Scrisul ca terapie, refugiu sau apărare a identității 

Mulțumesc pentru că distribui

Vă propun o abordare ”din interior” a literaturii create de românii din Italia.

Comunitatea românească în peninsulă fiind numeroasă, inevitabil și complexă, poate chiar și complexată, în fața marii culturi italiene își apără rădăcinile prin creația artistică, îndeosebi prin scris.

O cât mai corectă radiografiere a vieții literare românești nu poate fi rezumată la un articol, fapt pentru care, vă încerc răbdarea și curiozitatea cu un serial. Acest prim episod îl dedic intenției de a surprinde curentele și tendințele, influențele, dar și metehnele scrisului românesc din Italia.

Primele condeie care s-au făcut remarcate au fost ”ascuțite” de mâna femeilor îngrijitoare, badantele.

Ele au scris despre suferințele subite în munca lor, despre continua strădanie de a se integra în țara de adopție, fără a-și lepăda originile – fie în versuri, oscilând între ”vaivaisme” și realismul pur, imitând maniere literare considerate acasă depășite, fie scurte povești ori chiar romane.

Scrierile, în mare parte, evocă motivele emigrării și dorul de acasă, dar și dificultățile vieții de emigrant, contactul dramatizat cu realitatea neașteptată: discriminare, defăimare, umilințe și o muncă istovitoare.

Limbajul literar al acestor condeie se distinge prin utilizarea multor cuvinte din limba italiană modificate, ”rotaliane”, ca să folosesc un termen consacrat care nu îmi aparține, ajuns aici un apreciat nume de ziar.

Din biblioteca autorilor români din Italia, lăsăm la o parte ”operele” despre care s-ar putea spune că sunt doar încercări parțial reușite și le vom privi cu precădere pe acelea care pot anunța un curent literar distinct, emigrantismul.

Poeziile sau narațiunile din acest curent literar folosesc metafora greu de asimilat atât pentru români, cât și pentru italieni, meritând spus faptul că nu se scrie doar în limba română.

Nu este vorba despre o încifrare excesivă sau despre o metaforă  autentică în sensul de intraductibilitate, ci despre izvorul metaforei, sufletul confuzat între două lumi. Un fel de purgatoriu în care se naște un scriitor care nu se știe unde ne va duce la final prin opera sa, în infern sau în paradis!

Românii emigrați sunt percepuți ca exact ceea ce sunt, emigrați, în ambele țări, atât în cea de origine, cât și în cea de adopție.

Dorul le-a devenit continuu, oriunde s-ar afla: în Italia le lipsește teribil acel acasă, iar în România, când se mai întorc uneori, le lipsește Italia, fapt care explică de ce metafora și întregul scris al acestor condeie este profund autentic, dar, totodată și anxios, un catalog, aș spune mai bine insectar, al frustrărilor.

Sunt și autori care s-au desprins de tendințe, creându-și voci personale, publicând cărți care ar merita să fie în atenția cititorilor din România și mai ales a criticilor literari.

Pentru un scriitor emigrat este mai greu să pătrundă în elita literaturii din România și asta fiindcă, probabil, elita respectivă este doar una confecționată artificial, poate doar un club exclusivist autointitulat elită sau pur și simplu se pretinde mai mult de la un autor umblat prin țări străine!

Cu toate acestea, până și marile edituri au publicat opere ale emigraților, unele marcând un relativ succes.

Revenind la scrisul ca terapie, refugiu sau apărare a identității – ceea ce se simte că lipsește la majoritatea autorilor emigrați – este lectura dincolo de Facebook, lectura temeinică a marii literaturi.

Pe vremuri se citea mai mult iar mulți dintre scriitorii de astăzi au rămas doar cu ceea ce au citit pe acele vremuri! Excepțiile confirmă regula, desigur, sau mai bine spus, ajută să răzbată, să-și creeze opera autentică.

Altfel, scrisul rămâne doar o terapie, de uz strict personal, un refugiu divulgat, o apărare prin vanități gen ”mândru că”!

În Italia ultimilor treizeci de ani au apărut, cum este și firesc – datorită crescândei comunități românești – reviste și ziare, posturi de radio, cenacluri și chiar edituri în limba română.

Majoritatea ziarelor și revistelor românești sunt dedicate socialului, puține rămânând exclusiv de cultură, iar acelea care sunt supraviețuiesc prin naivitatea sau încăpățânarea fondatorilor.

Cartea românească, fie actuală sau nu, se mai bucură de o timidă atenție, dar pe ascuns ori la cenacluri. Nu prea vezi pe mijloacele de transport în comun români citind.

Dintre copiii românilor din Italia foarte puțini sunt atrași de limba și literatura română, deși sunt cursuri de Limbă, Cultură și Civilizație Românească (LCCR), organizate cu finanțare guvernamentală de la București.

Or fi voci mai optimiste care ar contrazice ceea ce afirm, dar, personal, rămân cu amărăciune convins că sunt prea puțini, raportat la numărul lor prezent în peninsulă.

Dacă în România generațiile tinere aduc mereu un aer proaspăt literaturii, aici, în comunitatea românească din Italia ”aerul” rămâne respirat cu precădere doar de generațiile ”de multă vreme” tinere!

Traducerile din literatura italiană actuală sunt rare, unele realizate neprofesionist și, invers, cele ale literaturii românești. Mai rău stă dramaturgia, ar părea că nimeni nu mai vrea să scrie teatru, marea majoritate alegând poezia sau narațiunea, cumva autobiografică, gen ”povestea mea”!

Pe fondul grav și pesimist cu care am început această serie de articole despre comunitatea românească din Italia, ar părea că m-am sabotat, descurajând atracția voastră pentru cele viitoare.

Ei bine, cu riscul ăsta, vă promit să vă aduc nume de autori și operele lor, care cu adevărat au marcat succes la public și la concursurile importante, interviuri cu cititorii români din Italia, astfel, poate vor afla și scriitorii de ce unii au succesul dorit iar alții nu.

Scrisul doar ca terapie, refugiu sau apărare a identității nu este neapărat de succes, dar rămâne fără îndoială unul dintre puținele mijloace de ”mântuire” ale sufletului emigrat, odată cu trupul înregimentat muncilor grele pentru, să zicem, un viitor mai bun decât ar fi fost posibil, rămânând acasă.

Radiografia curentelor și tendințelor, influențelor, dar și metehnelor scrisului românesc din Italia nu se încheie aici, ar fi nedrept de succint și deloc cuprinzător. Voi încerca prin exemple concrete, dovezi, pe parcursul viitoarelor articole, sperând să ”promovez” astfel praful așternut peste cărțile care merită ceva mai bun – ochii, mintea și sufletul cititorului de oriunde s-ar afla.


Mulțumesc pentru că distribui