Categorie: poezie

  • Medalion Liliana Smerea Vacaru

    Medalion Liliana Smerea Vacaru

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață!
    Să fii atent la gust! Să fie potrivită!
    Nici dulce-nici amară, nici caldă-nici cu gheață,
    Așa cum e mai bună și merită servită!

    Dacă îmi place gustul, să-mi dai chiar sticla-ntreagă!
    Treptat și cumpătat s-o beau până la fund!
    De-o fi să îmi devină din ce în ce mai dragă,
    Să-ți cer o altă sticlă s-o beau de la-nceput!

    Am auzit că totul depinde doar de tine!
    Că trebuie s-amesteci mai bine, mai intens,
    Altfel rămâne gustul plin de amărăciune
    În cupa celui care n-a prea avut de-ales!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
    Și muzica să-mi cânte un ritm ușor de vals.
    Iar pentru primul fel vreau ciorbă de speranță
    Șî visele să-mi zburde pe ring în pași de dans!

    La felul doi aș vrea fillè de bucurie,
    Ornat pe ici pe colo cu zâmbete, cu râs,
    Și ca desert aș vrea un tort de fericire
    Să îl împart cu cei care cu mine-au plâns!

    Mai toarnă-mi ospătare un pahar cu viață
    Și lasă-mi timp să-l beau…să-l sorb ca pe-un răsfăț!
    Mai toarnă peste-amar o gură de dulceață,
    Căci… să simt gustul vieții, abia acum învăț!

    Dedicată scriitorilor tuturor formelor de literatură!

    Să vă fie mintea veșnic creativă!
    Tocul și cerneala să nu vă lipsească,
    Iar povestea scrisă, vă doresc să prindă,
    Rădăcini adânci și prețuire aleasă!

    Fiecare frunză, muză să vă fie!
    Ciripit de păsări, apa de izvor…
    Așezate-n proză sau în poezie,
    Cu iubire scrise, pe pagini de dor!

    Viața să vă fie râu de bucurie,
    Slovele vă curgă lin, precum un cânt,
    Să rămână pururi scrise pe hârtie,
    Pentru orice suflet, hrană peste timp!

    La tine nu renunț!

    Mi-ai viscolit în suflet viață precum o iarnă mânioasă.
    Și m-ai trântit și m-ai rănit din ce în ce mai furioasă.
    Abia mă ridicam să merg și iar primeam o lovitură!
    Și nu ți-aș fi cerut prea mult, doar o fărâmă de căldură!

    Știai că te iubesc enorm dar nu te-ai îndurat!
    Nici când de disperare am plâns! Eu totuși am luptat
    Să-ți intru-n grații, să mă simt iubită…
    Dar tu precum furtuna… treceai dezlănțuită!

    Ai măturat în grabă tot ceea ce-am iubit!
    Te-ai bucurat de lacrimi, de cât am suferit…
    Mi-ai mai lăsat adesea ( Mulțam’ pentru îndurare!)
    Pe cerul plin de nori, un răsărit de soare!

    Când mă credeam iubită–mi-ai dat dezamăgiri.
    Pe când credeam în vise–mi-ai dat neîmpliniri.
    Pe când eram convinsă că știu câte-un răspuns,
    Tu, ca o profesoară, veneai cu alt enunț!

    Dar Dumnezeu mi-a dat putere și speranță
    Și-o dragoste imensă chiar pentru tine Viață!
    Și dacă pân’ acum m-ai pus la încercare,
    De-acum încolo cred că-mi ești cumva datoare!

    Să nu-ți treacă prin minte acum să mă trădezi
    Și pe nepusă masă să mă părăsești!
    Oricât ai fi de crudă eu țin să te anunț
    Că te iubesc Viață! La tine nu renunț!

    Doamne nu-mi lua măsura

    Cum trăia odată omul
    Fără gânduri și averi?
    Cum rodea odată pomul
    Doar cu ploaia de la cer?

    Cum din prea puținul lui
    Omul dădea și la altul?!
    Astăzi cauți milă?…Nu-i!
    Că e mai sărac… bogatul!

    Erau zilele mai lungi?
    Erau nopțile mai scurte?
    Cum era timpul pe-atunci?
    Oare cum s-a stins sau unde

    A dispărut parcă deodată
    Ca o stranie nălucă,
    Lumea aceea minunată
    De pe când eram eu mică?!

    Era greu! Mi-aduc aminte
    Viața-n arșița de vară.
    Cămașa unui părinte
    Îmbibată de sudoare!

    Dar era atât de bine
    Când, după o zi la sapă,
    Cu-n surâs de mulțumire,
    Ne lua în brațe tata!

    Mama pusă la-ncercare
    Ne certa, ne alinta,
    Iară seara la culcare
    Cu povești ne adormea!

    Mi-am julit ades genunchii
    Cățărându-mă-n cireș
    Sau când valurile vieții
    M-au trântit atât de des.

    Dar o spun fără rușine:
    Suferințe am avut.
    Dar ca sufletul din mine
    Chiar nimic nu m-a durut!

    Aș minți să spun: Odată
    Era lumea ideală!
    Dar era mai educată
    Chiar de n-avea multă școală!

    Exista respect, iubire,
    Cinste și înțelepciune!
    Astăzi din nefericire
    Sunt atât de rare-n lume!

    Tot mai reci, tot mai distanți
    (Mulți trecuți prin școli alese),
    Tot mai răi, mai aroganți…
    O lume de…interese!
    ………………………………………

    Doamne nu-mi lua măsura
    Pentru tot ce e firesc!
    Să nu uit învățătura:
    Aproapele să-mi iubesc!

    Dacă n-aș mai lăcrima
    De necaz sau bucurie,
    Poate nici nu mi-aș da seama
    Că trăiesc și mă simt vie!

    Dă-mi putere, timp, răbdare,
    Suflet ca să pot ierta!
    Pentru rele dă-mi uitare
    Întru mare, slava Ta!

    Întârziata

    Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat
    Că timpul meu devine mai ciudat.
    Și-n tot ce îmi propun că este de făcut
    Îmi este timpul din ce în ce mai scurt!

    Încerc să îl lungesc cum pot mai bine
    Dar parcă ar avea ciudă pe mine!
    Oricât m-agit (căci sunt o agitată),
    Nimic nu-i de făcut: Sunt o întârziată!

    Un melc mă simt, sau broasca cea țestoasă
    De parc-aș duce-n spate, atât de grea, o casă
    Și doar mai ieri credeam că timpu-mi aparține
    Și pot să îl împart cum vreau și cum mi-e bine.

    Azi toate oasele mă dor cumplit,
    De la apus și pân’ la răsărit.
    Iar ziua calc cum pot peste durere
    Și bunul Dumnezeu îmi dă putere!

    Dar parcă nu de-ajuns, ca să le fac pe toate.
    (Cred c-am să-ntârzii la propria mea moarte).
    Căci totuși n-aș lăsa nimic neterminat!
    Dar cine știe timpul ce mi-a rezervat?

    Cert și incert

    Mă bat cu umbra cap în cap,
    Când vreau să fug de ea… să scap.
    Când nu-nțelege că nu vreau
    Să stea și ea pe unde stau!

    Mă bat cu propriul meu cuvânt,
    Când îl îndrept dar iese strâmb!
    Și-apoi oricât aș încerca,
    Eu, înapoi nu-l pot lua.

    Mă bat cu tot ce e nedrept,
    Dar și cu inima din piept
    Când suferă că toate trec!
    Și n-are timp pentru regret!

    Mă bat cu sufletul din mine,
    Că de-ar fi fost să fie pâine,
    De mult mi s-ar fi terminat!
    ( Dar… altceva n-aveam de dat! )

    Mă bat cu gândurile toate
    Când mă-ncolțesc înfometate
    Și rup din creier câte-un pic
    Iar eu nu pot să fac nimic!

    Doar singură să-mi mai vorbesc
    Din când în când să mă opresc
    Și să mă bucur de prezent!
    Trecutul e trecut e cert
    Dar viitorul e incert!

    Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață

    Doamne ai făcut pământul cu atâtea frumuseți,
    Omului, ca să le vadă, îi trebuiesc vreo zece vieți!
    Ai făcut Doamne lumina! Însă mulți n-o pot vedea,
    Ai făcut cărări și drumuri, însă mulți nu pot umbla!

    Ai lăsat glasuri frumoase, triluri dulci de ciocârlii,
    Însă mulți iubite Doamne, nu aud…nu pot vorbi.
    Fiecărui om lăsata-i câte-un har, câte-o menire,
    Sufletele le-ai dat bune, încărcate cu iubire.

    Însă timpul e prea scurt! Lumea îmi pare împărțită:
    Unii?!–chiar și timp au mult! Alții?!–le e viața clipă!
    Toate știu că le-ai lăsat cu un rost cu o menire…
    Lasă-i fiecărui om, cât mai multă fericire!

    Că de un timp de vreme, Doamne, mă întreb, mă tot frământ:
    De ce pruncul când se naște, vine pe pământ plângând?!
    Nu o fi că deja știe că nu va trăi ușor
    Și că-n viața asta este doar un simplu trecător?!

    Nu-i că știe ce-l așteaptă și-i deja plin de regrete?!
    Uneori îi pare lumea, că-i iadul altei planete!
    Apoi uită incidentul și crescând, pășește-n viață.
    Cât de crud i-ar fi destinul, îl înfruntă cu speranță!

    Raiul însuși i se-arată când simte că e iubit,
    Toate porțile speranței dintr-o dată se deschid!
    Însă când dezamăgirea sufletul i l-a cuprins,
    Iadul însuși se deschide atrăgându-l spre abis!

    Prea puțin ne este dat să ne bucurăm de viață,
    Unii prea dezamăgiți pierd și ultima speranță!
    De aceea Te rog Doamne, pentru atât cât noi trăim,
    Dă-ne nouă sănătate, fă-ne fericiți să fim!

    Înserarea vieții mele

    Ce repede mă prinde înserarea!
    Aproape cred că nici n-am răsărit.
    Și tot mai scurtă-mi pare astăzi zarea.
    Cât de grăbită trec în asfințit!

    Cât de grăbită mi se-ntinde toamna!
    Dar primăvară…vară…am avut?
    Mi se strecoară-n oase tot mai rece iarna.
    Cu fiecare zi e timpul tot mai scurt!

    Dar mâine?!…Mâine voi mai răsări?!
    Când înserarea tot mai deasă vine,
    Când visele din nopți se vor topi…
    Eu recunosc că-mi este teamă de-acel mâine!

    Ce repede mă prinde înserarea!
    Dar uneori găsesc frumos și-un asfințit.
    Acolo unde cerul îmbrățișează marea
    Când asfințitul pare adesea răsărit!

    Eu o frunză, tu copac

    Mi-a intrat în suflet toamna:
    Frunze galbene și frig…
    Vreau să vii să-mi alungi teama
    Și tristețea de pe chip!

    Întinzând mâna spre mine
    Fără urmă de regret,
    Să mă învelești iubire
    Chiar cu inima din piept!

    Știi că uneori mi-e teamă
    Să nu pleci cumva hai-hui
    Să nu mi te fure o toamnă,
    Cu puterea vântului!

    Și mă simt precum o frunză
    Agățată de un ram,
    Speriată și confuză
    Că nu știu ce soartă am!

    Tu te-așează aici cuminte,
    Susură-mi ca un izvor,
    Plin de-o ploaie de cuvinte
    De iubire și de dor!

    Și prin toamna care vine
    Să-mi rămâi îmbrățișat
    Parte să mă simt din tine:
    Eu o frunză…tu copac!

    Eu vreau să cred că astăzi m-am născut!

    Am închis ochii uneori cu teamă,
    Prăpăstii, când a trebuit să trec.
    Și am plătit cu lacrimi, scumpă vamă,
    Unui destin pe care nu îl înțeleg!

    Am desenat cu mintea curcubeul
    Când cerul vieții mi s–a întunecat,
    Am sufocat de multe ori ecoul
    Când de durere, inima a mai urlat.

    Am desenat cu pensula gândirii,
    Culorile, când viața m-a trădat,
    Trecut-au nopțile dezamăgirii
    Și răsăritul vesel, l-am pictat!

    Mi-am inventat o muzică anume
    Și m-am imaginat în pași de dans,
    Mi-am dat curaj că mâine va fi bine
    Și-am înfruntat viața pas cu pas.

    Iar dacă astăzi un bilanț îmi fac
    Și scad din anii vieții tot ce-a fost mai greu,
    Păstrând ce a fost mai bun, util și însemnat,
    Eu voi rămâne tânără mereu!

    Ba mai mult! Astăzi este ziua în care
    Aș vrea să joc, să râd, să cânt!
    Este a 52 mea aniversare,
    Dar vreau să cred că astăzi m-am născut!

    Orașul pustiu

    Pașii mei au traversat orașul,
    cu puterea gândului!
    Un oraș, de prea multe ori aglomerat
    dar acum pustiu!
    Ce se va alege de acest oraș?
    Ce se va alege de lumea întreagă?!
    Și lumea acum îmi pare pustie!
    O lume condamnată la închisoare la domiciliu!
    Poate meritam puțină pedeapsă!
    Prea multă invidie, prea multă răutate,
    prea mult consumism, prea multă poluare…
    Și uite unde am ajuns!
    Natura s-a răzvrătit
    și a declarat vinovată pentru suferința sa, întreaga lume!
    Cu tot răul care există în jurul nostru, un lucru corect s-a făcut:
    Natura a primit un pic de justiție- Acum respiră!
    Dar noi?! Cât timp ne va trebui să reîncepem să trăim cum trebuie?!

    Ne petrecem timpul între lacrimi și zâmbete,
    Între coșmarurile din somn și o realitate de coșmar!
    Între programe de televiziune care te tâmpesc
    și care trec într-o clipă de la milioane de morți
    la ,, va fi totul bine ”
    ( Că apoi această ultimă frază se întrezărește foarte falsă și foarte departe!)

    Ne petrecem timpul între o carte pe care începi să o citești
    și un rând pe care vrei să îl scrii!
    Dar uneori chiar și cuvintele sunt în carantină
    așa cum stau în carantină și oamenii!
    Ar vrea să iasă dar le este frică…
    frică de a fi incorecte,
    frica de a nu fi suficient pregătite,
    frica de a fi prea grele!
    Astfel în gânduri se creează haosul!

    Noi, oamenii suntem fiecare în felul nostru:
    Câte unul încalcă regulile și iese din casă
    Altul nu rezistă într-o astfel de situație și ajunge depresiv sau se sinucide,
    Unul plânge și altul surâde,
    Unul speră și altul renunță!
    Singurul lucru, care trece fără să îi pese de vreunul dintre noi, este timpul!
    Tic-tac, tic-tac…trec zilele în clipe de timp!
    Și nimic de nimic nu va mai fi ca altădată!

    ,,Departe dar aproape” este sloganul cel mai recent, care după mine îl spun în mulți, dar puțini îl cred!
    În situația creată, lumea va renaște mult mai rece,
    mai egoistă…poate mai curată dar mult diminuată!

    Și dacă vom fi norocoși să trăim, la sfârșitul acestui război injust,
    Vom ieși apoi afară din casă și ne va fi teamă să pășim,
    teamă să strângem o mână,
    teamă să îmbrățișăm strâns pe cineva..
    Nu vom mai ști cum să ne comportăm!
    Vom ieși afară precum un orb căruia după mult timp i-a fost îngăduită vederea…
    Și vom fi orbiți de lumina libertății!

    Și dacă noi, cei care am trăit atâtea în viață…
    Noi, cei care am rupt și mâncat din aceeași bucată de pâine,
    Noi cei care treceam sticla cu apă de la unul la altul, fără frică de virus și bacterii,
    Noi, cei care alergam desculți prin iarbă și dansam în ploaie,
    Noi, cei care beam apă de la izvor, fără pahare (direct din căușul palmei)…
    Ei, bine noi sperăm cu adevărat că într-o zi

    VOM REÎNCEPE SĂ TRĂIM, SĂ NE ÎMBRĂȚIȘĂM, SĂ DANSĂM, SĂ NE FIM APROAPE!

    Dar generațiile de copii care trăiesc acest război,
    Copiii care trebuie încă să se nască…oare cum vor fi?!

    Deja văd părinții lor îngroziți la gândul că fiii lor trebuie să se joace cu alți copii!
    Că trebuie să le stea aproape, că trebuie să îi îmbrățișeze, sau să-i pupe…
    Ce lume îi așteaptă pe acești copii?

    Uneori mi-e teamă că va renaște o lume de sălbatici!
    Fiecare în cușca lui!
    Că va fi o lume mai curată, unde omul va fi liber să iasă, liber să întâlnească prieteni,
    dar omul va fi mereu mai singur, mai rece și mai distant!

    Va fi o lume plină de fobii și cine știe cum și când vor învăța din nou a avea încredere, vor învăța să se iubească și să trăiască fără frică!

  • Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Medalion Lăcrămioara Maricica Niță

    Ia-mă de mână

    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde este eternă primăvara
    unde apusul de soare inflamează cerul colorând pământul de chihlimbar
    vreau să aud cântecul frunzelor prin pădure
    șoptind poezii la trecerea vântului
    vreau să gust verdele crud al ierbii
    să ascult geamătul mugurilor pe ram
    să privesc căsuțe pitite în umbra bisericii
    și să-mi îmbăt plămânii cu aerul încărcat cu parfum.
    Ia-mă de mână și du-mă cu tine
    unde pot găsi ținere fără bătrânețe
    unde viața înmugurește
    și dragostea pura mângâie inima.

    Am nevoie de tine

    Am nevoie de tine,
    am nevoie de o îmbrățișare,
    de o lacrimă ce coboară încet până la inimă,
    am nevoie doar de o simplă atingere
    capabilă să închidă în ea
    tot ceea ce ne unește
    am nevoie de un mic zâmbet
    ce îmi poate mângâia sufletul
    atât de zbuciumat între nesiguranță
    și răul ce ne înconjoară zi de zi.
    Însă tu, Fericire
    îmi bați la ușă îmbrăcată în zdrențe
    îți deschid fără să te recunosc
    te alung strigându-ți vorbe de ocară
    iar tu pleci abătută
    vagabondând, lăcrimând
    pe străzile pustii ale orașului.
    Să te chem nu mai pot
    glasul meu se lovește de ziduri
    precum bilele unui flipper.
    Cui să spun acum:
    am nevoie de tine, Fericire!

    Bună dimineața, Viață!

    Unde să te caut primăvară,
    acum când nu mai pot ieși afară?
    Hai, vino iute! Uită-te pe geam
    Și-ascultă cântul păsării pe ram!
    Cireșii sunt în floare și ninge cu petale
    Azi zburdă mieii liberi jos în vale
    E plină iar câmpia de dalbe margarete
    Dar tu copilă dragă nu le mai pui în plete.
    O rază sprintenă îmi bate în fereastră
    Jucând apoi cu florile din glastră
    Se-aude clinchet viu de clopoței
    Dar nu mai râd copiii veseli pe alei.
    Nici clopot nu mai sună în turla cea înaltă
    Chemând oameni la slujbă cum o făcea odată
    Biserica e goală, nu-i suflet să se-nchine
    Plânge Isus pe cruce, căci nimeni nu mai vine.
    O lumânare arsă, demult uitată-n strană
    Și floarea ofilită în colțul de icoană
    Cristelnița în care demult te-ai botezat
    La Sfânta Liturghie în van te-au așteptat.
    Tu primăvară dragă, degeaba-mi bați la geam
    Vreau să mă-ntrec cu tine, putere însă n-am
    Azi dorul mă cuprinde, un dor nebun ce-apasă
    Dar eu nu poți ieși…sunt consemnat în casă!

    Sărutul ultimului val

    Singură,
    nepermis de singură în mijlocul atâtor oameni!
    Călători pe aleile vieții
    prea grăbiți ,
    prea prinși în plasa gândurilor personale .
    Singură, prizoniera gândurilor de peste noapte,
    sclava zilei neîntinată încă,
    îmi abandonez chipul primei raze de soare ce îndrăznește să pornească spre pământ.
    Simt răceala țărânei cuprinzându-mi oasele obosite.
    Și ce dacă ziua abia începe? Acest trup își poartă oboseala cu el,
    se adapă din ea precum dromaderul în deșert.
    Mușcă cu dinții trecerii timpului din carnea șubredă.
    „Eu” sunt „tu”, „tu” ești „eu”, suflete călătoare prin zbuciumul zile de azi, de mâine și de toate cele
    ce v-or să vină!
    Stele căzătoare prin galaxia Timpului, vremelnice treceri,
    clipiri printre pleoapele Bătrânului Univers!
    Mă îndrept către mare
    abandonându-mă imensității cu sclipiri de argint
    Îmi îngrop vârful degetelor în nisipul curs dintr-o clepsidră sfărâmată
    Așteptând cuminte întoarcerea valului
    Tânjind la un ultim sărut!

    Cioburi

    Prizonierele unei clepsidre
    fire de nisip coboară cadențate
    Un pasaj dificil a unei vieți prea încercate.
    În liniștea nopții, sunetul unei sirene îmi scutură gândurile.
    Undeva în oraș, o altă clepsidră va fi spulberată,
    boabele sale vor prinde aripi dispărând în golul din jur.
    Auzul surd la șoapta vântului,
    ochii orbi la strălucirea soarelui din care roua nu va mai curge pentru a clăti abundența de timp.
    Riduri profunde, cu rădăcini în adâncul inimii hrănesc dorința de supraviețuire, agățându-se de o
    ultimă respirație.

    Hai

    spune-mi o poveste
    cuvintele tale
    să-mi rămână
    agățate de suflet!
    Susură amorului
    călător prin vene
    până la inima mea
    fă-o să tresară
    în ritmul inimii tale!
    Învelește-mă în
    coperta gândurilor tale
    acoperământ să-mi fii
    în frigul înserării!
    Sărutul tău fierbinte
    să usuce
    ipotetice lacrimi
    ce uda-vor cândva
    obrazul meu obosit!
    Atinge-mă ca pe un vis
    în goana nebună
    pe cărările vieții
    și nu mă lăsa să plec
    nicicum, niciunde
    oricum!

    Privească-ne luna!

    Lasă vara să îmi intre în suflet
    deschide mâna
    lasă-mă să dorm în căușul palmei tale
    degetele tale să fie acoperământ
    trupului meu dornic de mângâierea ta
    lasă șoapta inimii tale
    să călătorească nestingherită pe cărările corpului meu.
    dă-mi cupa buzelor tale,
    lăsă-mă să sorb esența amorului până la ultima picătură.
    Privească-ne Luna din iatacul cerului
    pizmuind dragostea noastră,
    învăluită în cearșafurile nopții
    să tânjească de dorul Soarelui.
    stele împrejuru-i să danseze purtând pe brațele lor Uitarea
    iar ea, doamna Lună să își oglindească chipul în fremătarea apelor,
    Aștepta-vom dimineața printre așternuturile mototolite,
    transpirând aroma iubirii
    trupurile noastre se vor atinge tangențial
    abandonate în brațele Morfeului
    sorbi-vor nemuritoare clipe din cupele de aramă a unei vieți perene.

  • Medalion Lidia Popa

    Medalion Lidia Popa

    Când domnește indiferența

    Dintr-o privire,
    o privire în altă parte,
    nu te face mai puțin important
    sau mai ocupat decât ești deja,
    în zilele subțiate de mister.

    Nu poți aștepta recunoașteri
    fără a arunca o privire în schimb,
    ca și cum totul ți-ar fi datorat,
    un prinț cu o audiență de rândunele
    orbite de apusul oblic.

    Într-o zi când eram acolo, te-am văzut trecând.
    Te-am privit, ai fost prea ocupat să mergi.
    O haină căptușită și o carte în mâini, țineai
    o comoară la pieptu-ți strâns conservai
    să o păstrezi dincolo de anii acordați.

    Te-am urmărit curioasă o perioadă,
    fascinată de mersul acela elegant
    al omului important care gândește.
    Apoi am schimbat cadența și am condus
    pașii mei pe o stradă mai puțin aglomerată.

    O pictogramă rămas agățată de peretele antic,
    nemișcată la un gând, aceasta a umbrit.
    Dedesubt am găsit o biblie de refrene-
    o culegere de cântece și un fluture de suflet:
    „Dragostea care trăiește și domnește în gândul meu”.

    Era versetul căruia știam că aparțin,
    o lumină blândă încă îmi lumina calea.
    O altă față de urmărit de departe
    ascultând dorința unui îngrijitor,
    filosof care știe că aparțin vieții.

    Quando l’indifferenza regna

    Un colpo d’occhio,
    uno sguardo altrove,
    non è che ti rende meno importante
    o più impegnato di quanto lo sei già,
    nelle giornate assottigliate dal mistero.

    Non puoi aspettare riconoscimenti
    senza donare uno sguardo in cambio,
    come se tutto ti fosse dovuto,
    un principe con una platea di rondini
    accecate dal tramonto obliquo.

    Un giorno mentre ero lì, ti ho visto passare.
    Ti ho guardato, eri troppo preso dall’andare.
    Un trench imbottito e un libro nelle mani,
    come un tesoro al petto stretto tenevi,
    a custodire aldilà dei anni concessi.

    Ti ho seguito curiosa per un tempo,
    affascinata da quella andatura elegante
    dell’Uomo importante che pensa.
    Poi ho cambiato cadenza e guidato
    i miei passi su una strada meno affollata.

    Un’icona era rimasta appesa al muro antico,
    immobile ad un pensiero, faceva ombra.
    Sotto ho ritrovato una bibbia di ritornelli –
    un canzoniere, e una farfalla dell’alma:
    „Amor che nel pensier mio vive e regna.”

    Era il versetto cui sapevo di appartenere,
    un lume soave illuminava ancora il sentiero.
    Un altro volto da inseguire da lontano
    in ascolto della brama di un custode,
    filosofo che sa di appartenere alla vita.

    Unui artist resemnat

    Ai înmuiat în soare pensonul
    și ai colorat cercuri, linii continuie și
    puncte pe o bucată de iută țesută
    de artizana vremurilor cenușii.

    Din azurul cerului ai stropit picături de rouă
    pe un dulap plin cu jucării de pluș,
    alb ca varul zidurilor încărcate de amintiri
    pe lângă care îți strecurai tristețea.

    Din doi în doi pași, ai construit avanposturi,
    să observi mișcările statuilor din parc,
    ce își strângeau rândurile la o șuetă,
    cu un ceai de mentă și covrigi sărați.

    Combinația de zahăr, sare și răcoare
    nu ți-a trezit simțurile amorțite și ai plecat.

    A un artista dimesso

    Hai inzuppato il pennello nel sole
    per colorare cerchi, linee continue e
    punti su un pezzo di iuta intrecciata
    dall’artigiana dei tempi grigi.

    Dall’azzurro del cielo hai spruzzato gocce di rugiada
    su un armadio pieno di peluche,
    bianco come la calce delle pareti carica di ricordi
    oltre al quale hai fatto scivolare la tua tristezza.

    Ogni due passi hai costruito avamposti,
    per osservare i movimenti delle statue nel parco,
    che si schierarono a un sussurro
    un tè alla menta e salatini da inzuppare.

    La combinazione di zucchero sale e freschezza
    non ha risvegliato i tuoi sensi insensibili e te ne sei andato.

    Înmărmurită citesc niște paiațe…

    Voi ce v-ați transformat în modelatori de conștiințe peste noapte, lideri de opinie ce emanați cretinerii pe oricare lungime de undă.

    Oare unde vă alăptați conștiința manipulatoare
    de minți credule, că tot ce împroașcă din
    penița unui ilustru a fost scris ca la carte?

    Am sperat că evoluția intelectuală a omului modern nu va permite răspândirea unor astfel
    de buruieni nocive pentru umanitate.

    Am sperat că nu mă va cuprinde greața
    de a vă citi epistolele către cei cuminți și inocenți, de a fi amăgiți cu indicații eronate.

    Ați reapărut ca ciupercile peste noapte
    și dominați o clacă de nebuni paraziți
    cu acatiste și psalmi inutili de apocalipsă.

    Ce eroare v-a dat viață și libertate la cuvânt?
    Înmărmurită vă citesc inepțiile de orgii sinistre, niște paiațe flămânde în costum de cioclu.

    Stupita, ho letto alcuni spaventapasseri…

    Quello che siete diventati modellatori
    della coscienza fra la notte, opinion leader che
    emanano sciocchezze su qualsiasi lunghezza d’onda.

    Dove hanno allattato al seno la coscienza manipolativa
    di creduloni, per cui tutto quel che spruzza
    dalla penna
    di un uomo illustre, era scritto come un libro?

    Speravo che l’evoluzione intellettuale dell’uomo
    moderno non avrebbe permesso a simili cose di difendersi dalla espansione invadente
    da erbacce dannose per l’umanità.

    Speravo di non sentirmi male leggere
    le vostre epistole per i bravi e gli innocenti,
    per essere ingannati con indicazioni errate.

    Siete riapparsi come funghi durante la notte
    e dominate una cricca di pazzi parassiti
    con inutili acatisti e salmi dell’apocalisse.

    Quale errore vi ha dato la vita e la libertà di parlare?
    Stupita ho letto l’assurdità di orge sinistre,
    di alcuni pagliacci affamati in un abito sagrestano.

     

    În memoria Annamaria Arcidiacono

    Am tăiat versetele ca pătrunjelul
    să condimentez o farfurie cu spaghete cu creveți
    proaspăt prinși în Marea Adriatică.

    O aromă invadează bucătăria, cu sos și suc
    spiritul îmi hrănesc dincolo de amiază
    ascultând zborul cucului în luncă.

    Valurile mării din Santa Severa
    și amintirea melancoliei mă scaldă
    pentru cei care au fost acolo și nu mai există astăzi.

    Mi-ai spus atunci că pentru anumite angajamente
    menținerea este o întreprindere ireversibilă
    pentru a fi păstrate în arhiva inimii.

    Am ascultat avertismentul tău, femeie înțeleaptă
    din alte vremuri acum incinerate și de la arhivă
    am trecut la arhitectarea zilelor.

    Cu pași umili am început să merg pe jos,
    am redeschis cărțile pentru a restaura sacrul
    și am înțeles că trebuie să regăsesc visul.

    Astăzi amintirea mulțumește ca unei mame
    fiindcă ai fost lângă mine când plictiseala
    mi-a deschis ochii în șederea din Italia.

    Erai acolo, rămasă ca o lumânare
    să lumineze viața cu grația pe care
    am experimentat-o ca pe un aperitiv scurt.

    Prea scurt! Un parfum intens
    invadează fiecare colț al sufletului cu puritatea
    spumei valurilor ce se sparg de pietre.

    Alla memoria di Annamaria Arcidiacono

    Tagliuzzo i versi come il prezzemolo
    per condire un piatto di spaghetti ai gamberi
    appena pescati nel Mare Adriatico.

    Un’aroma invade la cucina, di salsa e di sugo
    lo spirito mi nutro oltre il meriggio,
    ascoltando il cuculo che veleggia nel prato.

    Le onde del mare di Santa Severa
    mi bagnano il ricordo di malinconia
    per chi c’era stato e oggi non c’è più.

    Mi dicevi allora che certi impegni
    mantenere è una impresa impervia
    da custodire nell’archivio del cuor.

    Ho ascoltato il tuo monito, donna saggia
    di altri tempi ormai inceneriti e dall’archivio
    ho passato all’architettare i miei giorni.

    Con passo umile ho preso a camminare,
    ho riaperto i libri per ripristinare il sacro
    e ho capito che devo ritrovare il sogno.

    Oggi la memoria ringrazia come a una madre
    che eri stata quando sbadigliando
    ho aperto occhi nel soggiorno Italia.

    Tu eri lì, rimasta una candela
    a illuminare con grazia la vita
    che ho vissuto come un breve assaggio.

    Troppo breve! Un profumo intenso
    invade ogni angolo dell’animo con la purezza
    della salsedine che se infrange sulle pietre.

    Și totuși ești

    Și totuși ești o floare protejată
    din crâmpeiele de culori ale arcului carpatin,
    tu floare de colț ce viețuiești
    în condițiile vitrege ale munților,
    unde doar omul zăpezilor a ajuns
    să se confrunte cu urșii.

    Și totuși ești un ghiocel plăpând,
    ori un pâlc de gingașe violete,
    ori brâdușe între frunze de fag uscate,
    când cerbii se adapă la izvoare
    în primăverile târzii, peste hotarele
    ce știi că nu le vei putea ajunge.

    Și totuși ești muza iubirilor eterne
    floare de nu mă uita în poiana mea.

    Eppure lo sei

    Eppure sei un fiore protetto
    dalle fessure colorate dell’arco dei Carpazi,
    tu fiore d’angolo vivente
    nelle dure condizioni delle montagne,
    dove è arrivato solo il pupazzo di neve
    per affrontare gli orsi.

    Eppure sei un bucaneve inerte,
    o un gruppo di delicate violette,
    o crochi tra foglie secche di faggio,
    quando i cervi bevono dalle sorgenti
    a fine primavera, aldilà dei confini
    pur sapendo che non sarai in grado di raggiungere.

    Eppure sei la musa dell’amore eterno
    fiore di non dimenticarmi nella mia radura.

     

    Scrie când vrei despre moarte

    Scrie de ea fără să îți pese
    și moartea pre moarte vei îngenunchea,
    când potirul vieții vei bea,
    iar amintirile sconexe se vor disocia.

    Scrie de ea fără să îți pese
    căci moartea este una, iar viața e un multiplu
    de zile trăite în hotar cu veșnicia
    ce nu le răpune furtuna când ești singură.

    Scrie când vrei despre moarte
    ca un dangăt de clopot ce cheamă în noapte.

    Scrivi quando vuoi della morte

    Scrivi senza preoccuparti
    e ti inginocchierai prima della morte,
    quando bevi la coppa della vita,
    e le memorie disconnesse si dissoceranno.

    Scrivi senza preoccuparti
    poiché la morte è una, e la vita è un multiplo
    per giorni vissuti al confine con l’eternità,
    che non finiscono nella tempesta quando sei sola.

    Scrivi quando vuoi della morte
    come il suono di una campana che suona nella notte.

    Scrisoare

    Dragă prietenă/ drag prieten de demult

    Ahahahahah am luat „permisul de nebun”.
    Dacă uneori nu te urmăresc fiind pe drumul
    minții mele creatoare care rătăcește dincolo,
    în spațiile pierdute ale imposibilului,
    unde singura crimă este aceea de a urmări visele,
    un motiv perpetuu uneori absolve
    simțul renăscut dintr-un amurg nebun.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Sunt gata de a folosi visele așteptând zborul.
    Vreau să zbor, să am aripi ca un cocor.
    Viața păstrată în cămară are gust de mucegai.
    Vreau să respir eternitatea și să zbor de-acum.
    Vreau să-mi trăiesc visele. Vreau să cânt, să dansez,
    să fac vreo două piruete într-un decor nou.
    Chiar dacă sunt agățată în echilibru incert pe un lanț de semne de punctuație, vreau să fiu eu însumi făcută din bucurie și speranță.
    Viață ușoară de frunză în bătaia vântului, fără plângeri…
    Singură cu libertatea de a visa din nou, înfășurată de un fuior de fericire.
    Fericire – cuvânt simplu venit din susul râului de sub piatră.
    De o mie de ori am visat, tangibil, ca un ultim cocteil sorbit pe plaja ca un furnicar de viață.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Iar la tine mă gândesc cu drag în acest amurg
    ca atunci când ne primeneam cu sinceritate sufletul.
    Pe curând, cu multă dragoste te pup.

    Lettera

    Cara/o vecchia/o amica/o

    Ahahahahah ho ottenuto la „patente di pazzo”.
    Se a volte non ti seguo sulla strada
    la mia mente creativa vaga oltre
    negli spazi perduti dell’impossibile,
    dove l’unico crimine è inseguire i sogni,
    un motivo perpetuo a volte assolve
    il senso rinasce da un folle crepuscolo.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    Sono pronta a usare i miei sogni mentre aspetto il volo.
    Voglio volare, avere le ali come un gru.
    La vita tenuta in dispensa sa di muffa.
    Voglio respirare l’eternità e volare da ora in poi.
    Voglio vivere i miei sogni. Voglio cantare, ballare,
    fare un paio di piroette in una nuova ambientazione.
    Anche se sono in bilico su una catena di segni di punteggiatura, voglio essere me stessa fatta di gioia e speranza.
    Facile vita delle foglie nel vento, senza lamentele…
    Solo con la libertà di sognare di nuovo, avvolta in un flusso di felicità.
    Felicità – semplice parola proveniente dalla fonte del fiume sotto la pietra.
    Mille volte ho sognato, tangibilmente, come un ultimo cocktail sorseggiato sulla spiaggia, come una formica della vita.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    E ti penso con piacere in questo crepuscolo
    come quando abbiamo rinfrescato sinceramente le nostre anime.
    A presto con tanto amore.

  • Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu

    Iuliana Baciu este întâi de toate prozatoare, a publicat prima carte în 2016, la Editura Minela.

    Un roman itinerant al unui destin generos unde personajul principal ne dovedește că din tot ceea ce a primit a dat cu prisosință altora…

    …pornind de la copilăria din vremea totalitarismului și până aproape de actualitate vom putea parcurge prin acestă carte o golgota iubirii și a sacrificiului care …sunt unul și același lucru!…

    un debut scriitoricesc împlinit cu cinste… Iuliana Baciu, un roman scris direct în limba italiană…în țara de adopție.

    Acolo sus

    Acolo sus,
    la înălţime,
    doar păsările şi natura cântă,
    foşnetul frunzelor şi marşul furnicilor
    se întâlnesc la adierea vântului,
    iar glasul omului e de prisos
    și lasă penelul să-şi exprime mirarea.
    singură culoare
    ca oglinda spartă împrăştie
    bogat nuanţele de verde pădure,
    mazăre,
    cald primăvăratic sau rece liniştitor.
    Şi dacă-ţi ridici privirea
    spre cerul albastru ca ochii iubitei,
    te simţi scufundat în adâncimile mării
    calmă pe dinăuntru şi izbitoare afară,
    apoi te întinzi pe iarbă şi asculţi tăcut
    zborul fluturilor cum trec
    de pe un trifoi pe altul
    ca pe o pasarelă.
    Iar picurii ce-ți cad pe față
    nu sunt norii aducători de ploaie:
    e un roi sălbatic de albine
    în zbor spre casă
    cu coşuleţe de miere pline.

    Noi ca frunza

    frunză
    prinsă de o rămurea,
    simplă frunză
    printre alte mii şi sute,
    ascunsă, tremurând tăcută,
    ascultă cum altele vibrează.
    Nutrită cu laptele sevei
    crește frunza-n primăvară
    îmbrăcată toată-n verde
    va rămâne până-n vară.
    simplă frunză parfumată
    de roua dimineţilor
    de vânt se lasă legănată,
    mângâiată de-a ei soartă.

    Ploaia

    Plouă
    şi ieri a plouat
    şi mâine iar o să plouă,
    când plouă mă simt minunat,
    poate vă place şi vouă!
    Ploaia îmi sună
    ca muzica-n suflet
    acorduri de harpă, vioară, pian,
    mă-ncântă,
    rămân dezbrăcată de gânduri,
    întinsă pe iarbă-n grădină.

    Dor

    Dor din dor
    pribeag rătăcitor
    din dorul
    dorului venit.
    De-ai fi tu
    dorule
    dorit
    cum te doreşte
    un dor
    din dorul
    dorurilor doruri.

    Aşteptare

    Aşa senin era afară
    se încăpăţâna să ningă
    nici vântul nu mai șuieră
    nici câinele nu latră.
    A trecut ziua în aşteptare
    de ceva ce tre’ să vină
    privind lipită de geam
    cu pisica ghemuită.
    Licăresc stele pe cer
    faruri mici în depărtare
    se plimbă încetinel
    carul mic şi carul mare.
    Frigul pare a-i spune
    fularul pune la gât
    dacă vrei să ieşi afară
    uite, omătul iar vine!
    Viscol mare s-a înălţat
    fulgii se prind în horă
    cad din cer cu miile
    acoperind pădurile.
    Şi era senin afară
    iar natura în tăcere
    aşteptând din nou să vină
    primăvara triumfală.

    Frigul

    cuprinde încet de la tălpi
    înfășurând-o ca o iederă
    sălbatică ce pune stăpânire
    pe tot chiar și în cameră.

    Și-a pus ciorapii de lână
    împletiți de a sa bunică
    anul trecut cu patru andrele
    însă degeaba, frigul comunică.

    În vatră focul demult e stins
    Lemnele-s terminate în șură
    Un țurțure-afară parcă grăiește
    Dezgheață aerul rece și frigul din suflet.

  • Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Poet și interpret de muzică populară, George Lupașcu și-a întins pasul de la Bucovina la Roma să măsoare dacă dorul o fi mai lung decât lat!

    În comunitatea românească din Italia este o prezență marcantă și pe bună dreptate îndrăgită dar, vă invit mai bine să gustați din ”măsurătorile” sale:

    PIRAMIDA RĂSTURNATĂ 

    Privit prin dioptrii alternative, celor ce astăzi, încă se mai poartă;
    Pământul s-ar vedea, așa cum este, o piramidă veşnic răsturnată.

    N-au construit-o astfel faraonii, căci foloseau normalul prototip,
    Căci piatra este piatră până vântul o macină, schimbând-o în nisip.

    În miile de ani care urmară, falși arhitecți, străini de meserie,
    Atrași de mitul Regelui de Aur, i-au tot săpat mereu la temelie.

    Încet, încet, s-au transferat din bază, un șir de paraziți, golani și hoți,
    Iar vârful, sufocat de impostură, s-a transformat în bază pentru toți.

    Nu-i sigur aur tot ce strălucește, și nici știință diploma furată,
    E doar reflexul frânt al non valorii, din piramida noastră răsturnată.

    Stau astăzi idioții la timonă, purtându-ne pe undele pierzării,
    În timp ce geniile trag la vâsle, iar viața stă sub semnul întrebării.

    Privesc de sus, umflându-se în pene, crezându-se egali cu Creatorul
    Și cu o criminală nonșalanță, condamnă la pierzanie poporul.

    Și nu-i de-ajuns, că-n marea lor sminteală, nu văd nici nu-nțeleg că într-o zi,
    La fel cum moare orice vietate, și ei în rând cu-acestea… vor muri.

    S-au învățat să aibă tot de-a gata, și nu pun preț pe banul cel muncit,
    Și tot la fel povățuiesc urmașii, că munca-i argumentul prohibit.

    Nimic nu-i veșnic, limită e-n toate, iar tot ce-a fost, va fi ca altă dată
    Și-o să-ndreptăm pe-aceeași temelie, bătrâna piramidă răsturnată.

    Cava dei Selci – 07-05-2020

    BULETIN DE ȘTIRI 

    Pământul e rotund și… se rotește, rostogolindu-se încet, către neant,
    Iar lumea-i divizată-n interese, opuse reciproc, în mod constant.

    Privesc în jur, cu milă și tristețe, singurătăți purtate ca un lanț,
    Ce nu au loc, în calculele false, incluse-n false cifre de bilanț.

    Bieți carcerați ai veacului din urmă, am fost reduși la numere de cod,
    Care se pierd, încet, inexorabil, în valul trist al noului Exod.

    Cresc pretutindeni mii de mușuroaie, cu oameni vii, pe posturi de furnici;
    Pădurile-au plecat în transhumanță, lăsând în urmă… tufe de urzici.

    Tot crește-n bănci dobânda… la dobândă și conturile marilor bancheri,
    În cimitire-i luptă… pe morminte, iar fabricile azi, produc… șomeri.

    Prin școli, ce-au devenit tipografie de diplome, vândute la inculți,
    Nu-și mai găsesc portiță de întrare fii dotați, ai taților desculți.

    Ne mor părinții singuri pe la vetre, cu ochii pironiți spre asfințit,
    Iar noi slujim pe bani puțini bogații, trăind precar, pe-o lamă de cuțit.

    De toate-acestea și de multe alte, nu mai rămâne timp, nici să te miri,
    Iar viețile ne trec ca niște fake-news, incluse-n falsul… Buletin de știri.

    L’Aquila 22-04-2020

    ÎN VREMEA CÂND SE MOARE 

    La orișice răspuns, e o-ntrebare, pe care o rostim, sau o uităm,
    Dar, inutilă este întrebarea, când știm răspunsul, fără să-ntrebăm.

    Se-nvârt în jurul nostru universuri, pe care însă, nu le-am cunoscut
    Și în totala noastră ignoranță, ne raportăm prezentul, la trecut.

    Dispar de pe planetă mii de specii, iar noi, ne plângem de dureri de dinți,
    Și n-avem timp mereu, când ni se cere să trecem pragul, triștilor părinți.

    În cursa indecentă către moarte, trăim cu gândul fix doar la averi,
    Și am uitat să mai sădim o floare, în brazda renegatei primăveri.

    Suntem mințiți, că totul va fi bine, mai marii lumii ne-au scos la mezat,
    Principii, idealuri și credințe, sunt „mărfuri” vechi, cu termen expirat.

    În piepturi invadate de medalii, dorm inimi, ce nu știu să bată
    Și-oricât insiști, închis e circuitul, iar linia e veșnic ocupată.

    Dar, sună ceasul conștiinței mute, cerându-ne răspuns la o-ntrebare,
    Ce am făcut? când toate-n jurul nostru strigau în cor: Planeta noastră moare!!!…

    Roma 03-04-2020

    RUGĂCIUNE PENTRU TOȚI 

    Tatăl nostru cel din ceruri, bunule Părinte Sfânt,
    Izbăvește-ne de răul ce s-a-ntins peste Pământ.

    Pedepsește vinovații, dar ai grijă de cei mulți,
    Care îți cer ajutorul, căci doar tu poți să-i asculți.

    Nu-i lăsa în voia soartei, căci sunt toți copiii tăi,
    Celor buni, dă-le iubirea, și îi mustră, pe cei răi.

    Azi, cu ochii plini de lacrimi, cer iertare pentru-acei,
    Care-n marea lor orbire, te-au uitat, ori sunt atei.

    Doar la tine e speranța și încrederea că poți,
    Să ne scoți din întuneric și să ne salvezi pe toți.

    Doamne Sfinte, Ceresc Tată fii cu noi în orice zi,
    Căci de tot răul din lume, numai tu ne poți păzi.

    Luminează-le cărarea, celor care s-au pierdut
    Și ajută-i să-și găsească, drumul de la început.

    Dă-le doar gânduri de bine, celor care gândesc rău,
    Să se-ntoarcă spre iubire, preamărind numele tău.
    Amin!

    Frascati 18-03-2020

    george-lupascu-tinerete Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    lupascu Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    M-AM ÎNTORS ÎN BUCOVINA 

    M-am întors în Bucovina, să-mi reîntâlnesc străbunii,
    Care-n brazda-nțelenită și-au croit ultima casă,
    Să-mi găsesc visele mele, agățate-n cornul Lunii,
    Într-o zi de vară verde, cînd era vremea de coasă.

    M-am întors în Bucovina, munților să dau binețe,
    C-a trecut o veșnicie, de când nu ne-am mai văzut,
    Să-mi reîntâlnesc povestea, scrisă-n ani de tinerețe,
    Când prezentul părea veșnic, ignorând timpul trecut.

    M-am întors în Bucovina,să-mi revendic moștenirea,
    Să-mi cer partea mea de suflet, să-mi cer partea mea de vis,
    Să stau, umăr lângă umăr, cu toți cei ce vor UNIREA,
    Să-mi văd țara întregită, cum prin Cronici este scris.

    M-am întors în Bucovina, să mă-nchin lângă mormântul,
    Unde doarme Ștefan Vodă, neștiind ce scrie-n cărți,
    Că prin falsuri și minciună, ne-au furat hoții pământul,
    Iar acum, Moldova noastră este ruptă, în trei părți.

    M-am întors în Bucovina, să-i întreb pe vinovații,
    Care-au fost părtași la jaful, prelungit sute de ani;
    Să-i întreb: De ce-au dat țara și de ce mi-au vândut frații?
    Ca pe niște vite-n piață, pentru o pungă de bani.

    M-am întors în Bucovina, după anii pribegiei,
    Să-mi revendic vechiul nume, schilodit printre străini,
    Iar din doina cea de jale, să storc Oda Bucuriei,
    M-am întors, la mine-acasă, m-am întors…la rădăcini.

    Roma 05-08-2019

    Îndemn 

    Vreau să dau glas tăcerilor de piatră,
    Închise-n temeri și în suferinți;
    S-aprind iar focu-înăbușit în vatră
    Și candela-n biserici, pe la sfinți.

    Popor al meu, rătăcitor prin lume,
    Înalță fruntea, ce-ai plecat mereu!
    Trăiește drept! Cinstește-ți al tău nume!
    Și să te aibă-n pază Dumnezeu!

    Nu te-njosi, ca să culegi arginții
    Vânzării lui Iisus între iudei;
    Cinstindu-ți astăzi neamul și părinții,
    Vei fi cinstit cândva, la fel ca ei.

    Clădește-acum prezentul…viitorul!
    Sfințind prin muncă brazda de pământ,
    Croiește-ți azi, către lumină zborul!
    Nu te lăsa purtat, ca frunza-n vânt!

    Nu crede că-i deajuns când îți e bine,
    Iar țara-i scoasă zilnic la mezat;
    Când nu-ți mai sunt strămoșii lângă tine,
    Ești ca un fruct stingher, pe-un ram uscat.

    Întoarce-ți fața către răsăritul,
    Care-a rămas…același răsărit
    Și lasă-i, să trăiască asfințitul,
    Pe cei care-s născuți… la asfințit.

    Nu jindui averi nemăsurate,
    Ajungă-ți ceea ce Dumnezeu ți-a dat!
    Căci, fericirea-i mai presus de toate;
    Sunt mulți nefericiți…într-un palat.

    Ascultă plânsul mamelor rămase,
    Pe prispa casei, lăcrimând de dor
    Și nu uita că porți, la tine-n oase
    Ca pe-o ștafetă-n timp…amprenta lor.

    L’Aquila 27-01-2020

    DE DOR 

    Plâng de dor de țara mea, care-mi bântuie prin sânge
    Și-nchisă ca-ntr-un cavou, inima în pieptu-mi plânge.

    Țara mea…pierduta mea…poză-ngălbenită-n ramă;
    Eu te rog, ca un copil: „Să mă ierți iubită mamă!”

    Am plecat, cu moartea-n gând și-am pus lacătul la ușă,
    Unui vraf de amintiri, preschimbate în cenușă.

    Viața-mi se topește-ncet, ca un muc de lumânare;
    Zile vin și zile trec, într-o veșnic-așteptare.

    Depărtat de toți ai mei, m-am dat gândurilor pradă,
    Rătăcind, ca un proscris, prin infernuri de zăpadă.

    Stau cu umbra-mi la taifas și visez la ce-o să vină
    Și croiesc din umbre vechi noi veșminte, de lumină.

    După noapte vine-o zi…dup-o zi…o altă noapte,
    Iar cuvintele întregi se-njumătățesc, în șoapte

    Strigă-n mine glasu-ntors, bumerang ce mă rănește,
    Anulând cuvântul sfânt, care mă-ndumezeiește.

    Timpul care a trecut, nu se-ntoarce, niciodată…
    Și mi-e dor, mi-e dor de-ai mei, dor de mamă, dor de tată.

    În oglinzile ce mint, caut, zilnic adevărul,
    Dar copilului ce-am fost, i-a albit la tâmple părul.

    Mă apropii tot mai mult, de apusul ce m-așteaptă;
    Împărțind drumul, la ani, către cea din urmă treaptă.

    Despletite printre crengi, frunzele învață zborul
    Și în pragul toamnei reci, gândul meu își cântă dorul.

    L’Aquila 14-12-2018

    Căutați-i scrisul dar, mai lesne ascultați-i frumosul grai, George Lupașcu, pe internet.

  • Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Să realizezi un puzzle, puzzle de mătase, din realități multiple și din imaginarul creator de fantezii când erotice când dramatice, este un adevărat tur de forță.

    Mariana Cornea pretinde că a început să scrie de puțină vreme, de prin noiembrie 2015, însă maniera lirică trădează faptul că a fost ,,bântuită” de poezie cu foarte mult timp înainte, dacă nu cumva din adolescență.mariana-cornea Puzzle de mătase - Mariana Cornea

    Iubirea, tema aparent centrală a textelor, nu este decât idealizată, construcția în jurul acesteia creează pragul dintre oniric și realul șovăitor, deci nici realul nu este pregnant, ci doar aparescențele unor proiecții.

    Pentru că lucrează în mediul spitalicesc, până și natura o vede ca un salon de spital, toate ființele suferind de iubire, fie ea doar râvnită.
    Fuga de realitate este mai mult o incursiune în cum ar crede ea că ar trebui să arate realitatea, nu mereu ne-gată, nu mereu blamată, dar nici lăudată.

    El, acel iubit, romantic, hoinar, poet, este un personaj căruia i-a dat însușirile unui bărbat din trecut de care încă mai este îndrăgostită.
    Adesea a lăsat impresia că acest bărbat nu a existat și nici nu va fi vreodată.

    Ceea ce este lesne de remarcat la versurile Marianei Cornea este echilibrul, dozajul chibzuit, fără a abuza de metafore, dar și erotismul plasat cu decență, sugerat și nu în ultimul rând cromatica, simțurile provocate, mă refer la văz, auz, tactil, într-un mod minimalist, sugestiv.

    Scrierea acestui volum de versuri, eliberată de frustrările depărtării de pământurile natale, autoarea locuiește în Italia, lăsarea doar ici-colo de aluzii la dezrădăcinare, face să nu o putem include în noul curent literar specific celor din diaspora, emigrantismul, ci mai de grabă în influențele douămiiste și chiar optzeciste deși structura textelor respectă pretențiile actuale internaute.

    Obsesivele culori, cuvinte, simboluri, lasă senzația de legătură între texte și impresia că întreaga carte este o singură poveste.
    Absența patriotismului de paradă, lăudabilă, mai toți cei din diaspora par prea aprinși cu acesta, și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, face din acestă carte una accesibilă, cu parfum exotic, alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.

    Preponderent laică, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca pe ceva prea înalt, aproape inexistent. Realul fiind părți create din iubirile celor de aici de jos.

    Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, ori luate de acolo, fac împreună un decor fix ca un puzzle.

    Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau a alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul totuși nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului și cu siguranță vom avea parte de lectură și mai incitantă pe viitor.

    Pentru a întări cele spuse până aici vă supun atenției doar câteva ,,piese” din acest puzzle de mătase:

    calculăm, calculăm…

    nimic nu e firesc în jocul iubirii
    ecuație cu prea multe necunoscute
    rezolvată greșit de prezent
    dor nebun te-ajunge, secunde
    găsite rătăcind în viitor pe amintiri pierdute
    cuvintele sunt de prisos, brațe încolăcite
    trupuri flămânde, buze uscate de dor
    colonie de fluturi locul își fac taman în stomac
    e iubirea când nu te aștepți
    nu sunt depărtări, linii paralele
    timp sau spațiu
    simple întâlniri în punct de orizont
    dar știm, nimic nu e întâmplător însă
    ecuația vieții ești tu

    Și acum să vedem cum colorează stările chiar și când firesc ar fi fost să fie ternul, umbrele, în cerneli

    născută / din șoapta tăcerii / din picătură albastră
    infinit spart în / mii de tăceri / tainic albastru / dorința de a iubi / cerneala / misterul / gândului, dorința / asta sunt
    o pată albastră /

    himera de verde

    ce vrei să faci
    din lut divin m-ai modelat
    inima din stea
    suflare mi-ai dat din puful păpădiilor
    în ochii tăi verzi m-ai învățat să văd comori
    lucrurile neștiute
    ador privirea ta, trupul în trup
    vis erotic, sărut înalt, zborul de pescăruș
    vis auriu, cu luna dansând, simfonia iubirii

    tăcerile ning dintr-odată
    mă împrăștie prin mări de nisip
    în patru zări și mor lent
    revino, hai revino cântând iubirii
    himeră de verde

    Am lecturat întregul volum de debut al Marianei Cornea, cu convingerea tot mai limpede prin fiecare text parcurs, că ne-a oferit unele dintre cele mai sincere confesiuni de suflet despre cum simte și înțelege ea să se manifeste în fața absențelor, distanțelor, spațiilor tot mai restrânse în jurul nostru, timpul tot mai iuțit, în fața părăsirilor, a vârstelor care se succed firesc, cu bucurii proaspete și încredere.

    Să nu țineți seama de unele aparente incoerențe, ele fac jocul liric, nici de eventualele slăbiri de ritm sau valoare, în viitoarele volume vom avea cu siguranță tot ceea ce ne-am fi așteptat în acesta, dată fiind forța cu care a pășit în lumea noilor autori.

    Valeriu DG Barbu