Mastodon
Acasă Blog

SĂ TRĂIM CU BUCURIE! – Cecilia Maran

Să trăim cu bucurie, un roman autobiografic semnat de doamna Cecilia Maran, publicat la Editura Art Creativ, în vara anului 2022, reprezintă o cronică familială care cuprinde cele mai importante momente din viața tumultoasă a două generații. Coperta este realizată de graficianul Lucian Toma Hirth.

Titlul cărții – „Să trăim cu bucurie” – este amprenta inconfundabilă a caracterului auctorial. Cecilia Maran își dezvoltă cultul pentru lectură, cultul pentru muzică, balet, arte plastice și teatru. Indiferent de momentele grele prin care trece tânăra Cecilia, iar mai târziu femeia matură, protagonista reușește să înfrunte cu demnitate obstacolele pe care cu optimism le transformă în oportunități, având un rol decisiv în cariera de avocat.

Romanul cuprinde mai multe episoade împărțite în două categorii: povești care marchează pozitiv cariera autoarei iar cea de-a doua categorie include viața personală cu cele mai importante personaje apropiate.  Ele au influențat atât caracterul de luptător al protagonistei, cât și latura sensibilă, cea artistică, fără de care această carte nu ar fi prins viață.

Prima parte începe cu trei cazuri  importante ce i-au marcat pozitiv cariera. Narațiunile nu sunt simple relatări avocățești, scrise pe un ton rigid, strict profesional. Autoarea se implică emoțional în apărarea clienților săi, aducând în fața cititorului caractere umane deosebite.

Învăluie cu simț artistic povestea care, în mare parte, redă atmosfera din viața inculpatului, înainte de întâmplarea nefastă care a schimbat substanțial viața acestuia. Toate cele trei povești – „Eroare judiciară – Un destin frânt și Trafic de droguri” – au scopul de a trage un semnal de alarmă împotriva celor care dau verdicte eronate, distrugând destinul unor oameni nevinovați.

Cu abilitate și profesionalism, perfecționistă din fire, avocatul Cecilia Maran cercetează probele și, în cele din urmă, reușește să găsească soluții legale și temeinice pentru fiecare caz în parte, obținând achitarea suspecților sau, în cel mai rău caz, cea mai mică pedeapsă. Puse cap la cap probele dovedesc nevinovăția suspectului aflat în cercetare penală, Alexe Albu. Avocatul Cecilia Maran se impune și de această dată deontologic.

Scriitorul Cecilia Maran creionează indirect, cu ajutorul surorii inculpatului Alex Albu, povestea acestuia. După suspansul prin care trece cititorul urmărind faptele protagonistului și în paralel descoperirile avocatei, finalul este unul fericit.

Te întrebi retoric, desigur, cum este posibil ca justiția să comită astfel de erori, condamnând la mulți ani de închisoare oameni nevinovați? Cecilia Maran aduce subtil, în prim-plan, greșelile făcute în acel caz, dovedind instanței, cu  probe de netăgăduit, nevinovăția clientului său. Una dintre ele a fost aceea prin care dovedea că declarația de vinovăție dată de inculpat a fost realizată sub influența terorii unui polițist care l-a bătut atât de tare, încât i-a rupt brațul.

Nemaisuportând bătăile acestuia a declarat că e vinovat. Aici vine momentul interesant prin care din nou inteligența autoarei s-a impus. Dumneaei face o paralelă între cazul în speță și erorile din istorie care au determinat prin tortură ca nevinovații să se declare vinovați. Aduce în discuție inchiziția și cruzimea călăilor care torturau oameni acuzându-i de erezie și vrăjitorie. În acest sens amintește despre Giordano Bruno ars pe rug și Galileo Galilei care în ultima clipă a vieții sale a declarat: „Și totuși se învârtește”.

Cecilia Maran judecă aspru în acest caz și faptul că deținuții erau aduși în sala de judecată în lanțuri – „Oamenii aceştia… încălcaseră legea, trebuiau pedepsiţi, iar societatea apărată, dar procedura mi se părea sinistră, era o încălcare a demnităţii umane…”, scria persuasiv autoarea, fiind mulțumită că în zilele noastre acest obicei nu se mai practică.

O altă poveste impresionantă mi s-a părut a fi viața lui Gică, un copil bine crescut care avea două mari pasiuni –  fotbalul și călătoriile pe mare, el dorind să devină marinar. Primul contact cu marea a depășit orice imaginație a copilului. În descrierea acelui moment se simte și dragostea autorului pentru farmecul indubitabil al Mării pe care o descrie ca fiind o „minune dumnezeiască”.

Cecilia Maran alunecă ușor spre partea sa artistică. Cu sensibilitate scriitoricească a reușit să mă întoarcă în timp, făcându-mă să retrăiesc cu bucurie și plăcere anii copilăriei. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt acolo, pe Litoral, la malul Mării Negre – „…o întindere uriașă de apă la început gri, apoi albastră, sclipind în soarele amiezii ca niște mii de pietre prețioase, cu mirosul acela inconfundabil de alge, de scoici, de proaspăt, cu zgomotul unic al valurilor, în ziua aceea doar mici vălurele care se sparg de țărm.

Zgomotul mării îmbinat cu țipetele pescărușilor, cu larma veselă a oamenilor de pe plajă, cu bucuria de a trăi şi, colac peste pupăză, din difuzoare răzbate vocea inconfundabilă a lui Dan Spătaru…”. Aici sunt amintiți și alți artiști –  Aurelian Andreescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru, Gil Dobrică și alții, voci care au marcat prin talentul lor spectacolele vizionate de miile de turiști aflați în concediu pe litoral, rămânând în amintirea lor o imensă bucurie de a retrăi acea perioadă de neuitat, pe care mulți dintre noi o poartă în suflet și astăzi.

Cecilia Maran îmbină armonios povestea personajului-client cu frumusețea incontestabilă a naturii, împletind sentimente trăite atât de dânsa, cât și de protagonistul narațiunii. Drama lui Georgică impresionează lectorul prin întâmplarea nefastă care a dus la condamnarea sa la vârsta de 19 ani, când visele încep să devină realitate.

El ajunge unul dintre fotbaliștii de succes, însă un susținător al echipei adverse, supărat fiind că Gică a marcat două goluri împotriva echipei sale, după meci, intră în vestiar și, beat fiind, se repede la tânăr care nu rămâne impasibil și îl lovește la rându-i apărându-se. Bețivanul cade, se lovește la cap și decedează. Nu voi intra în detalii. Las cititorul să descopere metodele folosite de avocat în apărarea inculpatului, dar mai ales să descopere finalul acestei povești. Autoarea conchide – „Aș dori ca această  povestire să fie un semnal de alarmă pentru unii bărbați mai impulsivi…”.

Cea de-a treia povestire are ca protagonist un student la medicină,  victima unui raid polițienesc care găsește în mașina sa un pachet cu substanțe interzise. Cum a ajuns acel pachet acolo și cine este vinovat, cum studiază cu meticulozitate cazul avocatul tânărului cercetat, veți afla citind „Trafic de droguri”.

Lăsând în urmă cele trei cazuri interesante, gnomice, susținute de Cecilia Maran, romanul continuă cu o cronică de familie. Cea de-a doua parte este scrisă într-un registru nou, autobiografic. Cu șarmul și umorul ce o caracterizează, Cecilia Maran deapănă amintiri, întâmplări, trăiri, obstacole, pasiuni. Începe prin a spune succint povestea acestui roman. La îndrumarea prietenei Corina de a-și scrie toate momentele importante din viață, autoarea dă curs îndemnului – „Verba volant, scripta manet”.

Primul personaj pe care l-am adorat încă de la început a fost „mam’-mare”, bunica autoarei, Rosetta. Frumoasa poveste dintre fata înstărită și un tipograf înduioșează. Mam’ mare se căsătorește și dă naștere la trei copii. Unul singur trăiește, acela fiind tatăl autoarei, Gheorghe Constantinescu.

De aici, viața lui este o aventură până când băiatul este trimis la București unde locuiește doi ani cu familia unchiului Nicu. Despre viața tatălui și a verilor săi aflăm în paginile următoare. Autoarea deapănă amintiri, scriind despre aproape toți membri importanți ai familiei sale până când ajunge la nașterea sa. Revine la mam’-mare pe care o admiră din tot sufletul.

Autoarea scrie că a dormit în cameră cu bunica Rosette până la vârsta de șapte ani. Fetița crește sub aripa protectoare a bătrânei de la care moștenește cochetăria, dragostea pentru lectură, muzică și teatru – „… Când ieşeam cu bunica mea pe stradă sau la biserică eram tare mândră. Se îmbrăca extrem de elegant pentru acea vreme, mi-o amintesc cu unul dintre costumele taior maro sau gri, la care purta bluze de organdi sau de mătase naturală, mai ales o bluză verde, cu turban verde asortat şi mereu pantofi, poşetă şi mănuşi asortate.

Avea toate lucrurile astea dinainte de război, dar mam’`mare le îngrijea şi le purta bine…”. La 11 ani autoarea a făcut o mare pasiune pentru muzica de operă. Mai târziu, pe la 14 ani a mers împreună cu tatăl său la București la spectacolul de operă „Rigoletto” , de Verdi. Copila Cecilia, încă de la o vârstă fragedă, știe ce vrea, știe ce-i place, știe ce va face în viață.

Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mereu cu cea din târg, are și eșecuri – pică la examenul de teatru. Urmează o serie de activități care întregesc personalitatea plină de șarm a autoarei-personaj. Printre povești se strecoară și unele impresionante venite din timpul celui de-al doilea război mondial. „O întâmplare din război” este relevantă în acest sens.

Descrierile din acea perioadă în care părinții autoarei au trăit momente cruciale, supraviețuind bombardamentului „și îngrozitoarelor lui urmări” sunt copleșitoare – „Se dezlănţuise iadul pe pământ.

Din gară ieşeau oameni răniţi, plini de sânge, urlând, strigându-şi cu disperare poate copiii, poate partenerul de viaţă pe care-l pierduseră în nenorocirea stârnită, sirenele ambulanţelor îţi spărgeau timpanele…”. Acest fragment aproape vizual mi-a trecut prin fața ochilor ca o scenă la care am fost și eu martoră.

Urmează emoționanta poveste de dragoste dintre părinții protagonistei. Step by step ajungem și la copilăria autoarei. Cecilia Maran descrie cu nostalgie vremurile când „Mama gătea bine şi era specialistă în plăcinte poale-n brâu, plăcinte cu brânză dulce şi stafide, ea singură întindea cele mai fine foi de plăcintă, colţunaşi cu brânză şi carne, cozonaci cu nucă şi brânză. Mama gătea pentru noi trei, dar şi pentru bunica Rosetta căreia îi duceam zilnic, sau cel mult la două zile, sufertaşe cu mâncare…”.

Imaginile descrise se desfășoară aproape vizual, personajele au caractere diferite, au un punct comun – dragostea pentru frumos, pentru cultură. Autoarea continuă să se hrănească spiritual.

Cititorul împreună cu autoarea trăiește emoțiile primelor examene, ale primei iubiri, trăiește emoțiile fiecărui moment în care Cecilia Maran se bucură de viață, de tot ce-i oferă ea, începând de la primii pantofi cu toc cui, prima rochiță elegantă croită de mama sa și mam’mare, prima carte citită cu sufletul la gură, emoțiile primului caz, ale primului sărut, emoțiile prin care trece o mamă ținându-și pruncul strâns la piept, emoțiile primului spectacol de operă, până la prima carte scrisă de dânsa, prima lansare unde a cucerit mulți oameni din lumea literară și multe alte bucurii pe care doar un om talentat și frumos atât pe interior, cât și pe exterior le poate transmite,  dăruindu-le celor care au cunoscut-o.

Recomand acest roman în care fiecare literă poartă amprenta autoarei, dinamism, rafinament, eleganță, dar mai ales bucuria de a trăi. Este un îndemn de care ar trebui să ținem cont toți, pentru a simți plenitudinea fiecărei clipe trăite, așa cum o face însăși autoarea. Așadar – „Să trăim cu bucurie!” – Carte diem!

Elena Lucia Spatariu Tudose – Carte de colorat anotimpuri și păsări

Născută în Bicaz, județul Neamț, Elena Lucia Spatariu Tudose – stabilită de mulți ani în Marina Di Carrara, Toscana, Italia – este pasionată de muzică și poezie. Membru activ al Cenaclului de la Roma se implică în viața literară contemporană.

Realizează emisiuni laborioase la Radio Vocativ, prin care promovează și susține autorii români din țară și străinătate. ,,Poemania literară”, o emisiune dinamică, prin realizatorul ei a unit într-o mică familie suflete al căror punct comun este poezia, favorizând astfel schimbul intercultural și conservarea limbii, a culturii şi a tradițiilor românești.

A cochetat cu versul alb scriind la început timid, apoi, citind foarte mult a evoluat, a devenit încrezătoare în propriile forțe și s-a încumetat să-și asume creațiile publicând în diverse reviste și antologii din țară.

Modestă din fire, la îndemnul prietenilor, a publicat în 2020, la Editura Minela din București, primul său volum de versuri – Carte de colorat anotimpuri și păsări, volum bilingv româno-italian.

Cartea este dedicată fiilor săi – Cătălin și Andrei. Coperta volumului a fost realizată de fiul poetei, Cătălin Ovidiu Gârbuleț; traducerea aparține autoarei iar corectura traducerii poartă semnătura jurnalistei Alina Monica Țurlea.

În prima parte autoarea ne surprinde printr-un retorism-confident despre propria personalitate. Cine naiba sunt eu? este întrebarea care duce la răspunsuri evidente în concepția scribului la început de drum, în lumea cuvântului. Tema dominantă și recurentă este natura, o coloristică vie a universului liric auctorial.

În percepția sa poate fi orice – ,,o muscă” atârnată ,,de piciorul paianjenului” sau poate vedea lumea dintr-o altă persepctivă – ,,din poziția liliacului” prin care totul capătă o nuanță expresivă, autentică, cu tentă naumiană: ,,în capul meu/ cuvintele se împerechează genetic/ născând monștri/ niște mutanți amorfi…”.

Citind poeziile am avut sentimentul că autoarea creează personaje fictive pentru a se descoperi și cunoaște.

Multiplele fațete ale personalității sale capătă contur într-o rebeliune contrastantă cu sinele, negăsindu-și de multe ori identitatea – ,,sunt o Alice/ rătăcită într-o viață/ nu știu cum am ajuns aici/ și nici de unde vin”. (Sunt o Alice); ,,pe mine nu m-a adus barza/ poate de aceea mi-e zborul frânt/ mă simt condamnată nedrept/ legată abuziv de pământ”. (Pe mine nu m-a adus barza); ,,sunt o nălucă îmbrăcată de gală/ în veșmântul transparent/ furat ploii de ieri/ bântui lipsită de umbră/ mă scurg prin ceasornice/ lipsite de timp”. (Dreptul la dezintomnare)

În poezia Cine sunt eu? (2), discursul liric reliefează dorința de a imprima cititorului viziunea sa despre iubire și ură, despre creație în lumina spiritului fiecăruia dintre ,,prietenii” care încearcă să vadă dincolo de aparențe – ,,știu doar/ că sunt un lut/ pe care ochii tăi îl modelează/ atunci când mă privesc/ cu ură sau iubire// iau forma sufletului tău/ când ușa mi-o deschizi…// eu sunt lumină din lumina ta/ sau umbră-ntunecată…// pot fi iubire sau blestem… pot ger să-ți fiu sau primăvară/ înger sau demon… sunt ce vrei tu să-ți fiu/ prietene al meu!”.

Fragilitatea și inocența sufletului de copil se impun în creațiile autoarei printr-o transparență și sinceritate debordante. Timpul devine neputincios în fața trecutului rămas viu în amintirea fetiței ,,cu ochii căprui” care încă trăiește sentimentul nesiguranței într-o lume neînțeleasă de ea, o lume care o bântuie și se-nvârte ,,nebunește/ printre măști și umbre… umbre reci și măști hidoase…”, lumea apusă care o exclude din cercul său vicios, ignorând-o.

Cu toate acestea, fetița își găsește puterea să treacă mai departe în viață luptând cu propriile arme împotriva fobiilor, păstrându-și spiritul neîntinat. Încearcă să se înalțe, chiar dacă aripile-i sunt retezate.

Prin joc își creează propriul univers – ,,fetița cu ochii căprui/ se-nvârtea/ ca într-un joc grotesc/ din care încerca să scape/ căzând/ ridicându-se/ râzând printre lacrimi// peste răni își trăgea/ ciorapii de mătase ai mamei/ probând înălțarea în sandale cu toc// și aripi creșteau încet pe dinăuntru/ în timp ce zborul era de fapt/ prăbușire”.

Sentimentul matern este extrem de puternic, dar în același timp sensibil. În poemul dedicat fiului său Andrei – Cuib de lumină – poeta-mamă regretă trecerea timpului care transformă pruncuțul neajutorat în bărbatul protector. Femeia viguroasă de altă dată devine mama care sfidează senectutea, fiind copleșită de inversarea rolurilor.

Emoția crește cu fiecare vers sensibilizând cititorul – ,,de-o vreme m-am împuținat/ tu ești tot mai înalt/ brațele mele nu te mai cuprind/ dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă/ mi-e cald și mi-e bine/ și mă simt tot mai mult/ un cuib plin/ de lumină…”.

Bucuria de a deveni mamă este supremă, iubirea pentru copilul neprețuit e fără margini. Viața capătă valențe uluitoare iar sufletul plutește fulgurant – ,,o pasăre zămislise un soare/ din propria-i carne/ un boț preafrumos de mister și lumină/ distila întunericul în culori// peste cuibul gol/ o umbră fără aripi/ crește cu fiecare răsărit/ învățând culorile pe de rost…”. (O pasăre zămislise un soare/ fiului meu Cătălin)

Ades avem tendința să ne ascundem în spatele unor măști pentru a deruta timpul și viața sau pentru a evita realitatea, într-o viziune apocaliptică a falsului ego. Există cineva care demască ,,idealul” condiției umane – moartea.

Noi – ,,frumoșii pământului” – nu facem altceva decât să accentuăm hidoșenia interioară prin fățărnicie, creând punți de netrecut între a fi sau a nu fi. Din spiritul naturii se naște lumina.

Poeta, printr-o simbolistică discretă și ironie subtilă, conturează banalul vieții asemuindu-l cu nonsensul de a trăi – ,,doar ea nemascată/ Moartea/ în toată splendoarea ei/ de împărăteasă apocaliptică/ ne arată cu degetul descărnat/ cât de hidoși suntem noi/ frumoșii pământului/ în timp ce primăvara/ seamănă viață/ pe străzile pustii…”. (Frumoșii pământului)

Folosește cronologic cele patru anotimpuri ca simboluri ale vârstei. Astfel, primăvara reprezintă copilăria și tinerețea, descoperirea misterului existențial; vara – perioada maturității, a bucuriei de a trăi efervescența vieții, un brasaj de gânduri despre conturarea personalității, căutarea și acceptarea condiției umane; toamna – vârsta adultă, bogăție spirituală, împlinire, înțelegerea sinelui, dar și apariția angoaselor; iarna – senectutea, singurătatea, înțelepciunea, bilanțul unui trecut prodigios nuanțat de o multitudine de stări.

Elena Lucia Spatariu Tudose, așa cum am precizat în paragraful anterior, are o slăbiciune pentru anotimpul renașterii – primăvara – simbolul altei dimensiuni unde sentimentele și trăirile capătă semnificații fundamentale, armonizându-se cu stările de spirit auctoriale, imuabile – optimism și iubire, stări transmise persuasiv lectorului

(Primăvara)… ,,este sentimentul de floare pe buze/ când dai binețe îngerilor în zori/ dorul de libertate al cuvântului pasăre/ cuvântului vânt/ cuvântului apă/ cuvântului pământ…// senzația de aripă crescută din gleznă/ sfidând prăbușirea// fiorul străbătându-ți lutul/ când Dumnezeu te privește cu ochii verzi/ lamentându-te de esența lemnului/ din care ți-e tăiată crucea// primăvara/ este starea de veghe/ la căpătâiul nopților negre/ grijind la strălucirea viselor tale//… primăvara/ omule/ este anotimpul peren…// nu-ți număra inutil firele albe din păr/ e doar zăpada mieilor/ căzută pe tâmple.”.

Fiecare moment al zilei are farmecul său – dimineața revigorantă e un nou început. Starea de veghe freamătă, spiritul se animă ,,verde” într-un crescendo euforic – ,,… înfrunzesc simțurile/ iar ochii/ răspândesc/ lumină lină// viața pulsează ritmic/ prin toți porii/ scoarței brăzdate de ore/ ca ani…// până spre seară/ voi deveni salcie/ cerșind apei lumină/ voi desfrunzi/ apoi…// e/ deja/ toamnă”. (Dimineața)

Noaptea melancolică se adâncește în angoase ,,cuvintele neînsoțite dansează bizar”, devine cu fiecare oră ,,ceaiul negru” în care poeta a ,,stors o felie de lună”, liniștea dinaintea furtunii transformă noaptea în ,,ceai englezesc” iar visele ei picură ,,lapte galactic”, aripi invizibile îi cresc ,,pe umerii goi” și ruptă de realitate, plutește în ritm de vals în lumea-labirint imaginată de ea. Dimineața, resuscitată de o cafea ,,cu arome de frunze/ proaspăt râșnite” își face simțită prezența, aburul viselor dispare, iar cuvintele-umbre ,,atârnă melancolic/ în crengi despuiate/ de arbori”. (Despre noaptea asta)

Prietenia joacă un rol important în viața autoarei. Este înconjurată de oameni care împărtășesc aceleași pasiuni. Ca într-un vertij nebunesc totul devine un joc când în suflet spiritul inocenței se impune. Până și Dumnezeu li se alătură, totul devenind magic în arta poetică.

Remarcabilă în acest sens este poezia Revelație, dedicată prietenei sale, poetei Liubastra – ,, se făcea că/ prinse de mâinile incrucișate/
două nebune/ minunat de nebune copile/ se-nvârteau/ și se-nvârteau/ printre aburii cuvintelor păsări…//
Dumnezeu copil/ înmănunchea lumina/ în cuvinte stele/ pe care le-arunca asupra lor/ poheme”.

Ars poetica este lumea în care evadează autoarea din factualitate, încercând să-și construiască universul propriu, unde poezia devoalează spiritul și simțul artistic al protagonistei – ,,mă joc înmănunchind cuvinte/ le desenez/ le-nșirui/ le alint// dar când să le aștern/ pe coala de hârtie/ nu eu te scriu/ ci tu mă scrii/ nescrisă/ Poezie”. (Nu-s printre cei aleși); ,,poemul acesta s-a născut prematur/ are ochii lipiți precum cățelandrii de-o zi/ și caută lapte de muză/ dar muza e mută”. (Caniculă)

Uneori, neîncrederea în sine se cuibărește în sufletul poeziei. Sinceritatea în discursul liric este emblematică.

În poezia Carte de colorat, care a dat și titlul volumului, Elena Lucia Spatariu Tudose motivează decizia sa de a se alătura poeților contemporani prin volumul nou apărut, un vis împlinit prin care speră să coloreze în cuvinte o lume mai bună și mai frumoasă – ,,voi scrie într-o zi/ o carte de colorat/ voi despărți cuvintele/ în linii…/ linii frânte/ curbe/ elicoidale/ niciodată drepte/ niciodată infinite// voi desena cu ele/ primăveri în toamne triste/ și voi face arborii/ să râdă în hohote/ sub ploi.//(…)/ în cartea mea/ culorile/ își vor scrie singure/ cuvintele”.

Folosește ades simbolul coliviei, obsesia îngrădirii libertății de a gândi, de a simți, de a gusta lumina cuvintelor din noianul conotativ al simblisticii limbajului artistic expresiv sau mai poate simboliza și reținerea de a se manifesta în scris așa cum simte – ,,cuvintele se înnoadă în gât/…// mișună mute ca viermii/ adâncind hăul acolo unde/ erai tu și soarele închiși în colivie…// eram două păsări captive-n două colivii/ doar ochii mei ca două aripi te-au urmat”. (Sury)

Elena Lucia Spatariu Tudose pornește cu dreptul în lumea poeziei. Volumul este amprentat de viguarea caracteristică autoarei, de vocea sensibilă care nuanțează armonios spiritul ludic, anulând temerile existențiale prin edificiul unui limbaj artistic autentic.

Poezia mângâie, își strigă durerile, plutește euforic în universul propriu, se revoltă, toate aceste sentimente având calitatea de a transmite mesaje și imagini ingenue, sensibilizând lectorul – ,,… mirosea frumos/ a grâu încolţit/ și a smirnă mirosea/ a flori de primăvară/ și a pâine caldă/ coaptă pe piatră// veniți de luați/ luați de mâncați/ nu vreau în schimb/ decât pietrele/ cu care ați aruncat/ în Hristos”. (Veniți de luați)

ORAȘUL TĂCERII de Neață Claudiu Petrian

De două decenii piața de carte este saturată de volume cu poezii. Proza a devenit Cenușăreasa literaturii. E foarte greu să scrii proză. Trebuie să stăpânești bine gramatica limbii române, să ai abilitatea de a construi un fir narativ clar, să poți stabili locul și timpul acțiunii verosimile.

Acțiunea să fie bine conturată în contextul dat de autor, să poți creiona personaje, să știi când introduci intriga, să stăpânești bine arta dialogului, a monologului și a descrierii etc.

De aceea scriitorii de proză și dramaturgie sunt din ce în ce mai rari în ultimele trei decenii. În vara aceasta am avut bucuria să descopăr un autor al cărui condei este experimentat în arta cuvântului, deși e primul său volum, n-ai zice că e debutant.

Este vorba despre Orașul tăcerii, autor Neață Claudiu Petrian, un volum de proză scurtă, nuvele-psihologice, publicat în 2022 la Editura Minela, București.

Autorul deschide drumul lectorului prin a prezenta succint, pe un ton amuzant, povestea cărții care începe în anul 2008 prin scrierea unei nuvele numită Atins – „A fost scrisă în trei săptămâni, într-un mod neglijent și fără șanse de a fi citită vreodată”. În 2010 a prins viață volumul „Orașul tăcerii”, publicat 12 ani mai târziu.

Prima nuvelă – Atins – începe prin descrierea detaliată a unei camere în care locuiește un bărbat mai tot timpul mahmur. Autorul asociază indirect aspectul dezordonat al locuinței cu starea generală a protagonistului, Cristi, un tânăr care abia terminase facultatea. Peste tot erau haine aruncate, sticle goale zăceau pe pardoseala murdară, iar „în jurul patului se aflau numai așternuturi și perne îmbibate cu transpirație.”.

Un singur loc era tot timpul curat, fără „nici măcar un fir de praf”, locul în care se aflau două fotolii și o măsuță din sticlă. Tabloul impecabil devine obsesie pentru Cristi, apărând de mai multe ori în nuvelă, fiind asociat mereu cu prezența Anei. Mai mult beat decât treaz, tânărul încearcă să pună cap la cap cioburile ultimelor zile din viața lui care se transformă în coșmar.

Totul e neclar în mintea lui. În momentele de luciditate și-a amintit de Ana, iubita sa de care se despărțise recent. Frământările interioare îl determină să-și înece și mai mult amarul în alcool. Cristi, genul individului introvertit, egoist, posesiv, antisocial, morocănos, orgolios și alcoolic, reușește să o rupă pe Ana de grupul ei de prieteni, profitând de iubirea acesteia.

Acțiunea se petrece pe două planuri: realitate și mahmureală. În puținele momente de acuitate îi vin în minte câteva scene petrecute alături de Ana, pe care a cunoscut-o din primul an de facultate. Patru ani au locuit împreună. Tânărul, în ultimele luni, își pune o serie de întrebări existențiale care-l dezavantajează.

Se întreabă ce a văzut fata la el de l-a ales, de ce au rămas împreună, când ar fi putut face o altă alegere mai bună!? Toate răspunsurile la întrebări se îneacă în aburii alcoolului din mintea lui.

Fiind conștient de frumusețea Anei care avea o fire veselă, era sociabilă, o persoană extrem de plăcută, Cristi devine foarte gelos. Se ceartă din ce în ce mai des, dorind să rupă legătura cu toți prietenii ei.

Fata se supune pentru că îl iubește. Veșnic nemulțumit, în cele din urmă o determină să-l părăsească. De aici parcă s-a rupt filmul. Cristi nu mai știe exact ce s-a întâmplat. Ultima scenă a fost aceea când fata vorbea la telefon, parcă flirtând și râzând cu alt bărbat.

Pot spune că a fost momentul intrigii, momentul când s-au accentuat cele două metehne care au pus și mai mult stăpânire pe mintea lui – băutura și gelozia. Deși despărțiți de câteva săptămâni, tânărul îi simte prezența prin curățenia perfectă a locului unde se aflau măsuța din sticlă și fotoliul pe care obișnuia să stea fata.

În frământările interioare are momente când este sincer cu sine, dorind să-i spună Anei cât de mult o iubește, dar momentele de sinceritate sunt umbrite de gelozie și ogoliu.

Își dorește atingerea ei care înseamnă enorm pentru el, dar nu vrea să recunoască – „Ar fi vrut ca totul să continue cu un sărut, apoi cu o escală pe canapeaua pe care au împărțit-o atât timp, unde să își arunce hainele ca pe niște cârpe, să își sărute corpurile, să se atingă unul pe altul ca și când ar fi fost pentru prima oară și să facă dragoste în șoapte de iubire ca și când ar fi fost ultima oră din viața lor.
Își dorea acest lucru, dar nu avea de gând să își calce pe orgoliu!…”.

În cele din urmă realizează că și-a distrus viața trăgând-o și pe Ana după el – „Realitatea trebuia înțeleasă și acceptată”.

Finalul este înduioșător, dar oripilant pentru omul de rând. Toate personajele care poartă numele de Ana sunt predestinate sacrificiului. Nu voi devoala ce s-a întâmplat cu Ana noastră. Las cititorul să descopere.

O altă nuvelă – „4:22 A.m” – schițează lumea mizeră a femeilor ușoare, a bărbatului abia ieșit din penitenciar, a fantelui dornic de distracții, a fanatismului dus până la extreme. Autorul, un foarte bun observator al caracterului uman, construiește câteva personaje, de data aceasta ele fac parte dintr-o altă lume.

Pentru a fi mai persuasiv folosește cu ușurință expresii specifice unui anumit mediu, apelând la limbajul colocvial și la argouri: „Să-mi trag palme!; șmecherașii din oraș care-l urmăreau pentru a-i lua glanda; Se cocalarizase; Și se tot băga în seamă cu oricine avea nume de fată, da’ nimeni nu-l băga în seamă, deși el era perseverent.

Așa că dacă vreo pițipoancă proastă și de doi lei își punea o poză pe veceu, alți douăzeci de cocalari lăbari săreau pe ea făcându-i complimente. Apărea printre ei și Râmă care venea cu un comentariu gen – ce te-aș fute!…”.

Ne place sau nu, cele patru personaje fac parte din tabloul societal actual, Muista, Blonda cu dinții de cal, Grăsana și Râmă. Râmă este tipul individului crescut sub influența „ideologiei pușcăriașului” obișnuit cu viața de la penitenciar, deși urăște gardienii, este atașat de ,,frații” săi de celulă și „se mândrește cu statutul său”.

Ceea ce mi se pare mai ciudat, atunci când iese, face tot posibilul să recidiveze pentru „a se întoarce acolo unde se simțea cel mai bine”.

Cele trei fete de moravuri ușoare ne sunt prezentate succint, ele având un rol mai puțin important în desfășurarea acțiunii. Fetele și cei doi tineri ajung la o petrecere care avea loc în camera 213, aflată într-un cămin studențesc.

Acolo se petrec lucruri neobișnuite. Una dintre ele își taie un picior de la șold, incluzând și vulva. Care este motivul acestei mutilări, cum se comportă ceilalți, ce reacție are protagonistul, rămâne să descoperiți voi citind „4:22 A.m”. Fiecare titlu este însoțit de un motto sau gând venite din partea autorului.

Ultima nuvelă care a dat și titlul volumului – „Orașul tăcerii” – se remarcă printr-un fir narativ dinamic, suspansul fiind introdus în ritm crescendo. Povestea are în comun cu prima narațiune un personaj slab care își îneacă decepțiile și eșecurile în alcool.

Conflictul interior aproape că îl scoate din minți. Se produce haos iar acțiunea și stările prin care trece dau naștere multor temeri. Natura și mediul înconjurător participă la scenele de groază din mintea sa, scene de care nu poate scăpa. Fuga de responsabilitate, de realitate se transformă într-un conflict interior cu sine.

Un monstru care-l judecă și-l etichetează ca fiind vinovat de moartea Roxanei – ,,CRIMINAL!”. Încearcă să înțeleagă de ce i se întâmplă lucruri ciudate, de ce aude voci, imagini morbide i se conturau în minte: „Cadavre, zeci, sute de cadavre, aşezate nefiresc sub acel morman de gunoaie pe care el păşea.

Cadavre în descompunere, devorate de viermii carnivori. Oase putrezite şi lipsite de carne. Cranii – case ale vieţuitoarelor din pământ, vieţuitoarelor putrefacţiei. Totul îmbibat în lacrimi şi suferinţă, gânduri morbide, dorinţe nefireşti şi emoţii sinucigaşe.”. O nuvelă foarte bine scrisă, în care suspansul e la el acasă, ambiguitatea și scenele de groază întregesc acest tablou răvășitor care reliefează taifunul interior al protagonistului.

Ultimul text care încheie volumul – „Cel care va curăța lumea de îngeri” – scris într-un alt registru este un poem epic care are ca temă lupta dintre demon și înger, două personaje care luptă împotriva firii.

„evlavia
și frumusețea ancestrală
Sunt simple minciuni…
Ei vor să te păcălească!”.

Despre „Zbor de fluturi” al Constanței Chivulescu Precup

„Zbor de fluturi” – publicat la Editura Minela (iulie 2022) – este cel de-al treisprezecelea volum al Constanței Chivulescu Precup.

Veșnic tânără, autor al seriei de 12 volume de poezii – „Dragoste târzie”, poeta continuă să se joace. De data aceasta nu mai jonglează cu sentimente de dragoste, ci cu natura și lumea necuvântătoarelor. Poeziile păstrează tehnica versului clasic, o prozodie aproape perfectă, însă aduce cu sine actualitatea din viața auctorială. Cartea este dedicată tuturor celor care încă mai copilăresc, indiferent de vârstă.

Volumul începe cu poezia „Zbor de fluturi” care dă și titlul cărții. Metamorfoza fluturelui de noapte este un simbol al eului liric. Ce-și poate dori un suflet care iubește, decât să fie idolatrizat la rându-i?

Spiritul plăpând nu-și doreşte palate și bogății, vrea doar să se bucure de viață, să fie fericit și iubit – „Să fiu plăcut, să am putere,/ Să-mpart  surâsuri peste tot/ Așa cum inima mi-o cere/ Și-n fericire să înot!// Eu sunt un fluture de seară,/ De noapte ce sfârșește-n zori./ Spun celor care mă-nconjoară:/ Voi pentru mine sunteți flori!”.

Versul ludic stârnește zâmbetul cititorului. Poeta conturează personaje bine încadrate în scenariul unei povești aparent simple, dar cu final gnomic. Relevantă în acest sens este poezia – „Cântă mierla pe un ram” unde scenarista ne introduce în universul său, într-o zi oarecare, caniculară, când, obosită și însetată, vine de la cumpărături și bea „apă cu nesaț”.

Se relaxează privind în jur, observând atent detaliile din natură și constată că nimic nu o poate opri din drumul său – ,,Toți îi suportăm capricii, ploaie, arșiță, zăpezi…”. Atenția îi este atrasă de felina care așteaptă un pas greșit făcut de mierlă, pentru „a pune gheara pe ea”. Este surprinsă și amuzată de viclenia păsării care se mută din ram în ram, parcă făcându-i în ciudă felinei.

Ultima scenă, introdusă cu abilitate în finalul poemului, ia o întorsătură neașteptată. Reprezintă zborul către cer al păsării, când soarele apune. Dincolo de aparențe autoarea meditează profund și găseşte răspunsul unei întrebări dat de înțelepciunea vârstei – „Tot mă uit pierdută-n zare și mă-ntreb necontenit,/ De ce soarele apune, de ce pleacă-n asfințit?/ El se-ntoarce înspre ziuă, însă noi dacă-am plecat,/ De la viață luând adio, nu ne-ntoarcem… niciodat’!”.

Este de admirat ironia ce însoțește aproape toate poveștile lirice din volumul „Zbor de fluturi”.

Am mers pe urmele autoarei-suflet de copil și m-am bucurat de prezența personajelor pe care dragostea ei evidentă le pune în valoare. Astfel, l-am compătimit pe Lăbuș, căţelul cu „blana subțire” care a tremurat de frig toată iarna și care se bucură, alături de stăpâna sa, de revenirea primăverii; am redevenit copil și am râs când mi-au fost prezentați membrii familiei lătrătoare: Bobița, mama lui Duluș, fiul lui Lăbuș pe care îl doare un picior.

Vă întrebați, probabil, de ce? Iată și răspunsul extrem de amuzant care vine la pachet cu răsplata faptelor: „S-a lovit de un grătar,/ Când fugea fără habar/ Ca s-alunge o pisică,/ Ce venea fără de frică// Și care mânca se pare,/ Din castron a lui mâncare.”.

Poeziile epice sunt savuroase. Mărturisesc că n-am știut povestea măgarului Buridan. N-am să scriu nimic despre ea. Las plăcerea lectorului să o descopere.

Altruismul predomină în poezia Constanței Chivulescu Precup, este molipsitor. De la dragostea pentru necuvântătoare și până la dorințele înșirate pe hârtie către Moș Crăciun, toate poartă amprenta unui suflet de excepţie care lasă propriile plăceri să se transforme în bucuria tuturor – „ …Pentru cei în etate,/ Pentru părinți, pentru bunici,/ Vreau multă sănătate!//

L-am mai rugat pe Moș Crăciun,/ (Căci n-am uitat niciunul)/ Din cei ce nu mai sunt acum,/ Azi, când vine Crăciunul,// Trecând pe la mormântul lor/ Să lase-o rugăciune…// Chiar de sunt mic, îi port în gând,/ Nu i-am uitat vreodată,/ Îi pomenesc ades plângând,/ C-o lacrimă curată.”. (Scrisoare pentru Moș Crăciun)

Dacă în zilele noastre copiii se bucură de jucăriile din plastic, reprezentând personje din desenele animate în trend – Henry Dragomonstrul, Patrula cățelușilor, Fulger McQueen, Eroi în pijamale  etc. – Constanța Chivulescu Precup aduce în atenţia cititorului jocurile generațiilor anterioare, implicit copilăria sa.

Astfel, redescopăr în poezia „Eram copil” bărcuțele și avioanele din hârtie construite de copii, zmeul nărăvaș ridicat în văzduh și strunit din ață, jocurile colective care stârneau controverse, mare hărmălaie, dar și bucurie – pitita, leapșa, șotronul sunt doar câteva dintre bucuriile generației bunicilor și părinților noștri.

Cine nu regretă vremea copilăriei „fără de griji”? Ultima strofă m-a determinat să privesc în gol și să fiu în asentimentul poetei –  Azi îmi petrec minute-n nostalgie,/ Visând la tot ce-a fost, dar într-o zi,/ Ce bine-ar fi să se întoarcă vremea,/ Măcar puțin să fim din nou copii!”.

În poezia „Viața copilăriei”, autoarea își amintește cu plăcere de locurile natale – „ Eram copil, născut în sat de munte” – de vremea când mergea cu vitele la păscut în poiană.

Viața de la sat se derulează asemenea unui film în ochii și mintea copilului. Astfel, vara, cu toţii munceau la câmp până când soarele apunea. Toamna culegeau fructele, urcau „în pădurice” și adunau alune, coarne apoi coborau pe înserat când liniștea era tulburată de talăngile vitelor. Somnul le era întrerupt când și când de un greieraș care „cânta necontenit”.

Parcă ruptă din tabloul lui Grigorescu – „Car cu fân” – poezia „Căruța cu fân cosit” ne introduce într-o atmosferă feerică a lumii satului interbelic – „Ce frumos a fost odată,/ Când demult copil eram,/ Mă duceam pe câmp cu tata/ El cosea, iar eu priveam// Cum se-apleacă iarba-n coasă,/ Cum pământu-l împânzește./ Și din iarba cea stufoasă,/ Câte-o lăcustă țâșnește!…”.

O poezie care se face remarcată prin franchețe, prin construcția conținutului liric și tematică este  „Copii de ieri, copii de azi” și vine ca o concluzie a celei anterioare – „ Azi nu mai e nimic ca altădată,/ Cei mici nu-și mai fac timp de nici un joc./ Chiar dac-afară ziua-i minunată,/ Stau multe ore într-un singur loc…// Nu ies la aer, nu mai fac mișcare,/ Sunt pironiți cu ochii… în calculatoare.”. Cât adevăr grăit-a poeta!

Noua tehnologie îi captivează pe cei mici mai mult decât orice. Ei renunță la cunoașterea mediului, la bucuria jocurilor colective, la socializare, preferând singurătatea telefoanelor și a tabletelor. Unii o numesc evoluție.

Fără măsură, tehnologia modernă mutilează spiritul inocent, ducând la naşterea unor roboței care nu vor trăi niciodată bucuria Sărbătorilor Pascale și a celor de iarnă, bucuria de a scrie Moșului ce își doresc, bucuria de a ține în palmă o buburuză pe care să o privească până își va lua zborul, de a mirosi o floare, de a merge pe bicicletă, de a bate mingea pe maidane, de a înălța un zmeu, de a… de a…

Cărțile nu vor mai fi porți deschise spre cunoaștere. Roboțeii sunt prizonierii internetului, un balaur cu multe capete care ne va înghiți curând…

– Țară, țară vrem ostași!
– Pe cine?
– Pe cei ce-au fost copii!
– Oameni?
– Da, oamenii mici.
– Să vină!…

Limbă română, ești frecvența sufletului meu în univers!

La mulți ani limba română!

Ce reprezinta limba română pentru mine?
Primul sunet auzit în lumea aceasta, vocea blândă a mamei, primul gând, primul gângurit.
Glasul bunicii spunând povesti la gura sobei.
Abecedarul, primul cuvânt citit. Prima poezie scrisă.
Visele și gândurile-mi vorbesc românește.
Râurile repezi de munte, valurile Marii Negre Dunărea în valsul ei, clipocește românește.
Primul ,,Te iubesc, te rog, iartă-mă, șoptite timid în adolescență, e limba sufletului românesc
Tăcerile, tristețea, singurătatea, supărarea, durerea, tot în limba română mă năpădesc.
Plânsul lāutei, ritmul țambalului, cântecele lăutărești de of și de inimā albastrā, muzica popularā, sunt balsam pentru sufletul nostru romanesc.
Primul mama, rostit peltic de copii mei, e limbă română.
Proverbele, zicătorile, satira, umorul, ironia, sunt limbă românească pentru mine.
Și nu în ultimul rând tot în dulcea limbă românească, îmi trimit copii la origini, de câte ori mă supără.
E sorcova, e plugușorul, capra, sânzienele, descântecele, rugaciunile, tot în limbă românească le rostesc.
Valeria Mahoc spunea: ,,Limba română este suma celor mai armonioase sunete din univers”
Eu spun: ,,Tu, Limbă română, ești frecvența sufletului meu în univers”.

Nicoleta Barbu – Roma

,,Dunărea… o femeie frumoasă, dar periculoasă”

Viața marinarilor este surprinzătoare, când aspră și plină de încercări care mai de care mai dure, când pigmentată cu momente plăcute, hazlii și surprize neașteptate.

Călătoria capătă culoare și forță cu fiecare obiectiv nou întâlnit în cale. Detaliile succinte ale fiecărui port, ale fiecărei descoperiri – căci autorul aduce în atenția cititorului și locurile în care a ajuns pentru prima dată – istoricul, legendele, superstițiile, mirajul și frumusețea apelor, descătușarea naturii, intemperiile vremii, lupta marinarilor de a face față și de a supraviețui acestora, te transpun într-o lume din care n-ai dori să mai pleci, o lume care se desfășoară sub ochii tăi, asemenea unui film în care trăiești momente de tristețe, suspans, revoltă, uimire, bucurie și mândrie. Nu este la îndemâna oricui să-și aleagă o meserie în care cea mai mică greșeală naște un dezastru.

Unul dintre corsarii moderni ai apelor este Onu Pavelescu,  autorul volumului  – Aventuri marinărești adevărate – O viață trăită pe apă, volum publicat la Editura Minela în luna aprilie, 2022.

Protagonista este o micuță ambarcațiune  – INON – construită de tatăl autorului. Numele nu este întâmplător, el derivă de la numele celor doi frați Ina și Onu. Pasiunea pentru marinărit s-a născut odată cu prima călătorie făcută cu INON, în prioada în care autorul avea doar 13 ani. De-a lungul timpului, întreaga sa viață profesională s-a desfășurat atât pe Dunăre, unde INON era o mică vedetă, cât și pe mări & oceane, când Onu Pavelescu și-a finalizat studiile, practicându-și meseria de ofițer mecanic naval.

Modalitatea de exprimare a naratorului este nuanțată atât de limbajul profesional, tehnic, al navigatorilor experimentați, cât și de limbajul literar, aducând prin umor, descriere și ironie un plus de energie volumului. Cartea este un jurnal de bord care oglindește viața auctorială, momentele de cumpănă, eșecurile, dar și realizările, satisfacțiile și bucuriile  unui ofițer de marină.

Relevantă în acest sens este povestea Las Palmas în care autorul ironizează intențiile marinarilor care staționau în portul unde se vedea din depărtare orașul luminat feeric –  „Vă este clar unde ne duceam prima dată, când intram într-un port, nu? Da, ați ghicit – la… teatru și la operă! Cum ieșeai din port dădeai de străzile cu… fete, într-un cartier sărăcăcios, cu case vechi, la stradă. În fața fiecărei case, pe trotuar, fetele își așteptau clienții și, dacă îți întâlneau privirea te abordau imediat: „Darling, come-on, mil pesetas, fuky-fuky!”.”

Un itinerariu încântător făcut în lumea mărilor și a oceanelor, chiar dacă de multe ori acesta era presărat și cu momente mai puțin plăcute.  Am citit cu zâmbetul pe buze despre primul ,,botez” în Mediterană, un obicei prin care marinarii cu experiență îi chemau pe cei noi pentru ,,comunicări importante” și puneau furtunele de incendiu pe ei, udându-i până la piele. „Botezul” nu se oprea aici, continua cu paharul cu vodcă în care se afla apă de mare, sărată bocnă. Cei noi trebuia să bea pe nerăsuflate.

Am aflat despre superstiții marinărești, despre tragicul accident din 1979, un incendiu de mari proporții care m-a cutremurat atunci când am aflat că a ținut 29 de zile, pe Petrolierul Independența, cea mai mare navă din România, unde și-au pierdut viața 42 de marinari din cei 45 aflați la bord. Cum să nu te înfiori aflând despre asemenea dezastre?! Condițiile precare de muncă, lipsa apei potabile din pescadoare, lipsa pieselor de schimb, lucru ce implica folosirea improvizațiilor, toate acestea duceau la incendii, inundații, accidente etc.

Povestirile se împletesc armonios, astfel încât cititorul trece de la o stare la alta trăind intens aventurile celor implicați în poveste.

Cât trebuie să fie de frumoase momentele unice trăite în Strâmtoarea Gibraltar unde delfinii, al doilea simbol al strâmtorii, înoată paralel cu nava, făcând giumbușlucuri, asemenea celor dresați, din delfinarii.

Despre spectacolul peștilor zburători din Insulele Canare, ce să mai spun?

Autorul amintește în treacăt despre facilitatea de a procura anumite produse în vederea revânzării lor în țară, unde comercializarea acestora era interzisă pe vremea comunismului.  Descrierea străzilor animate de negustori se desfășoară într-un ritm natural, alert, dând impresia lectorului că se află acolo, alături de protagoniștii momentului.

În Las Parmas existau străzi cu „mermenghezi – comercianți cu mici magazine înțesate cu marfa „de buf” (marfă ieftină, tocmai bună de vândut în țară: blugi, telefoane cu butoane, video-uri, săpunuri, seturi de bikini cu zilele săptămânii, ceasuri no name, ochelari de soare pliabili, ciorapi de dama și… orice, de fapt).”.

Citind aceste detalii despre micile învârteli marinărești, am avut tendința să mă întreb de ce făceau acest lucru, fiind sigură că erau printre puținele meserii bine plătite de statul român.

Răspunsul la întrebare mi-a fost dat tot de autor care scria că marinarii și ofițerii români de pe nave erau cel mai prost plătiți – ,,Ca ofițer aveam 1,55 de $ pe zi în timp ce grecii, de exemplu, aveau 80 de $ pe zi.”. Discrepanța dintre cele două țări mi s-a părut uimitoare, atât în ceea ce privește retribuția ofițerilor, cât și opulența orașului Las Palmas – „Pe vremea aia te bucurai să vezi orice: clădiri, mașini, magazine, oameni zâmbitori, bazaruri, iahturi, terase, restaurante, cântăreți și clovni ambulanți, sculptori în nisip, vânzători de papagali și tot felul de lucruri noi și interesante pe care nu le vedeai în țară.”.

Am fost surprins plăcută de momentul în care nava a acostat în Africa de Vest, unde unul dintre bișnițari i-a cerut ofițerului, văzând chitara acestuia, să cânte „În grădinu lu-Ion”.

Despre alte momente dificile și tragice, precum și despre cele hazlii descoperite în carte, despre călătoriile imprevizibile și aventurile trăite de autor și colegii săi pe drumurile dificile ale apelor,  de la Dunăre până dincolo de Ecuator, în Oceanul Atlantic, nu voi mai spune nimic, las cititorul să călătorească așa cum am făcut-o și eu – cu mintea, cu sufletul și inima.

Închei cu un citat care m-a impresionat, un citat care s-a detașat de întregul conținut al cărții prin mesajul transmis de autor tatălui său, aflat deja în lumea celor drepți: ,,Nu pot să vorbesc despre INON fără să mă gândesc mereu la tata care avea o grijă: „Băiete”, îmi zicea, „ce o să faci tu cu vaporul după ce n-oi mai fi eu? O să mai vrei să îl folosești, să îl repari, să ai grijă de el, sau poate o să-l vinzi?”. Nu, tata, așa o bijuterie nu este de vânzare. INON face parte din mine, din viața mea și a copiilor mei. INON a bucurat trei generații la rând și rolul lui nu s-a terminat aici…”.

”Lupoaica” – un ultimatum spiritual dat poporului român! – recenzie la un roman de Valeriu Barbu

Romanul „Lupoaica”, semnat de Valeriu Dg. Barbu, face parte din trilogia „Bă, țărane!”, fiind cel de-al doilea din serie.  În primul volum cunoaștem personaje foarte bine conturate de autor, fiecare având un rol bine determinat în construcția acțiunii și a intrigii.

Virgiliu Banu, un tânăr român – „Un băiat oarecare de la țară… pleacă în lumea largă să-și afle cumva un rost…”. El scrie în jurnalul său de bord momentele importante din viața sa. Unul dintre caiete este găsit de narator, jurnalistul.

Acțiunea se desfășoară pe două planuri: jurnalul lui Virgiliu în care descoperim gândurile, pasiunile, trăirile bărbatului, relația cu personajele din sat și mediul înconjurător, iar cel de-al doilea plan reprezintă drumul inițiatic al jurnalistului care pornește pe urmele lui Virgiliu, în România, țara sa natală, în satul părăsit, reconstruit mai apoi…

Din scrierile lui Virgiliu aflăm despre prima întâlnire cu un personaj neobișnuit, vrăbiuța, care-i vorbește. Micuța vietate, simbolul înaltelor obiective și idealuri, schimbă total viața protagonistului. Ea este chemarea spiritului românesc și reînvierea acestuia. Vrabia i se adresează lui Virgiliu cu apelativul „Bă, Țărane!” care nu înseamnă un ultragiu, ci dimpotrivă – „… pentru milenii, titlul de Țăran a fost de mare cinste pe întreg Pământul. Și astăzi, la multe neamuri, Țăran înseamnă domn…”.

Virgiliu scrie în jurnalul său despre pădurea copilăriei căreia îi spunea „mamă”, despre puiul de mistreț, despre stejarul Costică, despre via și pietrele-pernă care-i vorbeau „despre fiecare petic de țărână”. Fiind zărit de săteni cărând ades cele două pietrele după el, ei l-au poreclit Virgil-Nebunul.

Nu întotdeauna intențiile și faptele bune au rezultate pe măsură. Lăcomia oamenilor a distrus lăcașul străvechi reconstruit de Virgil cu banii câștigați greu, dincolo de hotarele țării. Dorința de înavuțirea rapidă a locuitorilor a dus satul românesc pe un alt drum decât cel vizat de protagonist – conservarea acestuia cu valorile sale străvechi, reale.

Oamenii și-au transformat casele în pensiuni, turiștii erau peste tot iar țăranii au distrus autenticitatea locului, înlocuind-o cu modernul. De aici și până la apariția banalelor discoteci, ”cluburi pentru jocuri de noroc”, consumul de droguri, n-a mai fost decât un pas. Înavuțirea iluzorie a distrus spiritul satului reconstruit de Virgiliu – „Banii curgeau, dar aceștia nu aduceau și belșugul, ci doar iluzia înavuțirii, fiindcă belșugul adevărat vine din bucuria inimii căutătoare să slujească sufletul pământului…”. (Lupoaica – vol. II)

Valeriu Dg. Barbu surprinde cu acuratețe caracterul societății românești din mediul rural. Personajele sunt construite cu abilitate. Am întâlnit personaje pure, precum Casandra și Costache; personaje controversate, dar și respectate de întreaga suflare a satului. Amintesc aici pe Baba Lina, femeia care practica cea mai veche meserie – „Lina i-a făcut bărbați pe toți flăcăii satului, generații întregi, de la tată, fiu, până la nepot chiar…”. Un alt profil al omului de la sat, bine surprins în roman, este cel al preotului: lacom, mincinos, profitor și ipocrit.

Povestea de dragoste dintre Casandra și Costache este înduioșătoare, te copleșește prin puritatea faptelor. Valeriu punctează câteva caracteristici esențiale care stau la baza căsniciilor longevive din mediul rural: respectul, hărnicia, iubirea și smerenia.

Protagonistul romanului scrie cu însuflețire despre obiceiurile și tradițiile românești specifice zonei – „Pe vremea Linei și a părinților lui Virgiliu, când satul era viu, la horele ținutului se obișnuia să iasă cu sânge! Feciorii și fetele satelor de prin împrejurimi se încingeau la horă… la marile sărbători, de Dragobete, de Florii… La aceste petreceri, fetele, dar mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau o măciucă de alun sau corn, scurtă și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele, dând fără milă în stânga și-n dreapta…”.

Simbolurile mistice revin ca o obsesie în mintea naratorului care caută răspunsuri în spirala inscripționată pe obiectele și veșmintele dacice, o spirală „care te conducea la cer”, transmisă peste milenii „în conștiința mereu disprețuită a țăranului român”.

Am fost și voi rămâne mereu impresionată de profunzimea prozo-poeziei din creațiile lui Valeriu Barbu care răscolește sufletul oricărui cititor sensibil. Nu pot trece mai departe fără a cita din frumusețea scrierilor lui: ,,Oile se preling lacrimi frumoase pe obrazul câmpiei. Dinspre stână se aude un cântec, nu-i  baladă, nici doină, nu-i fluier, ci suspină a jale dealul desfrunzit. Fum și rugăciune azvârle-n cer coliba de lut și durere… – Hei, femeie, hai, vino să-ți arăt că până și ploaia încărunțește!(…) Dorul este o spaimă, o mângâiere, o dojană iar cel mai adesea un cancer viu și prea ascuns… dorul se suportă așa cum suporți propriile neputințe, banalele frustrări…”.

În cel de-al doilea volum – „Lupoaica” – totul ia o întorsătură neașteptată. Acțiunea se petrece peste mulți ani, când Virgilică a ajuns un tânăr voinic. Apar noi personaje care parcă sunt venite de pe alte meleaguri. Ele plănuiesc să reteze răul de la rădăcină, dar la cel mai înalt nivel, cu ajutorul câtorva personaje importante apărute în primul volum.

Un rol important în evoluția și deciziile lui Virgil îl au Luana și Lupoaica, spirite puternice care-i arată calea dreaptă, îl învață adevăratele valori ale neamului românesc (neamul carpilor), determinându-l în cele din urmă să urzească tacit, pe căi lăturalnice, pedepsirea vinovaților care au dus la prăbușirea țării prin sărăcirea populației, plecarea peste hotare, în masă, a celor în putere, distrugerea economiei, a industriei și agriculturii, a sistemului financiar, sanitar și a învățământului, îngenuncherea pensionarilor și a clasei mijlocii.

Vă gândiți, probabil, că este vorba despre un grup de justițiari. Ei bine, nu. Care este pedeapsa supremă a celor aleși de mulțime, astfel încât mai marii țării să cedeze dând declarații incendiare despre colegii lor, devoalând sistemul corupt din România, fără să fie torturați, vei afla doar citind „Lupoaica”, cel de-al doilea volum din trilogia ,,Bă, Țărane!”.

Una dintre temele nefinalizate în primul volum este cea a însemnelor de pe columnă. Autorul ne introduce discret, folosindu-se de două prezențe mistice – Luana, fiica de taină a lui Zamolxis și Lupoaica, crescută de zeu – în inima celor două tărâmuri: tărâmul carpilor (de deasupra) și satul tainic de sub pădure (dedesupt) – dacii nemuritori. Aici am poposit mai mult cu lectura fiind contrariată de afirmația Luanei care susținea ideea că dacii încă există, ei sunt nemuritori.

Virgiliu încercă să contrazică spusele acesteia aducând argumente din istoria învățată la școală, din manualele de profil, în care scrie că „dacii sunt dispăruți de aproape două milenii”,  însă Luana continuă să-și susțină punctul de vedere  – „Noi, dacii, cum ne zic alții, nu suntem deloc războinici. E o nesăbuință să spui așa unui om care iubește Lumina Vieții. Iar bogăția noastră sunteți voi, vlăstarele, chiar și crescute sălbatic în potrivnicie. Aurul sau sarea, ori tot ceea ce ascunde pântecele munților sau sub talpa noastră, nu ajută niciunuia să se simtă bogat, oricât ar aduna în ograda lui. Bogăția, copile, este slujirea Luminii, răbdarea și înălțarea inimii, o să înveți asta. Lupoaica deja te-a adus pe calea ei spre rosturile împăcării…”.

Personajul Lupoaica este preferatul meu. Misterul care învăluie prezența sa pe tot parcursul romanului, înțelepciunea acesteia, apariția în momentele cheie și sfaturile date lui Virgil Nebunul, atunci când era confuz, la granița dintre vis și realitate, fac din necuvântătoare o prezență fundamentală. Lupoaica îl însoțește în Tibet pe Virgilică, ajuns deja un tânăr voinic, după ce aproape tot satul fusese incendiat de acesta. Prin fapta sa el dorea să purifice locul, lăsând doar gospodăriile în care locuiau oameni credincioși, oameni care respectau glasul pământului.

Nebunul se simțea vinovat de fapta lui Virgilică și dorea să plătească pentru moartea sătenilor. Comunicarea cu lupoaica e desăvârșită. Virgiliu primea prin ochii ei învățături despre dogmele străvechi care înalță spiritul celui ce știe să privească și să simtă dincolo de aparențe – „Ochii ei păreau ape adânci sau ceruri înalte, nesfârșirea… Învață și imită țărâna cu tot ce are. Ea te slujește cât tu o slujești…  Acolo unde este știință, în aceeași măsură este neștiință. Te crezi deștept și ești, însă prostia crește pe măsură deșteptăciunii. Fiindcă numai cine înțelege coboară sau suie, totuna, seva lucrurilor și sfârșește-n oceanul de Foc de unde apoi se înalță prin smerenie… Iubirea te pârjolește și nu mai poți fi același, devii parte din ceea ce iubești. Acolo îți afli neodihna și tihna, acolo zămislește adevăratul om, care ești născut din fiul Focului, dar neîmplinit fără iubire…  Pe nicio măsură nu încape iubirea, atunci de ce să o drămuiești?”.

Dacă în primul roman am întâlnit iubirea simplă, de invidiat, dintre Casandra și Costache, în „Lupoaica” am descoperit iubirea spirituală între Smărăndița și Virgiliu. Scena reîntâlnirii celor doi este pe cât de simplă, pe atât de profundă. Gândul curat al bărbatului, deși încărcat de dorință, nu întinează femeia iubită – „- Smaragdă, te-am purtat ca și când inima ar fi fost o fereastră prin care te admiram cum te schimbai tu însăți, din copilă în femeie, soție și mamă… Iubirea mea nu te-a pângărit nici o clipă, nu te căutam cu trupul, nu veneam în pat între tine și bărbatul ales…”.

Descrierea reîntâlnirii celor doi îndrăgostiți, după mulți ani, este memorabilă, scrisă cu multă sensibilitate și puritate sufletească de un condei unic care te copleșește. Uneori, Valeriu Barbu mă surprinde cu asemenea scrieri, așa cum m-a surprins cu cele două volume ale sale pe care le recomand din suflet: Poetom (poezie) și Un fluture încărunțit – (proză scurtă).

Revenind la întâlnirea lui Virgiliu cu „Smaragda”, cum îi spunea el, fragmentele se derulează ușor, ca un cânt venit din cer. Imaginea fuzionează armonios cu sentimentele personajelor – „Firele aerului expirat de nările amândurora se căutau într-un dans împăciuitor. Îi prinse mâna și o duse la buze, abia atingând-o, când ea și-o retrase lent, șovăit, flămândă parcă să-i fie atinsă. Virgiliu se aplecă ușor sprijinindu-se într-un genunchi, smulse un fir zvelt de iarbă, îl roti în jurul degetului și formă două inele, le vârî în sân și plecă… Aruncă din inima sa orice opreliște și își lăsă pașii hămesiți să înghită distanța ce crescuse între ei.

Îl ajunse din urmă și-i luă mâna sărutându-i-o așa cum mâna ei se dorise sărutată o clipă mai devreme. Să-i arate, parcă, așa cum ar trebui sărutată (…)

Ajunși la înălțimea ierbii, primii care se căutară fură ochii. Odată întâlnite privirile, toate celelalte părți ale trupurilor se potoliră, ca și cum acestea ar fi fost cămăși lepădate. Se scăldară unul în ochii celuilalt lipsiți de orice umbră de vinovăție sau pudoare.

În clipa următoare, Smaranda sări ca friptă, se ridică și alergă spre sat. Din ochii lui venea spre ea un lup uriaș, o lupoaică, iar asta Virgiliu nu avea de unde să știe.

(…) Se bucura de iubirea neîntinată pe care i-o purta de pe când erau copii iar bucuria asta nu putea fi înlocuită cu potolirea de moment a împreunării… Smaranda surâse la gândul că ochii puteau face singurei ce fac trupurile, să rămână grei, să nască alți ochi, mii și mii, câtă frunză în pădure sau la marginea unde ea și Virgiliu își clădiseră propria lor galaxie de așteptare și grijă unul față de altul, așa, doar cu inima…”.

După lecturarea capitolului ,,Smaragda” m-am întrebat retoric: mai există asemenea iubire?

Un alt capitol remarcabil este „Lupoaica de foc”. Aici, autorul intră în pielea personajului și descrie frământările prin care trece Virgil după ce trăiește intens întâlnirea cu Smaranda. Ca de fiecare dată, Luana și Lupoaica îl ajută să treacă peste episodul care l-a marcat – „Îl îndemnă să trăiască iubirea cu firească împăcare”.

O nouă lecție despre dogmele străvechi vine din partea lupoaicei. Ea îl învață să accepte realitatea să se resemneze și să meargă mai departe. Îi vorbește despre puterea tăcerii – „Tăcerea este sămânța răbdării și a faptei, rostirea  este irosire, vântul, cuvântul, cu vântul… odată cu el pleacă ființa ta și fără un unde pe care să îl fi râvnit…”, despre slăbiciunea inimii – „Nu te făli cu iubirea ta, ea te va răpune tot așa cum te poate înălța! Poart-o cu smerenie, așa cum țărâna îți ține tălpile din ea născute.”; despre resemnare, altruism, modestie iar la final conchide: „Acoperă-te cu chibzuința simplității!”.

Capitolul se încheie cu trecerea lui Virgiliu urmat de Luana și Lupoică, spre „satul luminos și veșnic tânăr” unde femeile și bărbații se pregăteau să-i facă lui Virgiliu „veșminte de primenire” pentru călătoria în Himalaya, în „pântecele muntelui Regelui Munților – „Bărbații meștereau o curea lată din piele și încălțări durabile, o manta și un ilic tot din piele, iar femeile urzeau cămăși și nădragi, feșe largi în loc de ciorapi și o tunică groasă…”.

Nici în acest volum Valeriu Barbu nu se poate detașa de farmecul poeziei care curge și prin venele Nebunului, fără voia lui, coincidență sau vrere, fiul Poetomului, cel care era considerat de oameni nebun, pentru că gândea și simțea altfel decât ei bucuria vieții.

Poetom rămâne mântuitorul frumuseții lumii, susținătorul poeziei curate ce va vindeca rănile sufletești ale „superbilor” (oamenilor) – „universul se umplu de poezie/ esență din inima Omului…// salvarea vine prin poezie/ iar poeții sunt mereu cu smerenie împărați supuși ai vieții…// fiindcă Poetomul este unicul vindecător/ când este rană el însuși -/ doar bucuria este fără de păcat…”. Cine a citit minunatul volum de versuri „Poetom”, semnat de Valeriu Dg. Barbu, știe despre ce vorbesc.

„Lupoaica” – un carusel de imagini, trăiri și fapte, suspans și mistic – iubire, vorbe înțelepte, mister, tradiții și obiceiuri, istorie, moștenirea lui Virgil, risipirea ei, organizarea unui grup puternic care îmbrățișează dreptatea și răpește miniștri, oameni politici cu funcții mari, devoalând prin metode proprii nelegiurile făcute de aceștia – un carusel care te amețește și te prinde în mrejele lui, dorindu-ți să nu se oprească. Zâmbești, visezi, te bucuri, te întristezi, scrâșnești din dinți atunci când afli adevărul despre involuția țării, despre corupția și încălcarea tuturor legilor văzute și nevăzute. Finalul volumului doi este alert. Suspansul schimbă firescul lucrurilor. Acțiunea se amplifică odată cu răpirea fiecărui magistrat în parte. Declarațiile lor sunt răvășitor de credibile.

Iată prima declarație: „Împreună cu primul ministru, cu unii colegi din conducerea partidului meu, cu… (preşedintele nu ştie), cu Clubul albastru, Clubul oamenilor de afaceri care sunt strâns uniţi în tabăra noastră şi noi într-a lor, am făcut licitaţii cu statul pentru cele mai importante lucrări – autostrăzi, aeroporturi, am închis uzinele care produceau în concurență cu interesele noastre, noi fiind importatori din Comunitatea Skylandia, tot eu am luat angajamentul împrumuturilor ca astfel banii să se reîntoarcă la Comunitate prin plata lucrărilor, iar firmele care au câștigat trucat licitațiile sunt în lista noastră de interese… Strătescu şi cu mine am aranjat ca partidul vechi să dispară. Despre moartea liderilor presupuşi bolnavi, noi i-am ajutat, nu s-au îmbolnăvit aşa, singuri. Ca şi pe cel de la C.N.A. care devenise incomod şi… mulți alţii. Strătescu era cu ideile, eu cu munca practică. Vasileanu, cel de la finanţe şi cu Rotaru, şi nici preşedintele nu-i străin de asta, am… şi eu cu ei, am decis şi dirijat legile, un bagaj din ce în ce mai mare, anume derutant, de legi care să se contrazică şi să creeze vidul pentru ca tranziţia să facă să curgă spre clubul nostru toate resursele, din impresionanta rezervă de stat moştenită. A trecut în proprietatea noastră, inclusiv conturile, iar importurile şi exporturile toate care se fac, avem acolo parte… dacă nu sunt direct ale noastre. La alegeri, armata noastră de specialiști a intimidat mass-media care… Aici, vă spun că nu există jurnalist independent, fiecare ciuguleşte din mâna cuiva… dar lupta e luptă, am manipulat şi fraudat alegerile, prin mijloacele puse la dispoziţie de către interne şi… Acum nu ştiu, dar… concret, ţara aceasta este condusă de bani. Banii sunt la Clubul albastru şi la Clubul verde. Facem afaceri împreună şi ne ,,certăm” la mişto şi din mişto ies alţi bani!… se opri. Râse strâmb, schimonosind o grimasă.”. Dacă dorești să afli și alte declarații, citește „Lupoaica” și „Ploaia”!

După ce lecturezi și ultimul rând, rămâi mult timp pe gânduri apoi îți dorești să citești continuarea, îți dorești să se facă dreptate, îți dorești ca cei vinovați să dispară sau să plătească. Dacă visul lui Virgiliu se împlinește, cine sunt cei care îl ajută, ce face cu moștenirea primită, cum plătesc cei vinovați de situația în care se află România, cine face parte din ,,clubul albastru” și cine din „clubul oamenilor de afaceri”, cum fac răpiții față metodelor folosite de răpitori pentru a declara toate mârșăviile făcute în timpul guvernării lor de-a lungul timpului, care sunt afacerile murdare pasate de la unul la celălalt… vom afla citind „Lupoaica”, dar și cel cel de-al treilea volum în lucru „Ploaia”.

Romanul „Lupoaica”, publicat la EdituraMinela (iunie 2022), autor Valeriu Dg. Barbu, este un ultimatum spiritual dat poporului român, este o utopie a unui dac modern care încă visează la o lume mai bună, construind cu inima, gândul și sufletul propriul univers, acolo unde-și are rădăcinile, în leagănul plaiurilor mioritice, în mângâierea doinelor și în pacea firelor de iarbă încărunțite de veșnicia timpului.

Cartea poate fi achiziționată aici: Lupoaica iar aici primul volum, Bă Țărane

Interviu unui cititor – Tatiana Ciobanu

Am socotit ca fiind cel mai potrivit să se realizeze un interviu cititorului, nu doar scriitorului, atunci când vorbim despre cărți, fiindcă beneficiarul mesajului scrisului și niciodată premiat mai bine decât cu bucuria lecturii este tocmai cititorul.

Tatiana Ciobanu este româncă, originară din Basarabia, locuiește împreună cu familia la Roma și este un cititor împătimit, fapt pentru care o rog să răspundă la un scurt tir de întrebări. O va speria cuvântul tir? Ia să vedem:

  1. Care este prima carte despre care îți amintești că ai citit-o?

Dacă e să pornim de la „Abecedar”, îmi aduc aminte prima poezioară învățată pe de rost: „Toboșarul bate toba. Toboșarul este bun. El îmi dă și mie toba: Bum, bum, bum.”

O metaforă și asta pînă la urmă, scriitorul care ne oferă instrumente spre a veghea asupra realității, instrumente pe care, la rândul nostru, urmează să le împărtășim cu posterii. Îmi amintesc de prima carte de povești cu Feți Frumoși și Zâne Cosânzene, de aventurile lor, care se terminau mereu cu victoria binelui. Îmi aduc aminte până și de pașii mei pe treptele noii Biblioteci orășenești de la Fălești, de liniștea întreruptă de ciripitul papagalilor, mi-au rămas în memorie până și peștișorii din acvariul frumos amenajat, care îmi însoțeau emoțiile așteptării unei noi aventuri de lectură și tensiunea de a răspunde bibliotecarei corect la întrebările despre cartea citită, căci atunci când întorceam cărțile doamna bibliotecară ne punea întrebări ce țineau de conținutul și nivelul de pătrundere în esența cărții. 

  1. Dar ultima?

De obicei citesc câteva cărți în paralel, ultimele din această listă sunt volumele de poezii a lui Leo Butnaru „În ambuteiaj & Partițiuni Nabokov” și „L’attitudine alla sorpresa” a Silvanei Baroni, autoare de aforisme, care a publicat primul său volum de poezie.

  1. Literatura de astăzi verso cea din trecut, să zicem de la 30 de ani în urmă, evoluție sau involuție, argumente?

Orice parcurs creativ, inclusiv cel literar conține amprenta dinamicii schimbărilor, care au loc în realitatea social-politică și culturală a lumii. În același timp fiecare om al artei are la dispoziția sa o vastă paletă expresivă pe care ne-o oferă marii noștri înainte-mergători și pot fi utilizate cu succes pentru a povesti actualitatea. Produsul epocii noastre mai puțin eroic, care ar fi un simplu om contribuabil, sau plătitor de taxe, supus unei unui gen de banalitate existențială poate fi creionat oricum în toată complexitatea, măreția, tragismul sau nimicnicia sa, ca cel mai eroic dintre personajele altor epoci în eternul echilibru vicii-virtuți.

  1. Despre ce ar trebui să se scrie astăzi cu precădere și despre ce mai puțin?

Dacă e să ne ținem de principiul „Mai vârtos să ne lăudăm cu neputințele noastre”, atunci suntem pe calea cea bună, omenirea reușind să înghită tone de opere literare de valoare fără a se schimba prea mult, aceleași războaie, ciocniri de cele mai dese ori sterile de ideologii, lipsa de empatie, goana pentru influență geopolitică, în toată această aventură umană lăsând pradă disperării generațiile noi care își văd orizonturile în continuă subțiere. Ar trebui să fie o mărturisire a fiecăruia din noi cum am permis ca lucrurile să se desfășoare pe acest făgaș și mai departe niciun cuvânt lăsat fără o acțiune concretă spre a salva ceea ce a mai rămas frumos și bun.

5. Cum arată pentru Tatiana o narațiune demnă de neuitare?

Aș spune că fiecare vârstă își are narațiunea sa. „Insula misterioasă” de Jules Verne, „Comoara din insulă” de Stevenson sau  „Mary Poppins” de Travers pentru copii. Pentru tineri „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery, care poate fi citit și în copilărie cu condiția de a fi recitit la fiecare pasaj de vârstă până la adânci bătrâneți, pentru a analiza propriile rătăciri existențiale, de ce nu „Cireșarii” lui Constantin Chiriță, „Maitreyi” de Mircea Eliade și cele mai mari capodopere ale literaturii clasice începând cu „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. La vârsta matură toată literatura de valoare scrisă de contemporani, revistele de literatură gen „România literară”, „Literatura de azi” sau „Contrafort”, care conțin sugestii bogate pentru o lectură corespunzătoare gusturilor fiecăruia din noi. Iată bunăoară la moment pentru a înțelege mai bine starea lucrurilor aș citi volumul Sabinei Fati „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time” și reciti antologia „Vin rușii 5 perspective a unei vecinătăți primejdioase” semnată de Vitalie Ciobanu, Sabina Fati, Valentin Naumescu, Ioan Stanomir, Marian Voicu. Iar spre bătrânețe văd benefică lectura romanului lui Mordecai Richler „Versiunea lui Barney”. 6. Dar o poezie?

  1. Dar o poezie?

„Floare albastră” de Eminescu, sau „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, sau „Cândva arborii aveau ochi” de Ana Blandiana și multe altele care fac parte din bagajul memoriei noastre poetice de la Dante și Petrarca până la Nichita Stănescu și înapoi spre „Florile răului” lui Baudelaire.

  1. Ești deschisă noilor forme în care se îmbracă literatura, mă refer la video-book, e-book, audio-book, probabil curând și 3d-book?

Din motive de sănătate prefer cartea, dar cred că și dacă nu aveam un început de desprindere de retină aș fi preferat oricum cartea.

  1. Esențializarea scriiturii încotro? Știindu-se faptul că se merge spre o condensare a textului din ce în ce mai puternică. Apare riscul căderii în romanul-sms și poezia-silabă?

Nu cred că există acest risc, mai ales că complexitatea timpurilor pe care le trăim au nevoie de un set expresiv mult mai amplu care să descrie întregul tablou al efectelor bătăii de aripi de flutur sau a tunurilor din estul Europei, care sunt de nedescris într-un sms sau mai multe  constelații de silabe.

  1. Care scriitor te-a marcat profund și i-ai citit întreaga operă?

În anii de studenție în virtutea programului facultății de Filologie l-am citit aproape în întregime pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov, care m-au marcat cu siguranță, dar nu mai mult ca Eminescu, Cioran, Eliade, pe care, dacă încă nu i-am citit în întregime, mi-ar plăcea să am timpul necesar la dispoziție pentru a o face. Până la urmă pot afirma cu siguranță că am citit opera completă doar în cazul  scriitorilor autori ai unui singur roman, aceștea intrând să facă parte din istoria literaturii ca „Ghepardul” lui Tommasi di Lampedusa,  „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, „Doctor Jivago” de Boris Pasternac, care, dacă nu m-au marcat, m-au fascinat mult și m-au făcut să visez la o carte pe care aș putea-o lăsa copiilor mei.

  1. Copiilor tăi le-ai insuflat dragul pentru lectură, a prins mai mult sau mai puțin?

Din cei trei copii ai mei în special fiica mai mare a moștenit dragostea pentru lectură, în condițiile unui program vast școlar copiii mei oricum au avut o bună parte de lecturi importante, pe care cu siguranță le vor continua pe parcursul vieții. În casa noastră se discută mereu lecturile fiecăruia din noi. Deseori copiii mă întreabă: „Mama, știai că…?” sau „Vezi acest fragment, e atât de frumos!”

  1. Spunându-se că astăzi s-ar citi mai puțin ca înainte, care crezi că sunt motivele reale ale renunțării la carte? Ar fi cumva și scriitorul vinovat?

Nu știu dacă e doar senzația mea, dar observ la nivel fizic că într-o zi de astăzi nu mai reușim să facem ceea ce reușeam acum 5 ani. Dar atunci când o dorești îți croiești din timp, renunți la ceva mai puțin important pentru a da spații unei lecturi frumoase. Apropo, Cenaclul literar Român de la Roma este o ocazie bună pentru a ne ține mereu în antrenament.

  1. Literatura este ori o cronică a vremii ori o viziune de viitor, pe care o preferi?

Îmi pare reușită formula Anei Blandiana din titlul cărții Istoria ca viitor. Elementele din trecut se întrezăresc în prezent și vor face parte din țesutul viitorului. Literatura este o mărturisire a unui timp, măiestria cronicarului este cea de a capta esențialul, de a reda suflul și simțirea epocii sale.

  1. Cum vezi literatura est-europeană la o confruntare valorică în fața celei occidentale?

Între timp ce literatura din estul Europei a fost condiționată de cerințele esteticii socialismului real occidentul a avut parte de o libertate expresivă majoră, în același timp realitățile dramatice din estul Europei oferă un material mult mai vast pentru scriitor, bineînțeles totul depinde de măiestria și harul scriitoricesc. În linii generale de-am avea atâtea zile pentru a citi nenumăratele opere a scriitorilor din est și vestul european.

  1. Ultima întrebare: de ce citești?

E o ancoră existențială la care nu pot renunța. E o chemare sufletească și un exercițiu ce ține de igiena mentală.

Vă mulțumesc pentru atenția acordată.

Mariana Cornea – femeia capabilă să parcurgă infernul tur și retur

Autori români din afara granițelor. Încep astfel periplul prin operele autorilor români din Italia.

Evit să folosesc cuvântul grecesc ”diaspora” ( sămânța împrăștiată) fiindcă, pe cei plecați din țară, acest cuvânt îi smulge și mai tare din rădăcina neamului, nemainumindu-i români. Nu există un loc, un spațiu, nici vreun neam sau specie, orice altceva ați dorți să căutați, numit diaspora. Este doar un cuvânt care îi desemnează pe cei plecați din vatra neamului lor iar arealul este, generic, oriunde în afara granițelor. Numindu-ne, pe noi cei aflați vremelnic departe, diaspora, ne refuzați apartenența, este ca și cum ne-ați plasa în casta paria și ne-ați exclude din marea familie a neamului românesc.

Cei plecați își ostoiesc dorul și își apără identitatea scriind. În marea lor parte nu au avut debutul înainte, în România. Au descoperit nevoia scrisului abia după ce sufletele lor au început să tânjească după acel ceva neînțeles, poate cea mai perfidă versiune a dorului.

Mariana Cornea este înăuntrul și deopotrivă dinafară sieși în postura de scriitor. A experimentat diverse tonuri lirice, de la confesiv-introspectiv la abstractul absurd, încifrare excesivă, până la esențializare și spiritualitate. Din aceste experimente s-au zămislit, pe un parcurs de șapte ani, șase volume de versuri: Puzzle de mătase, Neomenesc de alb, Barul din colțul lumii, Între coapsele paginilor m-ai înfrânt, Lada cu îngeri, Delicte ascunse, majoritatea publicate la Editura Minela.

Este printre foarte puținii autori români din Italia care au reușit să-și definească un stil personal, deci absolut autentic, care să nu-și fi alăptat iluzia că, dacă ți se spune ocazional poet, musai și ești sau ar trebui să fii. Deși, lesne reiese din opera sa, a oscilat între vanități existențiale și manii persecutive exagerate.

Dacă în volumul debut – Puzzle de mătase – era sub influența douămiistă și chiar optzecistă, deși structura textelor respecta pretențiile actualiste, evoluția poetică în celelate volume a însemnat maturizare, metaforă autentică, detașare.

Scriam pe atunci despre întâiul volum: Absența patriotismului de paradă (mai toți autorii din afară par prea afectați de…) și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, fac din această carte una accesibilă, cu parfum exotic, pe alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea, dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.
Preponderent laic, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca ceva prea înalt, aproape inexistent, realul fiind părți create din iubirile celor de aici, de jos.
Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, fac împreună un decor fix ca un puzzle.
Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau al alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul, totuși, nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului.

Fără să părăsească metafora, Mariana Cornea își încearcă forța condeiului în proză și publică la aceeași editură trei romane: Mondina, Mila și Cât un urlet.

Scriam pe atunci despre Mila: Un omagiu femeii și vieții. O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 1989, dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări sau biografia unei femei oarecare … ci este ca o operație pe cord deschis, o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

Mariana Cornea în rolul prozatorului preocupat de introspecție izbutește să producă imagini și senzații năucitoare. Cartea este pe alocuri plumburie, un contrast necesar din care emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranță.

Prin Mila, al doilea roman, mai dens, captivant și dramatic, în care femeia este capabilă să parcurgă infernul tur și retur, autoarea își asigură un meritat loc în sufletul cititorului.

Ultimul roman publicat, Cât un urlet, confirmă definitiv asumarea totală a rolului scriitorului. Toate cele nouă cărți semnate de Mariana Cornea merită atenția criticii literare serioase, nu pentru vreo recunoaștere adusă omului, ci neapărat operei, fiindcă românii din afara granițelor sunt obișnuiți cu ignorarea, dar ar fi o pierdere pentru România ca unele realizări să nu fie valorizate.

Voi cere fiecărui autor despre care voi scrie în acest serial publicat în Literatura de azi, să aleagă textele pe care să le expun, considerate de el ca fiind cele mai bune. Dacă aș fi întrebat care dintre textele mele sunt cele mai bune, aș răspunde, acelea încă nescrise!… Astfel, iată ce a ales Mariana Cornea:

 

am coborât zeii din stele

am răsucit fiecare umbră

și le-am controlat rătăcirea

prin orice dimensiune

prin orice profunzime

împrăștiind nebunia și moartea

am reconstruit pământul și stelele

să răspundă la glasul meu

timpul și universul

destine moarte sau vii

îmi aparțin

și mizeria lăsată în urmă

 

tremuri cumva?

 

oh!

nu are rost

pentru că sunt un lepros

nu voi păți nimic

doar zăpezile îndoliate

vor plumbui greoi și neauzit

acest mileniu

atât de

 

triskel

 

am rotit planetele și-am îndiguit timpul

crezând în mâinile mele și-n cântecul liniștii

 

inutil

 

m-am închis ,,în rădăcina pătrată a lui șapte”

să-mi fie forma grandoare

să figurez acolo-n patima cumplită a lumilor

 

inutil

 

afară

triskel înșiruie răsucirile și curgerea neatinse de noul născut

din sângele sfântului strigăt

și nu înțeleg de ce-mi suspină-n simboluri ca o toamnă fără umbră

 

peste digul și rotirea mea cad stamine și pistiluri

însemnându-mi steaua cu albul albastrului

până când nu e nevoie să dor frumos

cu golul și neputința

 

dă-mi înlăuntrul tău

strig

din ,,rădăcina pătrată a lui șapte”

să-mi îmbrățișez stejarul și soarta lui

 

triskel

s-a trezit la sfârșitul poemului îmbibat de sângele meu

și a spus

rotiți-vă voi

curgeți voi

oameni și arbori cu cap de pasăre

sărutați-vă dreptul asupra pământului

iubiți-vă

 

și te-am iubit

până acolo unde întunericul mi-a spus

oprește-te

ultima dată ai înfruntat simbolurile ca o sufocare

neștiind că totul e într-o iesle

și într-un ochi nedat în pârg

 

și m-am oprit

pentru că ruinelor le stă bine cu așteptarea

iar cărnii îi ofer singurul lux îngăduit

sărutul vântului și sferele gândului

 

triskel

speranță sau resemnare

sub învelișul adâncului

pune aripi umbrelor

în patul meu avându-și sfârșitul

 

menhir

 

lipit de pământ ți-aduni iubirile

netede și palide

pe piatră

 

cu mult înainte erai numai freamăt

din ceea ce lacrima stejarului crescuse direct

pe genunchi și săruturi

nu mai ai

 

una singură în forma de început

te-a strâns cu noaptea spre moarte

și nu te-ai săturat

 

când te striveai mare și vertical de pieptul pădurii

v-ați iubit adânc și liber

atât este lanțul care vă leagă

acum

 

bătrânul druid cu foc în priviri

abia îți deslușește trupul sub frunze

veacuri și sacrificii

căutându-te

 

o! strigăt pârjolit!

o! clipă albă nu vii!

 

menhir

miroși a tărâm îndepărtat

te-am strigat prea mult

sunt  bătrân și unicul rămas

 

nu vrei să înțelegi

zeii morți au căzut altundeva

tânjind după oameni

 

departe ești să te vindeci!

 

lipit de pământul druizilor

bei din sângele fecioarelor

săgetând fântâni

iarăși

 

până când neputințele tale

între rotund și uitare

mai încep și sfârșesc cuvântul

doar unul rămâne pururea

și la îndemâna oricui

 

copacii se îndoaie sub Tork

și marginea de aur îi străbate în întregime

un celt și-o legendă au fost

rămânând ceva

de dincolo

 

***

 

Fragment din romanul „Cât un urlet” – Editura Minela, 2020

 

„Tabloul Sodomei și Gomorei i se înfățișează într-un potop de imagini din trecut pe care le-a ținut ascunse undeva în memorie. Copilul ei violat, cine știe de când, tocmai de către cine… de tatăl lui! De ce trebuie să aibă aceeași suferință! De ce? Tremurând, se retrase în colțul cel mai obscur al dormitorului, neuitând să ia telefonul și pe lumina ecranului scrie febril un scurt mesaj: ,,Ajutor! Povestea se repetă! Mi-e teamă de el! Ajutor! Alma.”

Hotărâtă să înfrunte monstrul, aruncă pe podea telefonul după ce șterse orice urmă de cuvinte și destinatar, apoi deschise hotărâtă ușa. Înainte de a vedea ce se întâmplă acolo, înainte de a deschide gura și  de a scoate măcar un sunet, căzu întunericul. Acum, crucificată pentru vina de a fi un deșeu, abia respirând, bolborosește:

–  Nu ești cel pe care l-am cunoscut, spuse resemnată Alma.

–  Nimeni nu mai este, decretă sec Bruno în timp ce îi astupă gura cu o bucată de pânză, improvizând un căluș.

Ieși din cameră trăgând ușa după el, nu înainte de a o  ucide din priviri. În întuneric, Alma se învinuiește de slăbiciunea ei, de lașitatea de care a dat dovadă. În loc să-l fi luat prin surprindere, să fi urlat sau să-l fi lovit cu ceva, paralizată s-a retras în întuneric scriind cuvinte. Alma nu știe că deja îi sesizase  prezența dincolo de ușă și că fiara era pregătită pentru orice. Poate cuvintele scrise pe ecranul albastru vor fi salvarea! Cine știe… îngerii, demonii, lumina, întunericul?! Cine știe ce și cum va fi? Deocamdată, jură să lupte cu moartea, să-l doboare pe acest demon tocmai cu pâlpâirea ce se zbate în pieptul ei, până când Cerul se va îndura să-i aducă ei și fiului său Justiția.

,,Prinde-mi, Doamne brațele! Dă-mi limba adevărului și tăișul focului căci eu, Alma, vierme întrupat din mizeria lumii, cu sfârșitul croit pe măsură, nu voi renunța să-mi crestez carnea celor douăsprezece nopți și celor douăsprezece zile pentru ca susținută de Numele Tău să-mi trăiesc spaima, așteptând Aripa și Dreptatea. Mângâie Tu mersul desculț al copilului meu și ocrotește-l cu dragostea-Ți pentru Unicul Tău, scriindu-i viitorul din aceste cuvinte! Nu implor viață pentru mine, nu implor o așa viață pentru Ricardo! Te implor, doar din măreția Ta să-l cioplești dintr-o aură de înger, salvându-i sângele și sufletul! Ocrotește-L după voia Ta!”.

Îngenuncheată lângă pâlpâirea care-i mărturisește despre chipul Iudei și ascuțișul sabiei, zugrăvește o mică icoană pe lutul ei, legănându-și moartea prin ochii întunericului. În această zi de aprilie a anului 2006, nimeni nu aude, nimeni nu vede cum cerul se varsă într-o rugă reală până la tăcere.

(…)

Fiecare zi începe și se termină cu o rugăciune devenită rozariul desprinderii dintr-un mormânt prea îngrozit să se scurgă din trup. Almei îi e îndeajuns să-și vadă fiul supus izolării și zvâcnetului ritmic al perversiunii celui care se folosește de subterfugii mizerabile ca să înțeleagă inutilitatea supraviețuirii. Între moarte și singurul lucru pentru care încă respiră, între coșmarul drogului și frigul umilitor al capcanei în care un gol imens nu are nicio legătură cu femeia de dinainte, cuvintele către Dumnezeu sunt  doar închipuirea eliberării. Libertatea ei și a lui Ricardo… ca să ce? Ricardo crescuse ferecat în această îmbălsămare pe viu de către o bestie care-i este pământ, așezare, cer și loc nevăzut. Viețuirea în ,,buncărul-giulgiu” e cumplită! Imaginează-ți gheara unei creaturi coborâtă din întunecimi care insistă să-ți convingă spiritul că nu există lumină sau reflexia lunii, mai rapidă decât cel mai puternic drog ce te distruge fizic și emoțional…

Trecuseră în goană șapte ani fără ca bietele suflete să știe. Ricardo se înălțase cu câțiva centimetri buni, dar pielea străvezie, slăbiciunea trupului și ochii înfundați în orbită trădau lipsa unei alimentații sănătoase, a ieșirii în aer liber, a contactului cu alți copii. La aproape 12 ani, cu glezna prinsă într-un lanț greu și zgomotos la orice mișcare, încă mai răsfoiește cărți de colorat, descoperind regate și animale fără să le știe numele. Așezat pe un covoraș lângă piciorul patului, ușor înclinat spre mulțimea de cărți care încă reușește să-l surprindă după ce a parcurs-o, colorat-o și recolorat-o de mii de ori, ținând între degete o carioca verde mai robustă decât construcția oaselor lui, Ricardo rupse tăcerea.

–  Mami! Mami! Ce faci? Dormi? Offf… mereu dormi! spuse bosumflat. Sunt singur, mami! Nu mă lăsa singur, te rog frumos! Uite! Promit că îți dau, așa cum mi-ai cerut, o carioca. Am să ți-o dau pe asta verde. Știi de ce? Pentru că îmi place cel mai mult! Hai… trezește-te!

–  Mmm…! Nu dorm, Ghinduță! Îmi odihnesc ochii și gândurile, răspunse Alma cu voce firavă. Dacă îmi dai ce mi-ai promis, mă apropii de tine și vom începe jocul nostru.

–  Daaa! bătu din palme băiețelul. Eu deja am ales cartea și povestea!

–  Și care ar fi? întrebă femeia în timp ce coboară din pat pe podeaua de beton, încercând cu efort să-și târâie trupul spre copil.

–  Băiețelul cu aripi. Asta o vreau! Este cea mai frumoasă!

 

Despre cărțile Marianei Cornea s-a spus nedrept de puțin în aceste rânduri. Sper să fie descoperite și de voi, dacă deja nu sunt și să completați!…

În episodul viitor vă voi prezenta un cititor și exigențele sale. Asta fiindcă, iată, mai toți aspirăm la titlul de mare scriitor, râvnim aplauze, premii, înscrieri la uniuni… titlul de „cel mai cititor dintre pământeni”, acesta rămânând mereu vacant!

 

ultimele

SĂ TRĂIM CU BUCURIE! – Cecilia Maran

Să trăim cu bucurie, un roman autobiografic semnat de doamna Cecilia Maran, publicat la Editura Art Creativ, în vara anului 2022, reprezintă o cronică...