții, la cabană. Darul cuprindea toate elementele: apa, focul, aerul, pământul, metalul, absența și duhul.

Unicul lor vecin, dacă i-am putea spune așa, un păstor a cărui stână era de cealaltă parte a muntelui, zicea că nu există absență și nici duh. Însă, băiețelul le tot repetase părinților lui că absența o poți găsi în orice lucru sau ființă, chiar și când ele stau în palma sau în preajma ta. Cât despre duh, este ceva mai diferit. El poate trăi atât în lucruri sau ființe, cât și în afara acestora. Iar duhul nu este înfrățit cu Lumina sau cu Tăria muntelui. Mai multe nu știa dar, curând o să afle!

&

Altundeva, departe, un fel de aici, dar văzut-nevăzut, se insinua un ocean pe o coală de hârtie. Evve, o fetiță desena rochia în care avea să-și întâmpine Alesul, care va veni dinspre Târziu sau din cețurile dense ale dimineților!

&

Ușa cabanei era țintuită pe dinafară cu două scânduri groase, bine bătute în cuie. Lupii vrând să elibereze copilul, în zadar trăgeau cu colții și ghearele de fagul masiv al cabanei. Băiețelul se gândi să spargă geamul dar nu credea că va rezolva mare lucru. Ar fi ajuns doar cât să scoată mâna și să le mângâie boturile. Poate doar un pui de lup ar fi încăput prin fereastră, însă cei de afară erau lupi enormi și flămânzi.

&

Brad închise caietul frunzăros și îl așeză pe raftul cărților de școală. Își reaminti prin puținele rânduri citite întreaga copilărie. Acum, fiind student în ultimul an, la ce bun să mai scrie în cele câteva file din caiet rămase goale!

Își muta cu greutate gândul de la imaginea de pe urmă a băiețelului care fusese, țintind vârful muntelui de pe care nimeni nu mai coborâse niciodată. Iar lupii izbutiseră să sape sub cabană un locaș prin care îl scăpaseră.

Crescuse din mersul lui pe apele șovăirii, spre pământuri unde niciun munte nu răpește altceva decât norii. În drumul său descoperi un târg, unde oamenii erau înalți și blânzi. L-au adoptat și l-au trimis la școală. Seara scria în caietul său despre absențe și duhuri.

După terminarea facultății spera că va fi angajat la baza aerospațială. Locul de unde navele transportă absențe și duhuri dincolo de sistemul solar. Va fi arhitectul altor lumi acolo, departe, un fel de aici dar văzut-nevăzut.

&

Undeva chemat ”altundeva”, (acest …devà căpătând substanță din propriul său căuș), Evve, acum tânără și zveltă înfățișare, alunga vălurile negre ale nopții înșirându-și pașii săltăreți pe nesipuri clocotind.

Ziua mărșăluia împreuna cu mulțimea urbei. Noaptea trăgea mantia de ape spumegând peste visele ei, din ce în ce mai potrivnic uscate.

În orașul ei, siluetele se confundau cu mașinile și mașinăriile, cu clădirile și mai ales cu lucrurile din magazine. Nimeni nu părea să aibă duh sau aspirații. Un fel de mulțumire limita orice surâs, interzicea orice lacrimă. Cu toții erau soldații de oțel și ciment al unui progres în care viața conta mai deloc.

Presimțise de pe vremea când desena rochia marii întâmpinări că bărbatul care va veni o va purta cu el pe partea opusă oricărui ocean, în înalturi și totodată în străfunduri.

La poarta cea mare a zilei, siluetele începuseră să se adune formând un șir nesfârșit. Oamenii stăteau la coadă la Trecut, unicul produs încă pe piață, deși raționalizat. Viitorul fusese dat în întregime la export, nu se mai găsea nicăieri vreo fărâmă.

Aici se cunoscuseră cei doi tineri, Brad și Evve. Amândoi întinseseră mâinile spre aceeași rație și fiindcă privirile lor s-au întâlnit, alte mâini le-au furat Trecutul, iar ei au rămas pierduți, scufundați în acele priviri.

&

Dis de dimineață, o umbră împărțea altor umbre coli de hârtie albă și grafit.  Urmau să scrie declarațiile privind cantitatea de Prezent în a cărei posesie se află. Fiecare umbră căuta să umfle sau să subțieze Prezentul, în funcție de fricile acumulate lăuntric. Câteve litere, scăpate pe jos, formau un cuvânt într-o limbă neînțeleasă… Ia-le tu! Da, tu, cel care tocmai ai citit! 

(Valeriu Barbu)

Crescuse din mersul lui, din pământ și piatră

Pe partea opusă oricărui ocean, întărindu-și rădăcinile în taina cu care se îmbrăca, ademenea păsările sugându-le sângele și timpul. Se construise pe verticală înscriindu-se abuziv în registrul infiniturilor- infinite cu o caligrafie firavă, aproape invizibilă.

Brad, fără să înțeleagă cum și de ce, găsise modul de a deveni din gheață abur, avântându-se spre pădurea deasă, nu doar prin trup, ci și prin intelect. Găsise – e un cuvânt prea plin de argumente împotriva posibilității creșterii – dar el, de fapt, nu căutase, nu despicase planurile pentru a fi conștient cât e de nefericit și de nedoritor de a asista la funeraliile copacilor care au ales să nu mai trăiască.

Sunt singurul orb „de pe partea opusă oricărui ocean” și nu voi permite ca în această lume, complet adormită, mâinile și privirile Eșafodului să decidă câte părți interminabile ale proprie-mi naturi sunt infinit sau infinituri. Aici, fără trecut, prezent sau viitor nu sunt, nu suntem decât animale de povară biciuite strașnic din spate de cineva. În acest plan de joasă energie, unde haosul ne suflă în ceafă holograma unei normalități fără cuvânt, fără gând… frica sufocării e un teritoriu fără orientare. MÂINILE au ales să facă acest lucru în fiecare moment, declarându-ne responsabili de starea actuală. Nu am căutat orbirea, nici avântarea printre verticalități din vanitate sau din dorința de a-mi răni trăirea de fenomenele circulare ale altor circumferințe. Nu. Lupii mi-au susținut pământul și negurile, ridicându-mi umbra pe umăr ca pe o lege interioară a capătului suprem. Sunt orb de pe înălțimile munților în căutarea absenței. Pe drumul apei exist și dispar, dispar și exist pentru că inventez imagini în zorii nopții. Sunt țesătorul de vise, singurul meșter crescut de lupii pietrei. Sunt proiectorul din oasele, din carnea fricilor și a închiderii ochilor! Sunt mersul cu pieptul așezat între două lame de cuțit… între ego și materie. M-am adunat de pe jos noaptea ca o literă în mișcare, dar MÂINILE care ridică arcul și săgeata nu știu încă nimic. Evve… sălașul uimirii mele este înconjurată de moarte ca și mine.

Tânărul prinse în palmele sale chipul fetei înșirându-și nevăzut gândurile și sentimentele. Ea nu trebuie să știe nimic. Mă poate trăda… e atât de fragilă!
–  Evve, uite, nisipurile clocotesc ca o furtună pe mare! Cât de frumoasă ești, tu, ființă a drumului meu! Te iubesc atât de mult!
–  Dragul meu, vom înflori împreună în acest cer agitat, cu sau fără rația de pulbere din visteriile MÂINILOR, rosti curajoasă tânăra femeie.
–  Da. Cu siguranță vom răzbi orice, iubito!
Brad îi privi prin aburul orbirii  sfințenia  respirând adânc, ca zi viitoare. Valurile oceanului, pe partea opusă a oricărui ocean, se așază ghirlandă la picioarele lor, construindu-se templu al creșterii și mersului pe ape, ca în legenda pescarului cu locuința în ceruri. O pală de vânt împrăștie simbolurile dunelor de nisip, crezându-le minunate.
Undeva, printre planurile care pâlpâie ca o lampă rămasă fără ulei, o altă literă se ridică ținându-și somnul adânc pe umăr.

***

Legați de funia propriului sânge, căutătorii elementelor se mișcă înainte și înapoi pe muntele provocărilor adânc, tot mai adânc… Unde-s pietrele când copacul tău nu a primit premiul cel mare? Unde sunt? Spune tu, patimă… ți-e sete, ți-e foame?! Când veți atinge vârfurile, veți deveni istorii și mituri!

Orașul desfigurat de memoriile devorate de viermi – de pașii mecanici și de intubările forțate instituite prin legi ale înfrângerii spiritului – e o baltă urât mirositoare care-și fabrică propria religie pe piața bunurilor și a mărfurilor. Din oțel și ciment răsar dumnezeii, neexistând niciun mod de a renunța la ei pentru că duhul și aspirația sunt erori ale Trecutului, distruse și eliminate. MÂINILE numără rațiile și mașinile, spunându-le să meargă la culcare în șapte minute. Peste urbea unde dormitul nu e mare brânză, lanțurile mulțumirii raționalizate sunt o adevărată industrie. Ploaia programată pentru următoarele zile completează toate formularele de curgere. Aceasta scrie cu negru fluid închiderea peste toate lucrurile din ciment și oțel… încătușate pentru totdeauna.

(Mariana Cornea)

Legământul

Trecuseră ani buni de când părinții lui Brad își încredințară sorții unicului lor fiu.
Oamenii din micul sătuc, de la poalele muntelui, rudele, nu mai știau nimic despre ei. Dispăruseră într-o bună zi, de parcă i-a înghițit pământul. Gurile rele spuneau ba că au fost uciși de animalele sălbatice, ba că au înnebunit și au plecat unde au văzut cu ochii sau că au fost înlănțuiți de vraja ielelor, sau de vraja unui spirit necunoscut.

Bătrânele satului, cu mâinile tremurând, șovăiau indecise, neștiind unde să le aprindă câte o lumânare – la vii sau poate la morți. Soarele cutreierase multe anotimpuri, viața curgea lin prin ulițele satului, veșnicia domnea neclintită, doar în aer se mai simțea parfumul unei frumoase povești de iubire.

El – un flăcău harnic și destoinic în credință, avut în omenie cât în pământurile multe pe care le avea, ea – o fată mai săracă decât sărăcia despuiată, ultima dintre cei șapte frați rămași orfani de tatăl ucis pentru pământul altora. Margareta era o fire blândă ca pământul, avea părul lung, iar de sub valurile lui blonde, două bucăți de cer străluceau la umbra genelor lungi. Soarele însuși șchiopăta la vedere ei.
Lui, cel puțin, inima i se topise pe loc, iar în locul ei era doar ea. Împotriva tuturor, dar mai ales a părinților care voiau pentru el o fată înstărită și cu zestre, într-o noapte, în care luna era ca un fagure de aur iar stelele roiau în jurul ei, o luă și o duse departe de grijile prea mari pentru trupul ei plăpând. Era decisă să-l urmeze, cu o inimă mică, dar pași mari, oriunde el o va purta – Aici sau chiar Dincolo – știa că îi era sortită pe veci.

Între pereții palizi ai cabanei începu să înflorească încet un univers. Tânărul se scufunda în valurile ei blonde și o dezmierda cu drag, ea îi cânta așa cum doar ciocârlia cântă în întâmpinarea soarelui. Iubirea se revărsa din cabană, iar colțul lor de rai se întindea peste tot în jur.

Și cum stăteau așa, cuibăriți unul în visul celuilalt, într-o noapte furtunoasă, cu tunete și fulgere, se treziră în zgomotul bătăilor în ușă ale unui necunoscut. Ea tresări și atunci el strigă:
– Care ești acolo?
– Deschideți, sunt Om bun! M-am rătăcit pe aceste meleaguri, vin de Departe și mă îndrept tot Acolo. Sunt ud, flămând și ostenit. Aveți milă de un Suflet rătăcit!
Margareta își privi bărbatul iar acesta se ridică din pat oftând și se îndreptă spre ușă.
Un pic temător, deschise ușa străinului. Odată cu el, în colibă se strecură o lumină caldă și un miros puternic de brad.
Necunoscutul avea straie lungi de un alb imaculat, cum albă și lungă îi era barba frumos îngrijită. Ciudat, ținând cont de furtuna de afară, și tot ciudat îi era toiagul cu chip de șarpe înlemnit într-un mozaic de culori. Toiagul nu atingea pământul, aluneca dintr-o mână în alta, cu o ușurință nepământeană, dincolo de legile gravitaționale .
– Ți-o fi foame, Om bun?
Întrebarea sparse tăcerea nefirească în mii de cioburi iar străinul aprobă, dând ușor din cap.
După ce se îndestulă cu bucatele oferite, mulțumi, apoi le spuse:
– Ospitalitatea voastră vă va fi răsplătită, așa cum nu vă puteți imagina. Eu sunt Trimisul care va întoarce lumii Darul, dar pentru asta, un copil va trebui să se nască numai din iubire. Aici, la voi, am întâlnit- o și tocmai de aceea vă las aceste ierburi și muguri de brad, căci aceea care va bea din fiertura lor de trei ori pe lună nouă ,după ce soarele va înconjura de trei ori pământul, va aduce pe lume un copil menit să poarte Darul tămăduitor, căci oamenii s-au rătăcit de Duh. Absența e menită să triumfe, dar Duhul le mai dă un ultim Dar. Mâini inocente îl vor împărți tuturor. Darul se va înmulți ca peștii și pâinea și va umple inimile flămânde. Toate acestea cu un Legământ – când copilul va împlini trei ani, voi înșivă veți porni în căutarea Darului, Acolo, între norii de piatră. Gândiți-vă bine, soarta Lumii depinde numai de voi! De veți urma această Cale, să nu vă faceți griji pentru copil. El e în mână Lui și nimic din ceea ce nu îi va fi de folos nu o să-l atingă, spuse necunoscutul apoi dispăru, de parcă nici nu a fost.

Un miros puternic de brad și legătura de ierburi erau dovada că nu a fost vis.
Bărbatul își privi înfrigurat femeia. Margareta zâmbea, mirosul o învălui blând.
– Copilul, dacă va fi băiat, se va numi Brad! spuse ea cu dragoste iar chipul i se lumină de bucurie.
Bărbatul oftă. Nu mai era cale de întoarcere, Legământul trebuia respectat.

(Mirela L. Varga)

Focul

După plecarea bătrânului, întunericul ascundea lumina și plutirea zămislitoare care aveau să aducă pe lume, după nouă luni, purtătorul Darului. Prezicerea se înfăptuise. Brad era un pruncuț vesel, avea ochii mari, de culoarea cetinii, pielea neobișnuit de lucioasă. Când te apropiai de el mirosea a mugur de brad. Vârfurile degetelor aveau în loc de amprente, rășină. Mirosea a tămâie la fiecare atingere a mamei sale. Copilul era neobișnuit. La un an vorbea fluent și cânta, imita graiul păsărilor, al vântului și al animalelor. Părea că vorbește cu întreaga natură. Când Margareta îl lăsa în fața casei pe un preșuleț, Brad aduna în jurul său viețuitoarele pădurii. Râdea în hohote când fluturii dansau în jurul său. Ridica ambele mânuțe iar ei se făceau minge în căușele mici. Copilul azvârlea mingea peste viețuitoare iar sfera viu colorată se spărgea cioburi peste ele ca puful de păpădie. Noaptea, la gemulețul odăii, vorbea cu luna și stelele. Numai el știa ce cânta, căci vorbele se ridicau portativ spre cer, luminând misterios fereastra sărăcăcioasă. La căsuța modestă din pădurea deasă, unde doar pădurarii ajungeau arar, era pace și liniște. Doar ziua păsările gureșe spărgeau tăcerea locului. Pădurarii vorbeau despre acest copil neobișnuit, despre puterea lui de a schimba mersul timpului și firescul naturii. Văzură cu ochii lor cum lupii stăteau împreună cu ciutele în jurul lui – fără ca acestea să fie devorate – cum acvilele trăiau în armonie cu celelalte păsări, cum băiatul alerga neînfricat printre sălbăticiuni, fără să pățească nimic.
Margareta și soțul său Ion își ținură pruncul departe de ochii străinilor, încercând să-l protejeze de răul de Dincolo. Îl crescură cu drag în spiritul pădurii – liber, vesel, în armonie cu scrierile biblice. Margareta, înainte ca Brad să împlinească trei ani, îl învăță să citească.
Cu o noapte înainte de a pleca, așa cum făcură legământul în fața bătrânului, femeia visă trei pisici negre, neobișnuit de mari, ca niște pantere, care îl pândeau amenințător pe Brad, așteptând momentul prielnic să-l atace. Aveau ghearele ca niște cuțite gata să se înfigă în carnea crudă. Când acestea, ca la un semn, se năpustiră asupra copilului, el întinse mânuțele spre pisici. Râdea. I se părea o joacă. Prima panteră mușcă mâna dreaptă a micuțului, cea de-a doua se năpusti la gâtul lui, iar cea de-a treia i se așeză pe picioare doborându-l. Ca din senin, fiarele se disipară în eter iar copilul zări căzându-i la picioare un toiag lung, luminos, cu chip de șarpe înlemnit într-un mozaic de culori. Se aplecă, iar când Brad vru să-l ridice, acesta dispăru.
– Fugi, fugi, Brad! se trezi Margareta strigând înnebunită.
– Draga mea, trezește-te! spuse Ion protector, zgâlțâindu-i umerii. Hai, liniștește-te, ai avut un coșmar! șopti îngrijorat, privind ochii îngroziți ai Margaretei care tremura din toate încheieturile.
– Mami, nu-ți fie teamă, pisicile alea doreau doar să se joace cu mine. Moșu’ a aruncat toiagul, ele s-au speriat și au dispărut.
Femeia își îmbrățișă copilul apoi disperată verifică mâna și gâtul acestuia. Nu avea niciun semn. De unde știe despre visul meu? se întrebă femeia uimită.
Brad îi atinse obrazul cu mâinile, apoi ochii. Îi zâmbi liniștitor tatălui și adormiră din nou, ca și când nimic nu se întâmplase.
Dimineaţă, scurte îmbrățișări ascundeau emoția despărțirii. Ochii îngrijorați ai mamei se adânceau în seninul adânc al cetinei care-și lua rămas bun cu bucurie, căci ea stătea înaintea facerii pruncului. Cu bucurie întâmpina el toate cele lăsate în pribegia gândului. Nu cunoștea micimea răului, doar lumina binefăcătoare a universului. Mergeți cu bine! spuneau ochii lui Brad. Deși abia împlinise trei ani, în acea zi, limbajul negrăitoarelor îl ajutase să transmită fără cuvinte. Vorbea cu ochii și mâinile. Brad murmura un cântec, ca o doină de jale, petrecându-și părinții cu privirea, până când aceștia ajunseră lacrimi la poalele muntelui.
Buchisea cu răbdare tainele puținelor cărţi existente în cămăruța modestă.
Literele se ridicau răzmeriță spre cer scriind istoria lumii de Dincolo. Norii se apărau trimițând în loc armurile-fulger care își lepădau furia peste crestele nesupuse ale munților și peste blândețea copacilor smeriți.
Se întunecase, ploaia se întețea odată cu gândurile băiatului. Lumea de Dincolo e urâtă, conchise el, iar tunetele și fulgerele semănau vrajbă printre copacii care ardeau ca niște torțe, în ciuda ploii neputincioase. Un grup de porci mistreți loveau cu râturile ușa căsuței. Guițau disperați.
– Vin acum, așteptați! Am înțeles că e foc, strigă copilul, ieșind în fugă din casă.

Animalele păreau că aleargă haotic, însă ele aveau grijă să revină pe rând în preajma băiatului care fugea ghidat de porcii mistreți. Brad întoarse capul și văzu cum arde căsuța pe care tocmai o părăsise. Se opri uitându-se în urmă cum focul se apropia năvalnic ca un val uriaș, înghițind totul în jur. O scroafă îl atinse brutal cu râtul pe pulpa piciorului drept, dându-i de înțeles că e în pericol dacă nu ține pasul cu ea. Pe-aici, pe-aici! guițau porcii. După un timp, copilul se prăbuși într-o tufă. Când își reveni, zorii se iveau pacifiști dincolo de fruntea muntelui. Plouase torențial, iar Acolo, de unde venea el, nu se mai vedea urmă de foc. Doar fumul negru și des se ridica spre cer ca duhul copacilor arși. Porcii se așezară în jurul lui ca un gard viu, ocrotindu-l astfel de frig și de ploaie. Vine uriașul pădurar! guiță scroafa cea mare și toți se împrăștiară care încotro ca loviți de streche. Brad, pentru prima dată, simțea teamă. Nu apucă să fugă odată cu grupul de mistreți. Se chirci la rădăcina tufei așteptând să treacă pericolul. Un câine venea spre el lătrând furios. Băiatul nu se temu. Îl îmbrățișă, așa cum făcea cu puii de lup și mârâi ceva doar de el și câine știut. Patrupedul dădea fericit din coadă și îl provoca la joacă.
– Heeeei, ia te uită ce mistreț mare ai găsit, Negruț! se auzi glasul blând al unui bărbat.
Copilul privi în sus. Avea senzația că nu se mai termină acel om pe care scroafa îl numise „uriaș”.
– Cum te cheamă, băiete? Nu-ți fie teamă! Eu sunt George, pădurarul.
– Mă cheamă Brad, răspunse stânjenit copilul.
– Brad, ce nume frumos! Ce-i cu tine singur pe aici? Te-ai rătăcit?
– Nu m-am rătăcit, prinse copilul curaj. Părinții mei au plecat peste munți să-mi aducă Darul pe care eu îl voi împrăștia peste tot. Oamenii vor deveni mai buni, lumea se va schimba.
– Darul? se întrebă nedumerit bărbatul. lasă că-mi povestești tu, când te voi duce acasă.
– Nu mai am casă, domnule. A ars, iar eu am fugit ca să scap.
– Am înțeles, spuse îngândurat pădurarul. Ți-o fi foame, copile! Uite, am aici brânză, slană, pâine făcută pe vatră și oleacă de ceapă. Hai să mâncăm amândoi!
Bărbatul scoase merindele pe șervetul în care erau împachetate, le puse pe o buturugă, rupse un coltuc de pâine, tăie o felie de brânză și mușcă cu poftă. Copilul înghiți în sec. Uriașul mai tăie o felie din brânză, apoi una din slănină, îi rupse o bucată din pâine și i le întinse băiatului. Brad, deși îi era tare foame, nu mâncă până când nu dădu jumătate din mâncarea lui dulăului care se lingea pe bot și dădea din coadă. Rupse din jumătatea de pâine rămasă și aruncă grupului de vrăbii care-i tot spuneau să nu-și facă griji din cauza pădurarului pentru că e om bun. Bărbatul aprecie gestul copilului și îi mai întinse o bucată de pâine. În timp ce se hrăneau, omul îi povesti despre familia sa, despre locurile natale, despre târgul unde oamenii erau blânzi și harnici.
– Iar acum, după ce am mâncat, ce vrei să faci? îl întrebă uriașul desfăcând dopul unei sticle cu apă și întinzându-i-o copilului.
– Merg și eu cu matale, dacă mă iei.
Bucuros, uriașul o luă înapoi pe poteca pe care venise, având grijă, privind cu coada ochiului, ca Brad să nu rămână în urmă. Câinele îi tot lătra băiatului verzi și uscate despre cei trei copii ai stăpânului său, despre voia bună care încălzea coliba sărăcăcioasă a acestuia, despre oamenii în negru care veneau să le tulbure viața, cercetând peșterile din jur. Doreau ca toți sătenii să părăsească zona. Îi considerau ciudați. Copilul se acomodă repede cu familia sa adoptivă. După ani, merse la școala din sat. Deveni în scurt timp preferatul colegilor și al cadrelor didactice. La cei 9 ani își petrecea multe ore studiind în biblioteca micuță a școlii. Acolo află despre misterul locuitorilor din zonă. Legenda spunea că cercetătorii descoperiseră schelete gigant ale unor oameni care aveau înălțimea de aproape 2,40 metri. Bătrânii satului povesteau despre primele descoperiri făcute de ei. Spuneau că, săpând pentru a pune butuci de viță, au descoperit multe oseminte de uriași în perimetrul unde doreau să facă o livadă. În josul uliței abrupte exista un sat părăsit. Acolo se spune că ar fi trăit mossynii sau mossynoecii, cum îi numeau sătenii albiți de timp. Locuințele uriașilor, „cule”, construite din lemn, aveau o formă neobișnuită. Erau foarte înalte și aveau formă de turn. Oamenii în negru vorbeau altă limbă decât locuitorii din zonă. Brad înțelegea tot. Strecurându-se neobservat în tabăra străinilor, află că grupul de cercetători proveneau din America. Prin satelit au descoperit că spațiul gol din interiorul muntelui nu comunica cu exteriorul, avea forma unui tunel plan, perfect șlefuit, în capătul căruia se afla o poartă imensă din piatră, înaintea căreia se afla barajul energetic descoperit de ei. Oamenii în negru povesteau că primii oameni care s-au apropiat foarte mult de baraj au făcut stop cardiac și au murit. Orice obiect aruncat spre barajul energetic se prefăcea pe loc într-un praf fin. Băiatul mai află că la capătul celălalt al tunelului-galerie, un ecran energetic proteja o sală în formă de aulă. Brad era captivat de cele auzite. Din păcate, micul spion fu descoperit și ținut într-o încăpere fără lumină, hrană și apă două zile, pentru ca oamenii în negru să se asigure că băiatul nu știa nici măcar limba lor. Fu eliberat târziu în noapte, sperând că va cădea pradă fiarelor pădurii.

(Claudia Minela)

În încăperea Cubului

Evve se străduia să-și regăsească spumele oceanului peste care desenase rochia marii întâmpinări. Nu-și mai aducea aminte cum aranjase franjurile care lăsau să se vadă sau să nu se vadă, la fel cum spuma permitea apelor să-și scoată în evidență culorile bine conturate. Tânăra, însă, își aducea aminte că simțise în acele momente creative cum deosebirea dintre sus și jos devenise imperceptibilă, perdeaua simțurilor lăsându-se transformată într-o mantie de voluptate nemaiîntâlnită. O ceață cu reflexii violete o năpădise pe dinăuntru, nelăsând-o a percepe diferența cu dinafara înăuntrului. Din ochiul Evvei porneau razele puternice ce străbăteau lumi și timpuri inexistente, existând în acea clipă, aflate simultan pe retina ce se lipea de cubul ce-i strălucea în orice parte a ei.
– Cine a avut curajul să înfrunte apele mele?
Vocea tuna din toate direcțiile, puternică și amenințătoare.
Evve simțea că își pierde echilibrul, chiar dacă nu putea deosebi care era suportul pe care se afla de ceva timp. Practic, fata plutea în acea încăpere ce era și strâmtă și fără margini.
– Mă scuzați, răspunse Evve, nu am vrut să vă deranjez, domnule…
– Cine a avut curajul să-mi stingă focurile?
Vocea părea cumplit de tristă și Evve percepu o lacrimă scurgâdu-i-se pe obrazul rece, fără ca să înțeleagă dacă era acel ochi a produce sau era altceva.
– Domnule, să știți că eu nu mă joc cu focul, părinții mei m-au avertizat de când eram mică de pericolul unor astfel de jocuri. Pentru mine focul este ceva ce poate fi atins doar de cei ce au înțeles cum poate fi îngrădit.
– Cine mi-a cucerit suflarea aerului, mi-a risipit vânturile și mi-a otrăvit culorile cerului?
Vocea devenise din ce în ce mai tulburată, ca și când ar fi provenit din mai multe difuzoare nevăzute, ascunse de privirea unică a fetei.
Evve se strânse în paltonul care o proteja de răcoarea din acea încăpere fără margini și rosti aproape șoptind:
– Domnule, mie îmi este frică să zbor, nu am luat niciodată avionul. Părinții mei călătoreau foarte des, dar eu rămâneam acasă cu bona și desenam pe caietul meu schițele cu rochii pentru marile întâmpinări. Când îmi era dor de ei, mă așezam cu capul pe pieptul mare și primitor al femeii ce își petrecea zilele lângă mine. Acum știu că mi-a fost mai mamă ea, decât mamă mama mea. N-am nicio vină dacă cineva va prădat de aceste lucruri care vă aparțineau.
Fata încerca să se scuze pentru o vină pe care nu o avea doar din dorința de a liniști acea prezență ciudată care îi adresa întrebări fără sens pentru ea.
– Cine mi-a cotropit pământul, sufocându-l cu gunoaie și nedreptăți, cine a cutezat să împartă între puțini ceea ce aparține prin drept de naștere tuturor fiilor mei? urlă vocea, provocând un cutremur de necontrolat.
Se zguduiau pereții imaginari, tremurau universurile, se întretăiau, se contopeau, se uneau și se dezlipeau într-un dans haotic, nebunesc, dând naștere unui multivers niciodată imaginat, dar acum trăit și respirat până în străfundurile sufletului tinerei.
– Cum de ați avut curajul să credeți că există vreo diferență între Duh și Absență? Eu sunt și Începutul, și Sfârșitul, și Alfa și Omega, eu sunt albul și negrul, durerea și alinarea, iubirea și ura. Eu vă permit să suflați și să muriți, să priviți și să orbecăiți. Eu sunt creatorul vostru și eu vă las să vă priviți simultan toate experiențele pentru ca, în același timp ( inexistent) să vă aștern pe ochiul minților uitarea. Precum în cer, așa și pe pământ! Ahahahaha, nu ați înțeles niciodată ce voiam să vă spun, netrebnicilor! V-am înzestrat cu darul cel mai de preț care putea fi imaginat: Iubirea, iar voi ați călcat în picioare toate jurămintele pe care le-ați făcut în fața trimișilor mei. Ați uitat de jurămintele pe care vi le-ați făcut atunci când flacăra mea ardea în pieptul vostru.
M-ați dezamăgit, pentru asta am decis că va trebui să vă câștigați viitorul de iubire. Prețul va trebui să îl socotiți voi, eu nu voi mai pune nicio condiție. Nebunilor, căutați-vă Iubirea!
Evve se trezi transpirată, pătura de vise căzuse pe jos. O durea capul și urechile îi țiuiau puternic. În nas simțea puternic mirosul acelor de brad. Își aducea aminte de momentele în care făcea pomul de Crăciun cu bona și simțea chiar și mirosul mâinilor ei după ce decojea o portocală. Acele amintiri o dureau, o amețeau, o asurzeau.
Trebuia să se întâlnească cu Brad la Cei Trei Lupi, o vinărie din orașul gri și metalic în care trăiau.

(Roxana Lazăr)

Întâlnirea

În timp ce trupul ei își curăța sudoarea sub jetul cald al dușului, mintea căuta un sens visului din noaptea ce tocmai trecuse. A trăit până acum fără întrebări existențiale, universale, spirituale, doar cu firescul prezentului. Nu-și diseca trecutul și nu-și plănuia viitorul.
Despre Sfântul Duh i-a vorbit bunica în copilărie. I-a explicat ce înseamnă Sfânta Treime. Dar despre acel Duh din vis nu ar putea spune cu certitudine ce reprezintă sau ce identitate să-i atribuie. S-a pomenit în vis cuvântul Absența. Absența cui sau a ce? Uneori, simte absența lui, a lui Brad. Dar, cu siguranță, de această dată era vorba despre altceva.
Zăpăcită de toate aceste întrebări, își înspuma trupul, înmiresmându-l cu aromă de brad. Valuri organice se revărsau asupra-i sub jetul puternic de apă din cabina de duș. Să fi trăit până acum cu ignoranță, fără preocupări mistice, cu golul din propria ființă? A studiat doar din curiozitate filozofia și metafizica chineză, aflând că Universul s-a creat dintr-un haos primar al energiei materiale. Yin și Yang, contrastul dintre receptiv și activ, i-au dat o explicație despre viață și obiectele din jurul ei. A găsit toate explicațiile de care avea nevoie în această filozofie orientală. De ce subconștientul său căuta acum o explicație despre Început și Sfârșit?
Cu fruntea lipită de geamul aburit al cabinei de duș, a înțeles că a intrat într-o criză existențială. Trebuia să oprească acest supliciu. Dar cum? Dintr-odată, se simțea vinovată de toate relele pământului, de toate păcatele lumești. Păcatul Universal al Edenului își cerea Judecata de Apoi. Dar ce-ar putea face ea, o simplă muritoare, în afară de iubirea pe care o nutrea pentru Brad? Oh, da, Brad al ei! Trebuia să se întâlnească cu el la Cei Trei Lupi, la vinăria din oraș.
Sfârșind ritualul băii, și-a uscat părul și trupul, și-a pus rochia verde-brad, a trântit ușa casei și a plecat pe jos către orașul gri-metal. În scurt timp, s-a declanșat infernul. Frământarea pământului sub tălpile ei purta la suprafață glasul strămoșilor răscoliți în morminte de degradarea materială și spirituală a umanității. Ecouri subpământene tăiau aerul urcându-se până la cer, căutându-și Spiritul plecat din trup la Marea Trecere. Ce haos între Rai și Iad! Unde au ajuns acele Spirite? E posibil să trăiți și să muriți fără conștiința a ceea ce-ați făcut în viață? striga ușierul Înaltului. Precum în cer, așa și pe Pământ! răsuna mesajul Creatorului.
Tunete și fulgere s-au abătut asupra pădurii, copaci despicați, dezrădăcinați cădeau peste viețuitoare, strivindu-le. Păsări cu aripile frânte planau fără direcție într-un ultim zbor. Evve se prăbuși peste un trunchi de copac, franjurându-și rochia și zdrelindu-și genunchii. Neputința de a înainta o priponea locului și cu fața lipită de patul de frunze, se lăsă pradă unui hohot de plâns, invocând clemența Cerului.
Așa a găsit-o Brad, care văzând urgia declanșată afară, plecase în întâmpinarea ei.
– Evve, iubirea mea, liniște-te, sunt eu, Brad!
Buimăcită de tot ceea ce se întâmplase în jurul ei, fata își ridică fața murdară de pământ reavăn și își privi iubitul cu ochii unei străine.
– Ce cauți aici, Brad?
– Pe tine te caut, Evve! Am plecat în căutarea ta. Eram îngrijorat. Ridică-te să mergem la casa noastră!
– Nu, Brad, nu o să te însoțesc niciunde. Am să plec în căutarea Adevărului. Vreau să ies din bezna rătăcirilor. Am să caut Calea, soluția unei vieți pline de sens. Vreau să gust din biruința cea dinainte de Biruință. Rămâi cu bine, iubirea mea! Dacă ne este scris în destin să ne reîntâlnim, se va întâmpla. Până atunci, lasă-mă să ajung la Marea Iubire!

(Camelia Morda Baciu)

Poarta

În realitate, bărbatul în negru era doar o formă fără trăsături, o umbră prelungită la mai bine de doi metri înălțime, cu brațe lungi indirect proporționale cu restul corpului și cu două sfere albe lipite pe ceea ce ar fi trebuit să fie un chip, sclipitoare în orice parte a zilei, care se voiau a fi ochii. Deși forma corpului său părea a fi solidă, în unele momente conturul acesteia tremura ca și când o eroare se strecurase în corecta funcționare a sistemului general din care făcea parte.
– Evve a plecat. A plecat să caute nu știu ce… Am încercat să o opresc dar fără rezultat.
Brad se simți imediat privit de forma bărbatului, dar știa că nu era vorba de vreo primejdie. Îl cunoscuse în acea noapte nenorocită când a fost lăsat pradă fiarelor pădurii de la poalele muntelui. Bărbatul în negru se auto excluse din societatea rasei din care făcea parte, alegând fără teamă exilul. Umbra vorbea rar, doar atunci când era cu adevărat necesar.
– Să merg în căutarea ei?
Ochii goi și sclipitori îl fixară din nou, apoi un braț lung și subțire se întinse spre el. Degetele se terminau într-o formă ascuțită și înspăimântătoare, ca și când acolo, în spatele cortinei întunecate ar fi fost de fapt lame de foarfece. Acestea se încovoiară pe umărul lui Brad, iar pentru o secundă tânărul simți spiritul întunericului cucerindu-i o parte din corp.
Nici de această dată nu se simțea în primejdie, așa că așteptă ca subconștientul său să perceapă conținutul mesajului.
„Există întotdeauna o cale.”
O imagine nu tocmai clară îi străfulgeră mintea, dar a cărei detalii și miros le simți ca și când ar fi fost aievea.
Nisipul îi intră în gură și în nas, iar vederea îi era orbită de strălucirea puternică a dunelor interminabile ce se întindeau dincolo de orizont.
„O cale de a o ajunge.”
Umbra îl îmbrățișa treptat întru totul.
În imaginea care acum îi controla vederea, soarele era mai aproape decât îi era cunoscut în lumea reală. Căldura deveni brusc insuportabilă, iar costumul negru pe care îl purta părea a-i face mai mult rău decât să-l protejeze.
Imaginea deveni pentru un moment ceva mai clară, iar faptul că făcea parte dintr-un corp pe care nu îl putea controla, îl sperie teribil pe Brad. Mergea prin deșert, dar nu era singur. Cu toții aveau același tip de costum, poate că formau un grup militar, ori poate că acele mantii negre și cu glugă aveau un sens în deșertul interminabil pe care îl traversau.
Chipurile celorlalți erau acoperite de măști de gaze, din filtrele cărora porneau tuburi din plastic care se conectau la niște mici rezervoare atârnate de curelele pantalonilor.
Ei respirau ceva.
„Și această cale se numește Somn.”
Brad tuși sufocat în momentul în care subconștientul i se eliberă și fu scuipat în lumea reală. Gustul de nisip nu îi dispăru imediat din gură, chinuindu-l pentru alte câteva zeci de minute bune.
Nu reușea să înțeleagă legătura dintre mesajul protectorului său întunecat și imaginile derulate în mintea sa, dar ceva îi spunea că se afla la începutul unui drum greu și plin de pericole.
Iar Somnul avea să fie poarta principală ce îi va deschide conturul unei noi lumi.
– Evve. O caut pe Evve!
La televizorul montat pe perete, liderul unui echipaj al unei nave de transport auto-propulsate lăuda vitejia oamenilor săi în testarea unui prototip de navă zburătoare de transport civil. O mulțime de reporteri îl asaltau cu întrebări, iar el încerca să le răspundă la fiecare cu calmul experienței și uniformei sale, dar și cu entuziasmul unui copil. În partea de jos a imaginii era scris cu majuscule: VIITORUL OMENIRII – NAVA ZBURĂTOARE AUTO-PROPULSATĂ CARE NU ARE NEVOIE DE COMBUSTIBIL.

(Neață Claudiu Petrian)

Calea (Întunericul alb)

„Există întotdeauna o cale.” – își aminti. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care… Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe un ton cam răstit:
– Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se autopropulsează?
– Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat, de parcă fusese acolo, răspunsul acela, gata pregătit.
– A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog…
– A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.
Brad își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința să facă mișto.
Și dacă, totuși, omul avea dreptate? Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă, de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși, la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase.
Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea altceva de făcut.

Trebuie să fie ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Evve.”
Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Brad nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.
O caut pe Evve, dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Evve pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi avut o conversație cu ea. Nici măcar iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până când ai să pricepi. „O caut pe Evve pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.”
Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în Insulele Bermude. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe Evve, pentru că eu am de împărțit lumii Darul, acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze, întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o stare de semiconștiență, și singura conștientizare era legată doar de persoana lui. Își repeta osesiv: „Sunt Brad și o caut pe Evve.” Dar parcă nu putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă gândul mai departe.

N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.

Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă Brad în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.

Fumul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea sens.

(Florentina Loredana DALIAN)

Setea

– Evve, iubirea mea stelară, nu vom renunța la aspirațiile noastre. Vom găsi împreună porți tainice să pătrundem în Adevăr. Dragostea noastră ne va ghida și vom evada din această existență sterilă, super tehnologizată și robotizată. Noi știm bine că Duhul și Aspirația nu sunt niște închipuiri, cum pretind ceilalți, nu sunt erori ale trecutului, ci sunt singurele care dau sens și bucurie vieții. Ne va călăuzi iubirea și conștiința noastră, doar ele ne vor ajuta să perforăm straturile groase de ignoranță și indiferență la tot ce este misterios, ascuns, subtil.

Evve se cuibări gânditoare la pieptul lui și ramaseră în tăcere, ascultându-și bătăile inimii.

(Marilena Cîmpeanu)

Nimbul

O săgeată i se înfipse în ochi și-o împunge strașnic, atât de strașnic încât îi deschide. Soare! Nimic nu se potrivea cu ce își aduce aminte. Aici nu era și nici acolo singură. Vocea lui Brad o auzea vag, se pierdea într-un ecou venit din ieri sau dintr-un trecut care se tot repetă. Nu, nu e un Déjà vu! Singurul lucru care se repetă este trezirea, mereu în alt loc, un alt prezent, o altă ea. Nebuni, nervii o lovesc in stomac. Se ridică. Trebuie să facă ceva, dar ce? Ar alerga, dar unde e pădurea, unde a plecat ziua de ieri și noaptea trecută? De unde a răsărit soarele și unde va apune luna?
„Ce este viața, Zăricuță, spune-mi și mie că ești om cu carte?”. „Zăricuță, orbesc, mi se duce lumina ochilor, Zăricuță, fă ceva! De ce orbesc, Zăricuță?”
Nici ea nu ar ști să răspundă celor două surori ale lui Zaharia Stancu: ce este viața, de ce orbești când ai lumină în ochi, aceste două întrebări, l-au pus în dificultate și pe el, „om cu carte”.

☆☆☆

Pe curierul din dosul ușii stă aruncat halatul de casă cu o mânecă pe dos și una bălăbănind. Șlapii, lipiți cu nasul de perete de parcă au fost pedepsiți și puși la colț, răsuflă ușurați după ce ușa se închide cu putere și zdrăngăne din toate încheieturile scuipând bucăți de var împrejur. Câțiva vecini privesc prin luneta minusculă a vizorul. Mica Elveție, ( în șoaptă o numesc Elveția), furioasă, iese pe casa scării împinsă, parcă, de o avalanșă declanșată în creasta munților. Bolbolosea ceva nedeslușit despre Dumnezeu, iubire și alte lucruri complicate pe care ei, prin ochiul lunetei, aveau o vedere foarte îngustă. Evve căută cheile prin poșetă. Era un hău, nu și le găsea. Furia, neliniștea, o face să tremure și, ca să pună capăt căutării, și-a întors poșeta pe dos. Haos! Totul se împrăștie, lucrurile sar și se rostogolesc. Ea, tace. Apoi, un țipăt cutremură scara, urcă și coboară de sus până jos, se adună și se lovesc ca într-un meci de rugby. Tremură. Se uită în jur. Nimeni. A fost țipătul ei, ascuțit și prelung. Trebuia să iasă, trebuia să iasă împreună cu ea, cea de aici și cea care tocmai se naște, o altă ea. Și iese cu întrebările și nelămuririle, cu bucăți din ea și din EA și atât de multă ceață.
Afară, închide ochii și respiră adânc, dinții scrâșnesc iar unghiile îi sfâșie palma. Departe, undeva, foarte departe, cineva se joacă cu lumina. O stinge și o aprinde, o mută dintr-un loc în altul apoi o aruncă. Bulgărele de lumină o lovește în momentul în care vrea să deschidă ochii, dar orizontul se schimbase, avea un alt decor. Acum citea dintr-o carte cu coperți jerpelite și pagini scorojite. Într-o liniște absolută unde nimic nu mișcă și nu băzăie, imagine încremenită în spațiu și stropită în nuanțe de bine și nu, Evve începe să parcurgă calea spre răspunsuri și dumirirea nedumeririlor ei. În acest moment ea înseși reprezintă Absența. Ca și atunci, și acum, rostește ca pentru ea: „Duh și Absență”.
Pentru a le descoperi trebuie să lași ca o parte din tine să moară, acea parte în care există multă durere și are atât de multe în comun cu moartea, în special, întunericul. Gaura neagră a vieții în care ai aruncat toate mizeriile tale și a acelora care au făcut mizerie în viața ta. Iată muzeul umbrelor care te urmăresc și-ți răpesc liniștea, sufletul! Durerea, vierme care gâfâie pe sub piele, este produsul remușcărilor.
Ce ne mai chinuie, cum ne mai biciuie și cu câtă plăcere plescăie călăul cuvântul „vinovat”! Și aici, între cer și pământ, într-o liniște absolută unde nimic nu mișcă și nu zumzăie, simte o pace desăvârșită. În contrast cu ființele, nici vii, nici moarte, cu figura unui claun trist, singur și îmbălsămat în durere, ea simte pacea. Aici, unde natura pare a fi lipită pe un imens panou publicitar din bucăți decupate, iar ființele sunt servitori ai acesteia, ea a parcurs calea vie, de la naștere până la moarte, a Omului. Aici, în Nimb, ziua ei de naștere s-a schimbat și este invitată la banchetul lumii având o misiune, cea de a vindeca suflete și a descoperi împreună adevărata fericire.

☆☆☆

–  Normal, își spune Evve închizând cartea jerpelită, suntem lipsiți de adevărata dragoste! Acum știu, căutăm iubirea, iubirea adevărată, dar iubirea supremă este cea a lui Dumnezeu. Duhul este a treia parte din întreg, în Absența lui suntem suflete sărmane ce își caută cu disperare fericirea.

(Daniela Mihăeș)

Copii de oraș

Băiatul continua să explice cum pierduse lemne din brațul adunat, avertizând prin aproximarea vocii că trecuse când pe o parte, când pe alta a pădurii de care doar cei mari se apropiau. Povestea ajunsese și asta îl mulțumea, chiar dacă virtutea, ca și respectul cu care salutase, nu îi făcuseră pe cei din cameră să îl privească altfel decât ca pe unul care îi lăsase în frig.

Erau strânși degeaba lângă soba pe care o vedeau doar dintr-o parte. Părea aproape irezistibilă așteptarea prin care ar fi acceptat orice condiție, doar să taie cineva drumurile, cum făceau altădată oamenii când plecau să lupte în locuri de unde nu știau dacă se vor mai întoarce.

– Mereu sunt iernile așa pe aici? întrebă Dragomira și aerul cald stătu nedumerit dacă să se întoarcă la ea.

Zidurile începeau exact de unde vântul bătea mai tare și asta o făcu pe Dragomira să cugete că sigur nu era prima dată când locurile acelea treceau prin așa seri friguroase. Era doar ora cinci, nu putea fi mai mult, pentru că părinții îi cumpăraseră unul dintre cele mai bune ceasuri care existau pe acea pagină de internet. Fata se întreba ce obiceiuri avea lumea de prin părțile acelea la ora cinci după-amiază.

Chiar dacă Stejar suna a nume de om bătrân, băiatul pierduse lemnele, dar în niciun caz din pricina vârstei. Dacă nu le-ar fi fost frig, ar fi recunoscut cu toții că Stejar știa toate locurile frumoase din preajmă. Ce mai rămăsese din castel erau numai două turnuri curate și, mai în jos de ele, parcă îngrijorați să nu facă nimănui rău, oamenii construiseră cuptoarele de pâine și bucătăriile.

Toți cinci plecaseră sănătoși de acasă și, în alte condiții, ar fi fost vizitatorii perfecți, mai ales că își dăduseră seama, încă de la venire că nu exista niciun dispozitiv de supraveghere la castel. Niciunul nu voia să-și forțeze plămânii, oboseala și lipsa hranei îi făcea leneși. Păstraseră puține lucruri. Trecerea prin pădure îi făcuse să uite de precauții, iar acum se gândeau ce bine le-ar fi prins păturile făcute sul și tot ce mai avuseseră înghesuit prin bagaje.

Stejar era cel mai bine făcut dintre ei și cunoștea drumuri care nu apăreau pe hartă. Oricum, nimeni nu putea sentenția, nici restul grupului nu luase cele mai bune decizii, începând cu distribuirea alimentelor pe simpatii. Stejar intrase în grup din dorința de a avea suficiente lucruri despre care să vorbească după vacanță. Exista un interval, după Revelion și până la Mărțișor, când trebuia să-ți situezi undeva isprăvile. Să rămâi într-un castel era genul de întâmplare care te apropia de felul în care se trecea de la băiat la erou.

Frecventase suficiente școli ca să știe că, imediat după vârstă, nici nu mai conta. Ar fi reușit să pondereze chiar simpatia față de cei care aduceau țigări la școală pentru a le împărți cu colegii.

Erau încă suficient de dependenți de părinți ca să nu-i emoționeze lipsa de protecție pe care o presupunea o excursie ca cea pe care o prezentase Sile. Pe el îl umplea de viață să vorbească despre conjuncturi în care ar fi avut dreptul să decidă. I se părea un tip ok Sile, chiar dacă nu știa să spună exact de ce, poate și pentru că el, Stejar, când era întrebat pe stradă de o adresă, simțea nevoia să însoțească de-a dreptul până la ușa casei.

Așa o cunoscuse pe Dragomira, genul ăla de fată pe care trebuia să o aperi mereu cu arma în mână, chiar dacă se apără mai bine singură, dar ca să ai și tu un motiv să fii pe lângă ea cu o muncă. Cert e că fata nu se prezentase și, cu ostentația cui pare că a trecut prin multe, își scrisese numele pe lista cu membrii grupului. Lista o ținuse de la început Stejar și își trecuse de câteva ori degetul peste numele Dragomirei, neîncrezător, aproape că ajunsese să o cunoască, fie și numai din conturul literelor.

Urmau să iasă cinci, dar despre cei care ajunseseră ultimii deja nu îl mai interesa decât că păreau să fi cunoscut mijloacele reduse de care dispuneau pentru a rezista câteva zile în sălbăticie. Porniseră fără să își ia rămas bun de la nimeni și asta le dăduse un aer de solidaritate în fața celor care ridicaseră obiecții și circumstanțe planului. În primele ore nu vorbiseră aproape nimic.  Ilinca părea singura îmbrăcată potrivit, cu o jachetă de camuflaj.

Ceva îl ducea pe Stejar cu gândul la o specie de servilism în cazul Ilincăi, iar el era dintre cei cărora ori le plăceau anumiți oameni, ori îi lăsa în pace. Cu Dragomira simțea că greșise de la început și, totuși, continua să îi caute aprobarea și să o observe ca și cum, fiind lângă ea, și-ar fi dat seama că nu mai cunoscuse și alte momente frumoase în viață.

Nu-l interesa nici că erau tineri, nici că simțea necesitatea de a-i răspunde sau a-i oferi lucruri, chiar dacă din partea ei nu ajungea nicio rugăminte. Cât timp distanțele încă primeau aprobarea ochilor, compensația efortului era un aer de triumf curtenitor în relație cu așezările pe care le lăsau în urmă. Până la momentul acela, mai făcuseră astfel de drumeții, dar nici ei nu își propuseseră să lase pe nimeni preocupat.

Poate că oamenii aceia aveau alte lucruri pentru care să trăiască și faptul că îi urmăreau din case se datora doar sosirii la o oră nepotrivită, cea la care nu mai era nimeni pe afară pentru că e fertil sub baia subțire de zăpadă.

Apusul traversa până la castel micșorând peisajul. Se încredeau în Stejar, chiar dacă părea că trecuse timp de când nimeni nu-și lăsase urmele pe cărarea înfundată între stânci. Întârziaseră și asta ar fi trebuit să îi împingă să întrebe sau să pună mâna și să descopere singuri. Vocea băiatului le dădea de înțeles că felul în care le obosiseră picioarele și îi căuta frigul, era ceva ce trebuia să fi știut de la început. Pentru prima dată băieții se gândeau la generozitate altfel decât la un asalt de romantism de excursie.

Dragomira și Ilinca le ceruseră ceva de mâncare pentru a putea merge mai departe și, deși nu exista nicio obligație între ei, fetele se apropiaseră una de cealaltă. Pe Stejar îl interesa vârsta fetelor, se gândea că doar cineva trecut de optsprezece ani și viguros putea termina în genul acela de aventură. Realiză că nu știa mare lucru despre cei din grup, fricoși îmbrăcați nepotrivit și lihniți.

Dragomira era însă și mai frumoasă de când ceruse mâncare, suferința îi luase din aerul de campioană atotștiutoare. Stejar își dădu seama că nu voia să vorbească nimic cu ea, ci doar să reziste cât să o ducă undeva unde să se poată odihni. Grupul ignora faptul că nimeni nu s-ar fi alarmat zile întregi de dispariția lor. Oricum erau la acea distanță la care li se putea întâmpla ceva rău și dacă se întorceau, și dacă își continuau ruta spre castel.

Pe munte niciun lucru nu stătea într-un loc anume și asta contrasta cu felul în care ei, copii de oraș, erau obișnuiți cu reperele. Ultima dată când dormiseră le lăsa desfăcute simțurile iar luminile zăpezii se rotunjeau ducând până la capăt așteptarea. Singurul care știa de sarcini era Stejar, ceilalți ar fi luat-o cu toții la fugă, dacă ar fi avut habar să iasă din cutele de rocă.

Își aminteau că nimeni nu insistase cu planul. Drumul părea că împinge castelul tot mai departe în felul acela în care ți se iau din față cadourile pe care consideri că le meriți. Turnurile continuau să se vadă, băgate cumva unul în celălalt. Spuneau castel, deși se îndoiau că fortăreața ar fi primit în zilele ei bune altceva decât militari și călători. Era un loc de apărare terminat cu ziduri, mai degrabă o casă de soldați și soții frumoase, decât una de tezaur. Lui Stejar îi părea rău că nu le împiedicase pe fete să vină. Băiatul trecu în față, întinzându-și disciplina și asupra celorlalți.

(Laura Juverdeanu)