Revista Vocativ

supliment cultural

editorial

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •  

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

În Italia am ajuns la sfârșitul carantinei în care cu toții am căutat, poate, o cale de scrutare a înţelesurilor, care au rămas, pentru o vreme, încuiate. Și parcă ştiam că totul trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului.

În succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, acum e nevoie de o întrebare: oare nu cumva ne-am obișnuit atât de mult cu statul în casa?

Eu am fost dintotdeauna o Hikikomori. Am simţit nevoia de tăcere pentru a mă auzi mai bine, pentru a descâlci firele acelui drum care mă va purta înspre mine însămi.

Veșnica aventură a căutării.

Acest gând m-a trimis chiar la dilema shakespeariană a lui „a fi sau a nu fi”. Acest segment al istoriei pe care o trăim ne face să ne recunoaștem destul de mult în dilemele hamletiene sau, poate și mai mult pentru unii, în confuzia macbethiană. Sau mai rău, alții sunt la suprafața lucrurilor ce par lipsite de sens, a lumii ce pare lipsită de sentimente.

O lume, probabil, înecată într-un fluviu al greșelilor și al aparențelor.

Probabil vom fi obligați să construim un centru de reorganizare a realității. Cea pe care am trăit-o până astăzi s-a bruiat, imaginea e mai puțin clară. Acea realitate pe care cu toții o blamam, ca fiind, uneori, apăsătoare. În acest răstimp, s-a făcut tot mai simțită absența ei vinovată.

Poate chiar o nouă fotografiere a lumii. O nouă matematică a mulțimii.
Mi-am permis, măcar teoretic, să nuanțez o idee.

În toată această perioadă, am perceput o nouă convenție a timpului. O nouă realitate în interiorul conștiinței noastre. O altă față a omenirii. O revelație a umanului. Dintr-o dată, avem mai mult timp. O fi devenit lumea un „panopticon” a lui Bentham?

Am visat mult, vise lungi, din care am notat doar esențialul, doar nucleele.

Omul a fost pus față în față cu sine, cu dublul său, cu universul și chipul său. Pe parcursul acestei întâlniri, într-un dialog al conștiinței, omul a intrat într-un joc-dialog cu dublul său în cele mai ascunse cotloane ale sale. Mărturisiri, noduri ce gâtuie, umbre, oglindiri repetate, regăsiri.

Glosa devine tot mai greoaie, scrierea pornind din miez. În această țesătură a spiritului, incursiunea e tot mai erudită. Vom fi purtătorii unei conștiințe noi, în căutarea propriei identități și, sper, nu robotizați, oameni – mașină. Să fie un nou început, miracolul unei înnoite descoperi. Nu suntem doar „o lume de piese anatomice” cum spunea Steinhardt. Sper să nu ne fi pierdut spontaneitatea gesturilor și să fi găsit, în tot acest timp, un spațiu al libertății, doar al nostru; rătăcirea în tenebre să se fi spulberat. Sper ca fiecare dintre noi să fi cucerit calea urcării în lumină, cea dezvelită de umbre.

…neamorţind în stereotipii pe treptele omenirii.

Toţi avem speranţe, dar și iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem. Unii se roagă cu ochii închişi, alţii poate se oferă nerostirii, îşi închid cuvintele într-un cufăr poleit; sunt cei fără de zgomot, ce nu vor să mai audă nimic ca să nu mai fie răscoliţi.
Pentru alții carantina a fost timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi ce prea mult a pribegit.

Prea multe clipe au trecut pe arcada timpului… poate uneori prea multe.

Vom vorbi o nouă limbă, grai neauzit, vom folosi cuvinte cu înţelesuri diferite; vom fi convertiţi la o nouă retorică. Să fim, totuși, acele suflete care se vor duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul are miezul adamantin, într-o rostire pură.

Plecând de la o ironie a lui Nietzsche, – care spunea că dacă te uiți atent și destul de mult într-un abis, vei observa că și abisul se uită la tine -, m-am gândit că uitându-mă prea mult la acest virus, care a bulversat omenirea, se va uita și el, cu mai mult interes, la mine și că mă va urmări.

Volens nolens, va trebui să-l acceptăm pe noul nostru vecin, indezirabil, ce-i drept.

Și dacă tot suntem la banchet cu oaspetele nepoftit, mi-am spus că nu ar fi rău să-i convoc și pe Camus, Noica, Rimbaud, Colette, Istrati și personajul lui Rebreanu, aflat și el într-o formă de „izolare ” și pe care l-am învățat italiană.

Să nu fiu chiar singură, mi-am spus, ci chiar în mijlocul acestui hexagon format din prietenii mei, ca într-o sărbătoare intelectuală, în care nu am contenit să caut cu acea febrilitate a scormonitorului.
Da, să scormon în concretul literaturii a fost ca o mântuire.

Cuvintele au duh, stârnesc sonorietăţi secrete, iar această întreagă perioadă are o gramatică solitară. Năzuiesc să cred că nicio desluşire a acesteia nu va rămâne o tainică. Probabil se vor genera metamorfoze, se va reconfigura realul, într-o fonetică plină de mister.

Și cu toate acestea, „ce extraordinară este, în pustiul mărilor și al întinderilor moarte, ivirea făpturii umane!”, spunea C. Noica în „Povestiri despre om după o carte a lui Hegel”.

Ce ați citit e doar o glosă pe marginea unui text, în exigența momentului.
O artă a vorbirii cu mine însămi.

Am încercat să las și eu, om al humei, o dâră de ulei de levănțică, in acest netimp, într-o lume a codurilor, în care cea mai importantă ţesătură e cea a sufletelor, sacre altare ale fiinţei.

 

scris de Alina Monica Turlea


Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •