Categorie: poezie

  • Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    mare lasă-mă să-ţi spun ceva

    ottilia-ardeleanu-300x300 Ottilia Ardeleanu - melancolia este fericirea de a fi tristviaţa m-a chemat la întânire eu nici nu ştiam cine este
    îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
    m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum îşi lasă fluturele coconul
    am avut mai multe mame dintre care una patria
    nu puteam să-i spun pe nume până nu am vizitat logopedul
    prima oară de cuvântul iubire acolo am aflat
    mai aveam mult până să experimentez
    pe carnea mea am plâns dezbrăcată de mentalităţi
    pe urmă am ajuns pe planeta bărbaţilor şi
    nu ştiam cum să mă comport aici nu mai era de îmblânzit o vulpe
    aici era vorba de vânătoare zveltă mă aruncam în ape mă
    scufundam ura trecea glonţ pe lângă mine gata să mă nimerească
    am asimilat întâiul cuvânt din abecedar singurătate
    nu am trecut clasa de la sine înţeles că eram
    altfel toate lucrurile grele au trecut
    mai întâi pe la mine ca pe la un controlor de bilete pentru moarte

    după ce te-am întâlnit m-am minunat de parcă aş fi descoperit
    o nouă planetă iluzia că voi putea să fiu însămi fără intervenţii războinice
    dinafară cerul se vedea cât o secure care îmi tăia speranţa în două
    şi o băga pe focul unui amurg în plină ocupaţie

    portret în schimbare

    când ies din mine cu ochii închişi trupul
    pe care îl port de obicei stretch
    se moleşeşte şi cade ca o rufă

    mirosul lui adulmecat de departe atrage
    oamenii poartă figuri dali sufletul şi
    umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
    manifestaţii de culoare

    cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
    pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
    îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
    o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori

    să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
    în stradă actorul deghizat cu sinele meu
    încercând să mă joace
    un rol secundar de funcţionar muncind zi
    lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă

    bănuieşte ce vreau îmi face loc
    apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
    Dumnezeu mă salută de pe punte

    despre un artificiu de vreme

    în ţinută militărească toamna
    aşa tânără mi se pare
    de parcă ar fi schimbat data
    un administrator face artificii
    să meargă brici timpul
    taie în carnea mea moale
    proaspăt bronzată cu soarele
    ca un costum de baie sexi

    şi dă raportul oamenilor de orice fel
    cu mâna la chipiu îi scapă câteva gânduri
    pe-o creangă se răvăşesc într-o armonie
    numaidecât înţeleasă
    filarmonic îşi numără zilele până la
    următorul eveniment aplaudat
    cu artificii de calcul

    se petrece uman
    cu fumuri şi lichid în arome
    şi câţiva paşi de defilare
    simularea zborului frunzelor pe harta
    păzită zi şi noapte
    de mine mă tem de mişcările astea care
    ar putea declanşa
    neliniştea unei iubiri
    fără graniţe

    totul e să mergi până la capăt

    dăduse toamna în oameni
    dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul
    iubitule
    să-l luăm cu noi
    mai singur ca niciodată mai neîncrezător
    a intrat în vorbă o turbulenţă bizară ne îngrijora
    nu ştiam nici măcar unde să-l lăsăm
    dacă să-l lăsăm şi de ce
    importanţi ca fructele dorite dintr-odată
    ne-a întrebat dacă ne iubim şi cât de frumos toamna făcea cununi
    din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
    aşa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
    şi mi s-a părut că vrea să curme
    distanţa până la el
    mi-era mai dragă viaţa de teamă poate un noian de frunze acoperise
    parbrizul nu mai vedeam
    în afară era pustiu dumnezeu
    ne încerca
    acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii
    stârnit de aici
    din sacrificiul cuvintelor

    e atât alb care vine spre mine

    cât de haină să fii inimă
    să te hrănesc cu sângele meu
    şi să-mi refuzi orice intervenţie
    de a te face mai bună decât eşti
    lasă mâinile astea curate să deschidă o uşă măcar
    acolo unde iubirea e
    ca un puşcăriaş care nu a văzut de ani lumina
    în timp ce tu îi pui lanterna în ochi
    se fereşte involuntar şi dureros fuge
    în multul întuneric obişnuit
    să se dea bine pe lângă oameni singuri

    cineva doreşte să intre încet
    să aerisească locul umed să schimbe
    ceva pe culoarele obscure mirosind greţos a
    singurătate
    zănatico ai pus gratii
    de parcă de obiecte de fier ai tu nevoie acum
    în loc de-o mână care să-ţi armonizeze
    pulsul pe muzica destinului

    se lasă atât de alb înăuntru
    liniştea care nu doare
    căldura unui anestezic molatic
    ademenitor viaţa pare o navă
    lovită de stânci după ce ai trecut
    prin moarte scapă cine poate

    îmbibate cu tăcere

    luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
    ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
    avem viaţă scurtă
    un fel de carpe diem

    străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
    de pe lună suntem infraroşii
    ne iubim
    pe o anume frecvenţă
    de mână clădirile se fac mici
    în umbrele noastre
    sunt lucruri nespuse

    muzica se lasă în flaute de nori
    strânşi în palme întocmai unui nod în care
    păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

    alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
    şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
    care încă mai crede în
    filozofi
    noi avem nălucile noastre
    ne ţin de urât
    aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
    să nu se prăbuşească

    melancolia este fericirea de a fi trist

    nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
    orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
    că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
    doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
    pentru a transforma totul în poezie

    am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
    ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
    protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

    dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
    pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

    dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
    singurul lucru de care depindem este iubirea

  • Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    CURRICULUM VITAEichim-dumitru-239x300 Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Cine oi fi
    că n-am râvnit
    privighetorii glasul,
    nici lebedei
    visul
    de fulg în albă arcuire
    cu izvodiri de opt
    înscris pe pragul clipei,
    nici pajurei
    majesticul aripei,
    nici curcubeul,
    nălucindu-l zarea,
    nu știu cum se îmbracă,
    nici să-i închei culoarea
    cu florile de mazăre.
    Ce fel de pasăre
    oi fi?
    Că haina din stihiră mai săracă,
    croită din cenușă de târziu,
    nu ar putea să-ntraripeze
    nici ultimul cocor.
    Să vă răspund? Nu știu.
    Ce pot, și-s sigur să vă spun,
    că îngerul meu păzitor,
    nu-i cel ascuns
    printre bujori de epitaf,
    ci vrăbiuța ce se scaldă-n praf.

    CERC ÎN LINIE DREAPTĂ

    Ca să nu mă vadă oamenii
    mă opresc la marginea lor,
    ca orice copac obișnuit.

    Am fost de multe ori copac.
    De unde-ar fi-nvățat,
    copilăria mea,
    cu genunchii mereu zgâriați,
    jocul cu cercul altfel
    decât după cel
    din trunchiul pomului oprit?

    Ano –
    nume mai mult
    decât râvnitorului cerc
    de-a străluci-n rotund de inel –
    ca pe-o fântână te zidesc
    în piatră și stih
    și iarăși în piatră de bazalt,
    cu Dumnezeu
    în străfundul abisului înalt…

    Amintește-ți de piatra lui Iacob
    și scara-n spirală cu îngeri…
    Dă-mi mâna,
    e timpu-nflorindu-și netimpul,
    când unul prin altul
    zborul ne cere sorbirii
    de cerc, dar în linie dreaptă,
    cum numai luminii
    i se urcă spirala
    treaptă cu treaptă.

    DIN UMBRA PENIȚEI

    Știe ochiul tău de ciută
    când privirea-mi ți-l sărută?

    Dacă-ai ști, dacă-ai ști,
    mărul n-ar mai înflori.

    Vrei din roșu, sau din verde,
    stih nescris să te dezmierde?

    Trandafir lângă pelin…
    Vii cu mine-ntr-un rubin?

    A, ceri cântec… Care-l vrei
    să-l răsar din nopți de tei?

    Știu-l, știu-l, bine-l știu.
    Nu ți-l dau, mă fac târziu,

    iar tu preschimbată-n fragă,
    n-ai mai ști cât mi-ești de dragă…

    MI-A-NFLORIT PRUNDUL LIVADĂ

    Hoțoaică și ștrengăriță
    m-a furat de sub peniță.

    Buchea să mi-o scuture
    mi-a trimis un fluture,

    pe velină, scris de mână,
    la-nceput de săptămână.

    Pe la jumătatea ei
    mă striga din urmă-un tei,

    c-a aflat de mine că
    șapte-s tot – duminecă!

    Taci, narcisă prinsă-n coadă!
    Azi, chiar prundul mi-e livadă…

    UMBRĂ-A FLORII DE GUTUI…

    • Umbră-a florii de gutui,
      poți tu vorba-mi s-o descui?
    • Prin cuvinte tot cuvint,
      dar n-am cheia de argint.
    • Fir și gând de borangic,
      unde nodul să il zic?
    • Încearcă și te-ngutuie
      dor cum prin lumini se suie.

    Spre ospăț tâlcului rază?
    Adu-i cerul din turcoază.

    • Când iubești unde ți-e ghimpul
      de nu te mai află timpul?
    • Il dau ac de foc albinii
      ca să coase strai luminii.
    • Sprâncenatei de lăstun
      să-ndrăznesc zboru-mi să-i spun?

    Stea îi licăre în pleoape
    cum s-o chem să se-adape?

    Stih cu stih, cum s-o cuprind
    în zidire de colind?

    Floarea ta din mine du-i,
    doar o zi să-i fiu gutui!

    COROANĂ DE COPAC

    Iubește-mă
    cum numai copacii
    știu să iubească.

    Fără cuvinte.

    Îmbrățișarea –
    sorbul rădăcinii
    până-n străfundul lutului
    născător
    al luminii.

    Timpul lor?
    Primăvară sau toamnă-
    tot frunză.
    Veșnicia?
    E-n clipa de floare
    împrumutată
    din fântânile soarelui.

    Când copacii iubesc,
    orice creangă e gata de fluier,
    fărădelege e tot ce-ar fi lege.
    Înțelepciunii de vrej –
    artezianul poem al Iubirii!

    Când vei jura,
    pe scriptura din trunchi,
    palmele tale-n fior
    vor auzi cum inima lor
    cioplește-o icoană.
    Va fi pentru Cel care
    fiecărui copac îndrăgostit
    i-a dăruit
    cea mai frumoasă coroană.

    TABELUL LUI MENDELEEV

    Am căutat prin cărți,
    ce pe sub bancă le citeam odată,
    cum poți să cucerești
    o inimă de fată
    să înțeleagă c-o iubești,
    dar toate mi-au rămas fără folos,
    cu sfaturi seci,
    precum statuiele cu filosofii greci
    care privesc tembel la tine
    cu ochii-ntorși pe dos.

    Ea e cu totul altfel!
    Zvârlugă de sprințară!
    Nu stă să te asculte ca o bleagă
    să o compari cu nimfe, prințese și lalele,
    să-i spui că are aripi de fluture, de mac.
    Nu o cunoști –
    îți dă cu ele-n cap!
    De-aceea-mi este dragă.

    Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,
    când toți plecau acasă din liceu,
    pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)
    doar ea și eu –
    cuminții învățând la lecții de chimie!
    Eram din clasă cel mai bun elev,
    dar pretindeam că nu-nțeleg
    tabelul lui Mendeleev
    și o rugam mereu
    să mi-l repete.
    Era cea mai frumoasă fată,
    cum alta nu văzusem între fete,
    iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,
    dar niciodată nu am îndrăznit
    să-i spun că o iubesc,
    sau alte vorbe meșterite de iubire.

    …dar într-o seară,
    ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,
    avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,
    și pentru prima oară
    buzele noastre s-au chemat ecou.
    Tabelului ce rămăsese în ruină
    descoperisem elementul nou,
    dar nu i-am spus sărut,
    că nu era cuvânt,
    ci frică născătoare de lumină.

    BILEȚEL DE ÎMPĂCARE

    Învață-mă
    așa cum sunt;
    ca pe o lecție de școală.
    Uneori,
    când ți se pare
    că-s mai greu de-nțeles
    ( nu-s totul floare,
    că și cucuta și patlagina
    mi-s rubedenii)
    cheamă vântul
    să-ntoarcă pagina
    și-ntreabă liliacul:
    ”Ce ți-a spus despre mine
    de-ai învățat atât de frumos,
    cum nici un cântec nu a fost,
    să coși a denie
    luceafărul cu violetul în miros?”
    Din crengile lui,
    numai nespusul din primul sărut
    învață-l pe de rost.

    DOUĂ CRENGUȚE DE BRAD

    Două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…
    Lăsați neatins pridvorul de crin.
    Lumina de seară nu merită și ea
    Odihna curată și fără suspin?
    Nu secerați cu luna
    Nici iasomie,nici narcise,nici lalea,
    dar, mai ales, n-aduceți trandafiri
    ca jertfă-n lotca somnului.
    Numai ei au știut să coase în psalm,
    Maicii Domnului,
    porfira și visonul Bunei Vestiri.

    Iar tu lumina
    singurătăților mele de pin,
    ai grijă să nu afle grădina
    că puntea de la vad
    mi-a fost stropită cu apus și vin,
    nici să nu dai răspuns
    de întrebată fi-vei
    de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.
    Doar numai ție-ți spun
    că pentru zbor
    două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…

    Dumitru Ichim
    Kitchener, Ontario