Revista Vocativ

Categorie: recenzie

  • VALERIU BARBU – BATE ŞAUA

    VALERIU BARBU – BATE ŞAUA

    Dacă fiecare text al acestei cărţi n-ar fi o poezie prin ea însăşi, ar putea fi foarte bine povestire în ramă pentru că fiecare este prelungirea celeilalte, fiecare începe când se termină cealaltă, ultimul vers al primei este titlul următoarei, titlu care, veţi vedea, nu are nicio o legătură cu textul propriu-zis, le poţi citi separat sau le poţi citi în ordinea stabilită deja, tot vei înţelege despre ce e vorba, deşi nu este o poezie uşor de înţeles.

    Bunăoară, iată cum, tot ce este posibil şi probabil se petrece într-o „ţară minunaristă”, unde „cele mai importante invenţii şi inovaţii/prezentate la saloanele progresului forţat/au fost cele ale alde pierde-vară, pierde-iarnă/pierde, adică leapădă oul numit Terra”, unde „ambiţiile încălzesc până la paroxism planeta” (şi câtă a naibii de dreptate ai!), iar „foamea drept premiu de consolare visează la sărmăluţe în frunze de brad”, „numele escrementat se suie în rol şi rang, rangă, mangă”, „găuri, găuri în găuri/infinitezatele găuri proclamară un etern găuvern”.bts-1-300x203 VALERIU BARBU - BATE ŞAUA

    „Banca cea mai mondială de libido ideatic” se aşază în asociere plauzibilă exact lângă „catedrala mântuirii banilor cinstiţi la birt”, în timp ce „fiţele cocalarante devin virtute potrivit constituţiei”; „nu tu geantă şi nici geant/din neant în alt neant/nu tu pace fiindcă pac/căutând în fân un ac”; tot la fel, „impozitele depăşesc veniturile veniţilor/neaveniţi la muncă”, „ce să tai dacă nu ai/nici făină, nici mălai/nici grafitul în creion/ai doar soarta lui ion/negativ clonă şi clon/te mai taie încă printre/pofte lirice prin vintre/măcelarul de cuvinte”; „din neant se strecoară insinuante doine/ai zice că e patul/ dar/pe tabla cerului duios creta scârţâia”; „este ea, nu este ea/cea mai foarte pacostea”; „jalea vine exorcizată festiv precum modestia”; „sentimentele pretind pacea/fix cum ai face chirurgie cu toporul”; „ne tatuăm golgote direct pe vene”; astfel că „vom înţelege într-un târziu refuzul cuţitului să taie pâine”; „ accepţi orice homeless aciuat în tine/drept proprietar al unui viitor care tot dă buzna/în şosete wireless”; „asta face din om orice maimuţă fugită din teoria darwinistă/patria ratării nu mai pretinde viză”.   

    Dacă aţi fost atenţi, desigur v-aţi dat seama că vi s-a povestit un film, vi l-aţi imaginat uşor pentru că fiecare imagine e clară, poeziile sunt vizuale, fiecare e un spectacol în sine, un scenariu, mai bine zis, unul scris cu o ironie fină, dar în acelaşi timp te-ai putea gîndi că nu e deloc ironie, ci o descriere clară a societăţii, a acestui timp prin care trecem…sau el trece prin noi… cine ştie?

    Între toate acestea întrevăd spiritul critic al poetului şi, probabil sau posibil, aşa cum am afirmat la început, şi dispreţul, şi dezgustul faţă de diversele manifestări ale societăţii cu tot mai multe preocupări aflate în staţionare sau în declin; dispreţul faţă de individul pe care nimeni şi nimic nu-l mai trezeşte la realitate.

    Practic, în acest film, poetul atenţionează asupra posibilei pierderi de substanţă, a ruperii definitive a legăturii dintre fiinţă şi univers, asupra scindării conştiinţei, de altfel, poţi vedea uşor în fiecare poezie, nu doar una, ci tot mai multe feţe ale individului –marionetă şi nu eşti încântat deloc, ele se suprapun, se întretaie, se rotesc unele în altele, ca în cele din urmă să se destrame succesiv. Te întrebi atunci, firesc, bineînţeles: va rămâne oare cea evidentă, care să-i definească spiritul, fie chiar şi ca un efect special obţinut pe computer?

    Vă vorbesc, aşadar, despre o poezie de comunicare directă, despre poezie incitantă, care mizează pe forţa expresiei precise, are justificare estetică, are conştiinţa versului, a limpezirii sensurilor, a limpezirii şi împrăştierii umbrei aşezate vremelnic peste lucruri, vă vorbesc despre o carte mică, dar care închide în ea o poezie atât de mare!

    DANIELA TOMA

    daniela-toma-1024x838 VALERIU BARBU - BATE ŞAUA

  • Lansare la București „Aici și acolo”, de Ciprian Apetrei

    Lansare la București „Aici și acolo”, de Ciprian Apetrei

    Pe 21 decembrie 2022, la Biblioteca Metropolitană din București a avut loc lansarea volumului „Aici și acolo”, autor Ciprian Apetrei, scriitor, jurnalist, pasionat de fotografie.

    Într-un cadru intim, elegant  și rafinat am savurat fiecare moment artistic în parte, căci da, a fost un spectacol de muzică și lectură publică susținut de Ciprian Apetrei și Carmen Lili Mezei, profesor, care a acompaniat la pian prozo-poemele autorului.

    Evenimentul a fost dedicat memoriei lui Ancelin Roseti, poet și publicist care a părăsit această lume în vara anului 2022.

    Aflăm de la Ciprian Apetrei că ultima parte din volumul său de proză scurtă „Cel de la geam”a fost adaptată de Ancelin Roseti și transformată într-o serie de 15 poeme incluse de autor în volumul său.

    Într-o ambianță de vis am fost purtată de muzică în lumea cuvintelor. Interpretarea la pian a doamnei  Carmen Lili Mezei a întregit tabloul liric, asemenea unui zbor de fluturi în freamătul dimineților de vară însorite.

    La un moment dat, s-au stins reflectoarele, s-a făcut liniște iar întunericul s-a transformat în lumină la primele acorduri. Pianul m-a fermecat cu povestea lui. Emoțiile m-au copleșit.

    Ultima notă a piesei a împrăștiat în ochii mei cristale de viață pe care sufletul le-a adunat și le-a ascuns într-un loc bine păzit. Acest moment muzical a avut un efect răvășitor asupra mea. Mulțumesc, doamnă Carmen!

    Spectacolul a continuat cu poeme din volumul „Aici și acolo”. Autorul ne-a dăruit gânduri, sentimente, trăiri pe care doar un actor le-ar fi putut transmite în jocul de-a viața.

    Poezii despre dragoste, despre călătorii, ironii aduse politicienilor și societății au fost doar câteva dintre temele abordate de autor în scrierile sale.

    Colindul scris de Ancelin Roseti „Din ler în ler”, interpretat vocal de Carmen Lili Mezei și lecturat de Ciprian Apetrei, a încheiat seara magică.

    Autorul a oferit autografe cititorilor. A fost o seară care m-a încărcat cu energie pozitivă, o seară specială în care spiritul cuvântului frumos și cel al muzicii s-au contopit într-un act artistic fără precedent.

    Felicitări organizatorilor și protagoniștilor – Ciprian Apetrei și Carmen Lili Mezei – care merită aplauze la scenă deschisă. Chapeau!320969572_842475843714983_5708830695995134196_n-474x1024 Lansare la București „Aici și acolo”, de Ciprian Apetrei 321701851_549873070154577_7716434194164035168_n-474x1024 Lansare la București „Aici și acolo”, de Ciprian Apetrei

    320278334_569794431221282_2931044124988632187_n-474x1024 Lansare la București „Aici și acolo”, de Ciprian Apetrei

  • SĂ TRĂIM CU BUCURIE! – Cecilia Maran

    SĂ TRĂIM CU BUCURIE! – Cecilia Maran

    Să trăim cu bucurie, un roman autobiografic semnat de doamna Cecilia Maran, publicat la Editura Art Creativ, în vara anului 2022, reprezintă o cronică familială care cuprinde cele mai importante momente din viața tumultoasă a două generații. Coperta este realizată de graficianul Lucian Toma Hirth.

    Titlul cărții – „Să trăim cu bucurie” – este amprenta inconfundabilă a caracterului auctorial. Cecilia Maran își dezvoltă cultul pentru lectură, cultul pentru muzică, balet, arte plastice și teatru. Indiferent de momentele grele prin care trece tânăra Cecilia, iar mai târziu femeia matură, protagonista reușește să înfrunte cu demnitate obstacolele pe care cu optimism le transformă în oportunități, având un rol decisiv în cariera de avocat.

    Romanul cuprinde mai multe episoade împărțite în două categorii: povești care marchează pozitiv cariera autoarei iar cea de-a doua categorie include viața personală cu cele mai importante personaje apropiate.  Ele au influențat atât caracterul de luptător al protagonistei, cât și latura sensibilă, cea artistică, fără de care această carte nu ar fi prins viață.

    Prima parte începe cu trei cazuri  importante ce i-au marcat pozitiv cariera. Narațiunile nu sunt simple relatări avocățești, scrise pe un ton rigid, strict profesional. Autoarea se implică emoțional în apărarea clienților săi, aducând în fața cititorului caractere umane deosebite.

    Învăluie cu simț artistic povestea care, în mare parte, redă atmosfera din viața inculpatului, înainte de întâmplarea nefastă care a schimbat substanțial viața acestuia. Toate cele trei povești – „Eroare judiciară – Un destin frânt și Trafic de droguri” – au scopul de a trage un semnal de alarmă împotriva celor care dau verdicte eronate, distrugând destinul unor oameni nevinovați.

    Cu abilitate și profesionalism, perfecționistă din fire, avocatul Cecilia Maran cercetează probele și, în cele din urmă, reușește să găsească soluții legale și temeinice pentru fiecare caz în parte, obținând achitarea suspecților sau, în cel mai rău caz, cea mai mică pedeapsă. Puse cap la cap probele dovedesc nevinovăția suspectului aflat în cercetare penală, Alexe Albu. Avocatul Cecilia Maran se impune și de această dată deontologic.

    Scriitorul Cecilia Maran creionează indirect, cu ajutorul surorii inculpatului Alex Albu, povestea acestuia. După suspansul prin care trece cititorul urmărind faptele protagonistului și în paralel descoperirile avocatei, finalul este unul fericit.

    Te întrebi retoric, desigur, cum este posibil ca justiția să comită astfel de erori, condamnând la mulți ani de închisoare oameni nevinovați? Cecilia Maran aduce subtil, în prim-plan, greșelile făcute în acel caz, dovedind instanței, cu  probe de netăgăduit, nevinovăția clientului său. Una dintre ele a fost aceea prin care dovedea că declarația de vinovăție dată de inculpat a fost realizată sub influența terorii unui polițist care l-a bătut atât de tare, încât i-a rupt brațul.

    Nemaisuportând bătăile acestuia a declarat că e vinovat. Aici vine momentul interesant prin care din nou inteligența autoarei s-a impus. Dumneaei face o paralelă între cazul în speță și erorile din istorie care au determinat prin tortură ca nevinovații să se declare vinovați. Aduce în discuție inchiziția și cruzimea călăilor care torturau oameni acuzându-i de erezie și vrăjitorie. În acest sens amintește despre Giordano Bruno ars pe rug și Galileo Galilei care în ultima clipă a vieții sale a declarat: „Și totuși se învârtește”.

    Cecilia Maran judecă aspru în acest caz și faptul că deținuții erau aduși în sala de judecată în lanțuri – „Oamenii aceştia… încălcaseră legea, trebuiau pedepsiţi, iar societatea apărată, dar procedura mi se părea sinistră, era o încălcare a demnităţii umane…”, scria persuasiv autoarea, fiind mulțumită că în zilele noastre acest obicei nu se mai practică.

    O altă poveste impresionantă mi s-a părut a fi viața lui Gică, un copil bine crescut care avea două mari pasiuni –  fotbalul și călătoriile pe mare, el dorind să devină marinar. Primul contact cu marea a depășit orice imaginație a copilului. În descrierea acelui moment se simte și dragostea autorului pentru farmecul indubitabil al Mării pe care o descrie ca fiind o „minune dumnezeiască”.

    Cecilia Maran alunecă ușor spre partea sa artistică. Cu sensibilitate scriitoricească a reușit să mă întoarcă în timp, făcându-mă să retrăiesc cu bucurie și plăcere anii copilăriei. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt acolo, pe Litoral, la malul Mării Negre – „…o întindere uriașă de apă la început gri, apoi albastră, sclipind în soarele amiezii ca niște mii de pietre prețioase, cu mirosul acela inconfundabil de alge, de scoici, de proaspăt, cu zgomotul unic al valurilor, în ziua aceea doar mici vălurele care se sparg de țărm.

    Zgomotul mării îmbinat cu țipetele pescărușilor, cu larma veselă a oamenilor de pe plajă, cu bucuria de a trăi şi, colac peste pupăză, din difuzoare răzbate vocea inconfundabilă a lui Dan Spătaru…”. Aici sunt amintiți și alți artiști –  Aurelian Andreescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru, Gil Dobrică și alții, voci care au marcat prin talentul lor spectacolele vizionate de miile de turiști aflați în concediu pe litoral, rămânând în amintirea lor o imensă bucurie de a retrăi acea perioadă de neuitat, pe care mulți dintre noi o poartă în suflet și astăzi.

    Cecilia Maran îmbină armonios povestea personajului-client cu frumusețea incontestabilă a naturii, împletind sentimente trăite atât de dânsa, cât și de protagonistul narațiunii. Drama lui Georgică impresionează lectorul prin întâmplarea nefastă care a dus la condamnarea sa la vârsta de 19 ani, când visele încep să devină realitate.

    El ajunge unul dintre fotbaliștii de succes, însă un susținător al echipei adverse, supărat fiind că Gică a marcat două goluri împotriva echipei sale, după meci, intră în vestiar și, beat fiind, se repede la tânăr care nu rămâne impasibil și îl lovește la rându-i apărându-se. Bețivanul cade, se lovește la cap și decedează. Nu voi intra în detalii. Las cititorul să descopere metodele folosite de avocat în apărarea inculpatului, dar mai ales să descopere finalul acestei povești. Autoarea conchide – „Aș dori ca această  povestire să fie un semnal de alarmă pentru unii bărbați mai impulsivi…”.

    Cea de-a treia povestire are ca protagonist un student la medicină,  victima unui raid polițienesc care găsește în mașina sa un pachet cu substanțe interzise. Cum a ajuns acel pachet acolo și cine este vinovat, cum studiază cu meticulozitate cazul avocatul tânărului cercetat, veți afla citind „Trafic de droguri”.

    Lăsând în urmă cele trei cazuri interesante, gnomice, susținute de Cecilia Maran, romanul continuă cu o cronică de familie. Cea de-a doua parte este scrisă într-un registru nou, autobiografic. Cu șarmul și umorul ce o caracterizează, Cecilia Maran deapănă amintiri, întâmplări, trăiri, obstacole, pasiuni. Începe prin a spune succint povestea acestui roman. La îndrumarea prietenei Corina de a-și scrie toate momentele importante din viață, autoarea dă curs îndemnului – „Verba volant, scripta manet”.

    Primul personaj pe care l-am adorat încă de la început a fost „mam’-mare”, bunica autoarei, Rosetta. Frumoasa poveste dintre fata înstărită și un tipograf înduioșează. Mam’ mare se căsătorește și dă naștere la trei copii. Unul singur trăiește, acela fiind tatăl autoarei, Gheorghe Constantinescu.

    De aici, viața lui este o aventură până când băiatul este trimis la București unde locuiește doi ani cu familia unchiului Nicu. Despre viața tatălui și a verilor săi aflăm în paginile următoare. Autoarea deapănă amintiri, scriind despre aproape toți membri importanți ai familiei sale până când ajunge la nașterea sa. Revine la mam’-mare pe care o admiră din tot sufletul.

    Autoarea scrie că a dormit în cameră cu bunica Rosette până la vârsta de șapte ani. Fetița crește sub aripa protectoare a bătrânei de la care moștenește cochetăria, dragostea pentru lectură, muzică și teatru – „… Când ieşeam cu bunica mea pe stradă sau la biserică eram tare mândră. Se îmbrăca extrem de elegant pentru acea vreme, mi-o amintesc cu unul dintre costumele taior maro sau gri, la care purta bluze de organdi sau de mătase naturală, mai ales o bluză verde, cu turban verde asortat şi mereu pantofi, poşetă şi mănuşi asortate.

    Avea toate lucrurile astea dinainte de război, dar mam’`mare le îngrijea şi le purta bine…”. La 11 ani autoarea a făcut o mare pasiune pentru muzica de operă. Mai târziu, pe la 14 ani a mers împreună cu tatăl său la București la spectacolul de operă „Rigoletto” , de Verdi. Copila Cecilia, încă de la o vârstă fragedă, știe ce vrea, știe ce-i place, știe ce va face în viață.

    Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mereu cu cea din târg, are și eșecuri – pică la examenul de teatru. Urmează o serie de activități care întregesc personalitatea plină de șarm a autoarei-personaj. Printre povești se strecoară și unele impresionante venite din timpul celui de-al doilea război mondial. „O întâmplare din război” este relevantă în acest sens.

    Descrierile din acea perioadă în care părinții autoarei au trăit momente cruciale, supraviețuind bombardamentului „și îngrozitoarelor lui urmări” sunt copleșitoare – „Se dezlănţuise iadul pe pământ.

    Din gară ieşeau oameni răniţi, plini de sânge, urlând, strigându-şi cu disperare poate copiii, poate partenerul de viaţă pe care-l pierduseră în nenorocirea stârnită, sirenele ambulanţelor îţi spărgeau timpanele…”. Acest fragment aproape vizual mi-a trecut prin fața ochilor ca o scenă la care am fost și eu martoră.

    Urmează emoționanta poveste de dragoste dintre părinții protagonistei. Step by step ajungem și la copilăria autoarei. Cecilia Maran descrie cu nostalgie vremurile când „Mama gătea bine şi era specialistă în plăcinte poale-n brâu, plăcinte cu brânză dulce şi stafide, ea singură întindea cele mai fine foi de plăcintă, colţunaşi cu brânză şi carne, cozonaci cu nucă şi brânză. Mama gătea pentru noi trei, dar şi pentru bunica Rosetta căreia îi duceam zilnic, sau cel mult la două zile, sufertaşe cu mâncare…”.

    Imaginile descrise se desfășoară aproape vizual, personajele au caractere diferite, au un punct comun – dragostea pentru frumos, pentru cultură. Autoarea continuă să se hrănească spiritual.

    Cititorul împreună cu autoarea trăiește emoțiile primelor examene, ale primei iubiri, trăiește emoțiile fiecărui moment în care Cecilia Maran se bucură de viață, de tot ce-i oferă ea, începând de la primii pantofi cu toc cui, prima rochiță elegantă croită de mama sa și mam’mare, prima carte citită cu sufletul la gură, emoțiile primului caz, ale primului sărut, emoțiile prin care trece o mamă ținându-și pruncul strâns la piept, emoțiile primului spectacol de operă, până la prima carte scrisă de dânsa, prima lansare unde a cucerit mulți oameni din lumea literară și multe alte bucurii pe care doar un om talentat și frumos atât pe interior, cât și pe exterior le poate transmite,  dăruindu-le celor care au cunoscut-o.

    Recomand acest roman în care fiecare literă poartă amprenta autoarei, dinamism, rafinament, eleganță, dar mai ales bucuria de a trăi. Este un îndemn de care ar trebui să ținem cont toți, pentru a simți plenitudinea fiecărei clipe trăite, așa cum o face însăși autoarea. Așadar – „Să trăim cu bucurie!” – Carte diem!

  • Elena Lucia Spatariu Tudose – Carte de colorat anotimpuri și păsări

    Elena Lucia Spatariu Tudose – Carte de colorat anotimpuri și păsări

    Născută în Bicaz, județul Neamț, Elena Lucia Spatariu Tudose – stabilită de mulți ani în Marina Di Carrara, Toscana, Italia – este pasionată de muzică și poezie. Membru activ al Cenaclului de la Roma se implică în viața literară contemporană.

    Realizează emisiuni laborioase la Radio Vocativ, prin care promovează și susține autorii români din țară și străinătate. ,,Poemania literară”, o emisiune dinamică, prin realizatorul ei a unit într-o mică familie suflete al căror punct comun este poezia, favorizând astfel schimbul intercultural și conservarea limbii, a culturii şi a tradițiilor românești.

    A cochetat cu versul alb scriind la început timid, apoi, citind foarte mult a evoluat, a devenit încrezătoare în propriile forțe și s-a încumetat să-și asume creațiile publicând în diverse reviste și antologii din țară.

    Modestă din fire, la îndemnul prietenilor, a publicat în 2020, la Editura Minela din București, primul său volum de versuri – Carte de colorat anotimpuri și păsări, volum bilingv româno-italian.

    Cartea este dedicată fiilor săi – Cătălin și Andrei. Coperta volumului a fost realizată de fiul poetei, Cătălin Ovidiu Gârbuleț; traducerea aparține autoarei iar corectura traducerii poartă semnătura jurnalistei Alina Monica Țurlea.

    În prima parte autoarea ne surprinde printr-un retorism-confident despre propria personalitate. Cine naiba sunt eu? este întrebarea care duce la răspunsuri evidente în concepția scribului la început de drum, în lumea cuvântului. Tema dominantă și recurentă este natura, o coloristică vie a universului liric auctorial.

    În percepția sa poate fi orice – ,,o muscă” atârnată ,,de piciorul paianjenului” sau poate vedea lumea dintr-o altă persepctivă – ,,din poziția liliacului” prin care totul capătă o nuanță expresivă, autentică, cu tentă naumiană: ,,în capul meu/ cuvintele se împerechează genetic/ născând monștri/ niște mutanți amorfi…”.

    Citind poeziile am avut sentimentul că autoarea creează personaje fictive pentru a se descoperi și cunoaște.

    Multiplele fațete ale personalității sale capătă contur într-o rebeliune contrastantă cu sinele, negăsindu-și de multe ori identitatea – ,,sunt o Alice/ rătăcită într-o viață/ nu știu cum am ajuns aici/ și nici de unde vin”. (Sunt o Alice); ,,pe mine nu m-a adus barza/ poate de aceea mi-e zborul frânt/ mă simt condamnată nedrept/ legată abuziv de pământ”. (Pe mine nu m-a adus barza); ,,sunt o nălucă îmbrăcată de gală/ în veșmântul transparent/ furat ploii de ieri/ bântui lipsită de umbră/ mă scurg prin ceasornice/ lipsite de timp”. (Dreptul la dezintomnare)

    În poezia Cine sunt eu? (2), discursul liric reliefează dorința de a imprima cititorului viziunea sa despre iubire și ură, despre creație în lumina spiritului fiecăruia dintre ,,prietenii” care încearcă să vadă dincolo de aparențe – ,,știu doar/ că sunt un lut/ pe care ochii tăi îl modelează/ atunci când mă privesc/ cu ură sau iubire// iau forma sufletului tău/ când ușa mi-o deschizi…// eu sunt lumină din lumina ta/ sau umbră-ntunecată…// pot fi iubire sau blestem… pot ger să-ți fiu sau primăvară/ înger sau demon… sunt ce vrei tu să-ți fiu/ prietene al meu!”.

    Fragilitatea și inocența sufletului de copil se impun în creațiile autoarei printr-o transparență și sinceritate debordante. Timpul devine neputincios în fața trecutului rămas viu în amintirea fetiței ,,cu ochii căprui” care încă trăiește sentimentul nesiguranței într-o lume neînțeleasă de ea, o lume care o bântuie și se-nvârte ,,nebunește/ printre măști și umbre… umbre reci și măști hidoase…”, lumea apusă care o exclude din cercul său vicios, ignorând-o.

    Cu toate acestea, fetița își găsește puterea să treacă mai departe în viață luptând cu propriile arme împotriva fobiilor, păstrându-și spiritul neîntinat. Încearcă să se înalțe, chiar dacă aripile-i sunt retezate.

    Prin joc își creează propriul univers – ,,fetița cu ochii căprui/ se-nvârtea/ ca într-un joc grotesc/ din care încerca să scape/ căzând/ ridicându-se/ râzând printre lacrimi// peste răni își trăgea/ ciorapii de mătase ai mamei/ probând înălțarea în sandale cu toc// și aripi creșteau încet pe dinăuntru/ în timp ce zborul era de fapt/ prăbușire”.

    Sentimentul matern este extrem de puternic, dar în același timp sensibil. În poemul dedicat fiului său Andrei – Cuib de lumină – poeta-mamă regretă trecerea timpului care transformă pruncuțul neajutorat în bărbatul protector. Femeia viguroasă de altă dată devine mama care sfidează senectutea, fiind copleșită de inversarea rolurilor.

    Emoția crește cu fiecare vers sensibilizând cititorul – ,,de-o vreme m-am împuținat/ tu ești tot mai înalt/ brațele mele nu te mai cuprind/ dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă/ mi-e cald și mi-e bine/ și mă simt tot mai mult/ un cuib plin/ de lumină…”.

    Bucuria de a deveni mamă este supremă, iubirea pentru copilul neprețuit e fără margini. Viața capătă valențe uluitoare iar sufletul plutește fulgurant – ,,o pasăre zămislise un soare/ din propria-i carne/ un boț preafrumos de mister și lumină/ distila întunericul în culori// peste cuibul gol/ o umbră fără aripi/ crește cu fiecare răsărit/ învățând culorile pe de rost…”. (O pasăre zămislise un soare/ fiului meu Cătălin)

    Ades avem tendința să ne ascundem în spatele unor măști pentru a deruta timpul și viața sau pentru a evita realitatea, într-o viziune apocaliptică a falsului ego. Există cineva care demască ,,idealul” condiției umane – moartea.

    Noi – ,,frumoșii pământului” – nu facem altceva decât să accentuăm hidoșenia interioară prin fățărnicie, creând punți de netrecut între a fi sau a nu fi. Din spiritul naturii se naște lumina.

    Poeta, printr-o simbolistică discretă și ironie subtilă, conturează banalul vieții asemuindu-l cu nonsensul de a trăi – ,,doar ea nemascată/ Moartea/ în toată splendoarea ei/ de împărăteasă apocaliptică/ ne arată cu degetul descărnat/ cât de hidoși suntem noi/ frumoșii pământului/ în timp ce primăvara/ seamănă viață/ pe străzile pustii…”. (Frumoșii pământului)

    Folosește cronologic cele patru anotimpuri ca simboluri ale vârstei. Astfel, primăvara reprezintă copilăria și tinerețea, descoperirea misterului existențial; vara – perioada maturității, a bucuriei de a trăi efervescența vieții, un brasaj de gânduri despre conturarea personalității, căutarea și acceptarea condiției umane; toamna – vârsta adultă, bogăție spirituală, împlinire, înțelegerea sinelui, dar și apariția angoaselor; iarna – senectutea, singurătatea, înțelepciunea, bilanțul unui trecut prodigios nuanțat de o multitudine de stări.

    Elena Lucia Spatariu Tudose, așa cum am precizat în paragraful anterior, are o slăbiciune pentru anotimpul renașterii – primăvara – simbolul altei dimensiuni unde sentimentele și trăirile capătă semnificații fundamentale, armonizându-se cu stările de spirit auctoriale, imuabile – optimism și iubire, stări transmise persuasiv lectorului

    (Primăvara)… ,,este sentimentul de floare pe buze/ când dai binețe îngerilor în zori/ dorul de libertate al cuvântului pasăre/ cuvântului vânt/ cuvântului apă/ cuvântului pământ…// senzația de aripă crescută din gleznă/ sfidând prăbușirea// fiorul străbătându-ți lutul/ când Dumnezeu te privește cu ochii verzi/ lamentându-te de esența lemnului/ din care ți-e tăiată crucea// primăvara/ este starea de veghe/ la căpătâiul nopților negre/ grijind la strălucirea viselor tale//… primăvara/ omule/ este anotimpul peren…// nu-ți număra inutil firele albe din păr/ e doar zăpada mieilor/ căzută pe tâmple.”.

    Fiecare moment al zilei are farmecul său – dimineața revigorantă e un nou început. Starea de veghe freamătă, spiritul se animă ,,verde” într-un crescendo euforic – ,,… înfrunzesc simțurile/ iar ochii/ răspândesc/ lumină lină// viața pulsează ritmic/ prin toți porii/ scoarței brăzdate de ore/ ca ani…// până spre seară/ voi deveni salcie/ cerșind apei lumină/ voi desfrunzi/ apoi…// e/ deja/ toamnă”. (Dimineața)

    Noaptea melancolică se adâncește în angoase ,,cuvintele neînsoțite dansează bizar”, devine cu fiecare oră ,,ceaiul negru” în care poeta a ,,stors o felie de lună”, liniștea dinaintea furtunii transformă noaptea în ,,ceai englezesc” iar visele ei picură ,,lapte galactic”, aripi invizibile îi cresc ,,pe umerii goi” și ruptă de realitate, plutește în ritm de vals în lumea-labirint imaginată de ea. Dimineața, resuscitată de o cafea ,,cu arome de frunze/ proaspăt râșnite” își face simțită prezența, aburul viselor dispare, iar cuvintele-umbre ,,atârnă melancolic/ în crengi despuiate/ de arbori”. (Despre noaptea asta)

    Prietenia joacă un rol important în viața autoarei. Este înconjurată de oameni care împărtășesc aceleași pasiuni. Ca într-un vertij nebunesc totul devine un joc când în suflet spiritul inocenței se impune. Până și Dumnezeu li se alătură, totul devenind magic în arta poetică.

    Remarcabilă în acest sens este poezia Revelație, dedicată prietenei sale, poetei Liubastra – ,, se făcea că/ prinse de mâinile incrucișate/
    două nebune/ minunat de nebune copile/ se-nvârteau/ și se-nvârteau/ printre aburii cuvintelor păsări…//
    Dumnezeu copil/ înmănunchea lumina/ în cuvinte stele/ pe care le-arunca asupra lor/ poheme”.

    Ars poetica este lumea în care evadează autoarea din factualitate, încercând să-și construiască universul propriu, unde poezia devoalează spiritul și simțul artistic al protagonistei – ,,mă joc înmănunchind cuvinte/ le desenez/ le-nșirui/ le alint// dar când să le aștern/ pe coala de hârtie/ nu eu te scriu/ ci tu mă scrii/ nescrisă/ Poezie”. (Nu-s printre cei aleși); ,,poemul acesta s-a născut prematur/ are ochii lipiți precum cățelandrii de-o zi/ și caută lapte de muză/ dar muza e mută”. (Caniculă)

    Uneori, neîncrederea în sine se cuibărește în sufletul poeziei. Sinceritatea în discursul liric este emblematică.

    În poezia Carte de colorat, care a dat și titlul volumului, Elena Lucia Spatariu Tudose motivează decizia sa de a se alătura poeților contemporani prin volumul nou apărut, un vis împlinit prin care speră să coloreze în cuvinte o lume mai bună și mai frumoasă – ,,voi scrie într-o zi/ o carte de colorat/ voi despărți cuvintele/ în linii…/ linii frânte/ curbe/ elicoidale/ niciodată drepte/ niciodată infinite// voi desena cu ele/ primăveri în toamne triste/ și voi face arborii/ să râdă în hohote/ sub ploi.//(…)/ în cartea mea/ culorile/ își vor scrie singure/ cuvintele”.

    Folosește ades simbolul coliviei, obsesia îngrădirii libertății de a gândi, de a simți, de a gusta lumina cuvintelor din noianul conotativ al simblisticii limbajului artistic expresiv sau mai poate simboliza și reținerea de a se manifesta în scris așa cum simte – ,,cuvintele se înnoadă în gât/…// mișună mute ca viermii/ adâncind hăul acolo unde/ erai tu și soarele închiși în colivie…// eram două păsări captive-n două colivii/ doar ochii mei ca două aripi te-au urmat”. (Sury)

    Elena Lucia Spatariu Tudose pornește cu dreptul în lumea poeziei. Volumul este amprentat de viguarea caracteristică autoarei, de vocea sensibilă care nuanțează armonios spiritul ludic, anulând temerile existențiale prin edificiul unui limbaj artistic autentic.

    Poezia mângâie, își strigă durerile, plutește euforic în universul propriu, se revoltă, toate aceste sentimente având calitatea de a transmite mesaje și imagini ingenue, sensibilizând lectorul – ,,… mirosea frumos/ a grâu încolţit/ și a smirnă mirosea/ a flori de primăvară/ și a pâine caldă/ coaptă pe piatră// veniți de luați/ luați de mâncați/ nu vreau în schimb/ decât pietrele/ cu care ați aruncat/ în Hristos”. (Veniți de luați)

  • ORAȘUL TĂCERII de Neață Claudiu Petrian

    ORAȘUL TĂCERII de Neață Claudiu Petrian

    De două decenii piața de carte este saturată de volume cu poezii. Proza a devenit Cenușăreasa literaturii. E foarte greu să scrii proză. Trebuie să stăpânești bine gramatica limbii române, să ai abilitatea de a construi un fir narativ clar, să poți stabili locul și timpul acțiunii verosimile.

    Acțiunea să fie bine conturată în contextul dat de autor, să poți creiona personaje, să știi când introduci intriga, să stăpânești bine arta dialogului, a monologului și a descrierii etc.

    De aceea scriitorii de proză și dramaturgie sunt din ce în ce mai rari în ultimele trei decenii. În vara aceasta am avut bucuria să descopăr un autor al cărui condei este experimentat în arta cuvântului, deși e primul său volum, n-ai zice că e debutant.

    Este vorba despre Orașul tăcerii, autor Neață Claudiu Petrian, un volum de proză scurtă, nuvele-psihologice, publicat în 2022 la Editura Minela, București.

    Autorul deschide drumul lectorului prin a prezenta succint, pe un ton amuzant, povestea cărții care începe în anul 2008 prin scrierea unei nuvele numită Atins – „A fost scrisă în trei săptămâni, într-un mod neglijent și fără șanse de a fi citită vreodată”. În 2010 a prins viață volumul „Orașul tăcerii”, publicat 12 ani mai târziu.

    Prima nuvelă – Atins – începe prin descrierea detaliată a unei camere în care locuiește un bărbat mai tot timpul mahmur. Autorul asociază indirect aspectul dezordonat al locuinței cu starea generală a protagonistului, Cristi, un tânăr care abia terminase facultatea. Peste tot erau haine aruncate, sticle goale zăceau pe pardoseala murdară, iar „în jurul patului se aflau numai așternuturi și perne îmbibate cu transpirație.”.

    Un singur loc era tot timpul curat, fără „nici măcar un fir de praf”, locul în care se aflau două fotolii și o măsuță din sticlă. Tabloul impecabil devine obsesie pentru Cristi, apărând de mai multe ori în nuvelă, fiind asociat mereu cu prezența Anei. Mai mult beat decât treaz, tânărul încearcă să pună cap la cap cioburile ultimelor zile din viața lui care se transformă în coșmar.

    Totul e neclar în mintea lui. În momentele de luciditate și-a amintit de Ana, iubita sa de care se despărțise recent. Frământările interioare îl determină să-și înece și mai mult amarul în alcool. Cristi, genul individului introvertit, egoist, posesiv, antisocial, morocănos, orgolios și alcoolic, reușește să o rupă pe Ana de grupul ei de prieteni, profitând de iubirea acesteia.

    Acțiunea se petrece pe două planuri: realitate și mahmureală. În puținele momente de acuitate îi vin în minte câteva scene petrecute alături de Ana, pe care a cunoscut-o din primul an de facultate. Patru ani au locuit împreună. Tânărul, în ultimele luni, își pune o serie de întrebări existențiale care-l dezavantajează.

    Se întreabă ce a văzut fata la el de l-a ales, de ce au rămas împreună, când ar fi putut face o altă alegere mai bună!? Toate răspunsurile la întrebări se îneacă în aburii alcoolului din mintea lui.

    Fiind conștient de frumusețea Anei care avea o fire veselă, era sociabilă, o persoană extrem de plăcută, Cristi devine foarte gelos. Se ceartă din ce în ce mai des, dorind să rupă legătura cu toți prietenii ei.

    Fata se supune pentru că îl iubește. Veșnic nemulțumit, în cele din urmă o determină să-l părăsească. De aici parcă s-a rupt filmul. Cristi nu mai știe exact ce s-a întâmplat. Ultima scenă a fost aceea când fata vorbea la telefon, parcă flirtând și râzând cu alt bărbat.

    Pot spune că a fost momentul intrigii, momentul când s-au accentuat cele două metehne care au pus și mai mult stăpânire pe mintea lui – băutura și gelozia. Deși despărțiți de câteva săptămâni, tânărul îi simte prezența prin curățenia perfectă a locului unde se aflau măsuța din sticlă și fotoliul pe care obișnuia să stea fata.

    În frământările interioare are momente când este sincer cu sine, dorind să-i spună Anei cât de mult o iubește, dar momentele de sinceritate sunt umbrite de gelozie și ogoliu.

    Își dorește atingerea ei care înseamnă enorm pentru el, dar nu vrea să recunoască – „Ar fi vrut ca totul să continue cu un sărut, apoi cu o escală pe canapeaua pe care au împărțit-o atât timp, unde să își arunce hainele ca pe niște cârpe, să își sărute corpurile, să se atingă unul pe altul ca și când ar fi fost pentru prima oară și să facă dragoste în șoapte de iubire ca și când ar fi fost ultima oră din viața lor.
    Își dorea acest lucru, dar nu avea de gând să își calce pe orgoliu!…”.

    În cele din urmă realizează că și-a distrus viața trăgând-o și pe Ana după el – „Realitatea trebuia înțeleasă și acceptată”.

    Finalul este înduioșător, dar oripilant pentru omul de rând. Toate personajele care poartă numele de Ana sunt predestinate sacrificiului. Nu voi devoala ce s-a întâmplat cu Ana noastră. Las cititorul să descopere.

    O altă nuvelă – „4:22 A.m” – schițează lumea mizeră a femeilor ușoare, a bărbatului abia ieșit din penitenciar, a fantelui dornic de distracții, a fanatismului dus până la extreme. Autorul, un foarte bun observator al caracterului uman, construiește câteva personaje, de data aceasta ele fac parte dintr-o altă lume.

    Pentru a fi mai persuasiv folosește cu ușurință expresii specifice unui anumit mediu, apelând la limbajul colocvial și la argouri: „Să-mi trag palme!; șmecherașii din oraș care-l urmăreau pentru a-i lua glanda; Se cocalarizase; Și se tot băga în seamă cu oricine avea nume de fată, da’ nimeni nu-l băga în seamă, deși el era perseverent.

    Așa că dacă vreo pițipoancă proastă și de doi lei își punea o poză pe veceu, alți douăzeci de cocalari lăbari săreau pe ea făcându-i complimente. Apărea printre ei și Râmă care venea cu un comentariu gen – ce te-aș fute!…”.

    Ne place sau nu, cele patru personaje fac parte din tabloul societal actual, Muista, Blonda cu dinții de cal, Grăsana și Râmă. Râmă este tipul individului crescut sub influența „ideologiei pușcăriașului” obișnuit cu viața de la penitenciar, deși urăște gardienii, este atașat de ,,frații” săi de celulă și „se mândrește cu statutul său”.

    Ceea ce mi se pare mai ciudat, atunci când iese, face tot posibilul să recidiveze pentru „a se întoarce acolo unde se simțea cel mai bine”.

    Cele trei fete de moravuri ușoare ne sunt prezentate succint, ele având un rol mai puțin important în desfășurarea acțiunii. Fetele și cei doi tineri ajung la o petrecere care avea loc în camera 213, aflată într-un cămin studențesc.

    Acolo se petrec lucruri neobișnuite. Una dintre ele își taie un picior de la șold, incluzând și vulva. Care este motivul acestei mutilări, cum se comportă ceilalți, ce reacție are protagonistul, rămâne să descoperiți voi citind „4:22 A.m”. Fiecare titlu este însoțit de un motto sau gând venite din partea autorului.

    Ultima nuvelă care a dat și titlul volumului – „Orașul tăcerii” – se remarcă printr-un fir narativ dinamic, suspansul fiind introdus în ritm crescendo. Povestea are în comun cu prima narațiune un personaj slab care își îneacă decepțiile și eșecurile în alcool.

    Conflictul interior aproape că îl scoate din minți. Se produce haos iar acțiunea și stările prin care trece dau naștere multor temeri. Natura și mediul înconjurător participă la scenele de groază din mintea sa, scene de care nu poate scăpa. Fuga de responsabilitate, de realitate se transformă într-un conflict interior cu sine.

    Un monstru care-l judecă și-l etichetează ca fiind vinovat de moartea Roxanei – ,,CRIMINAL!”. Încearcă să înțeleagă de ce i se întâmplă lucruri ciudate, de ce aude voci, imagini morbide i se conturau în minte: „Cadavre, zeci, sute de cadavre, aşezate nefiresc sub acel morman de gunoaie pe care el păşea.

    Cadavre în descompunere, devorate de viermii carnivori. Oase putrezite şi lipsite de carne. Cranii – case ale vieţuitoarelor din pământ, vieţuitoarelor putrefacţiei. Totul îmbibat în lacrimi şi suferinţă, gânduri morbide, dorinţe nefireşti şi emoţii sinucigaşe.”. O nuvelă foarte bine scrisă, în care suspansul e la el acasă, ambiguitatea și scenele de groază întregesc acest tablou răvășitor care reliefează taifunul interior al protagonistului.

    Ultimul text care încheie volumul – „Cel care va curăța lumea de îngeri” – scris într-un alt registru este un poem epic care are ca temă lupta dintre demon și înger, două personaje care luptă împotriva firii.

    „evlavia
    și frumusețea ancestrală
    Sunt simple minciuni…
    Ei vor să te păcălească!”.

  • Despre „Zbor de fluturi” al Constanței Chivulescu Precup

    Despre „Zbor de fluturi” al Constanței Chivulescu Precup

    „Zbor de fluturi” – publicat la Editura Minela (iulie 2022) – este cel de-al treisprezecelea volum al Constanței Chivulescu Precup.

    Veșnic tânără, autor al seriei de 12 volume de poezii – „Dragoste târzie”, poeta continuă să se joace. De data aceasta nu mai jonglează cu sentimente de dragoste, ci cu natura și lumea necuvântătoarelor. Poeziile păstrează tehnica versului clasic, o prozodie aproape perfectă, însă aduce cu sine actualitatea din viața auctorială. Cartea este dedicată tuturor celor care încă mai copilăresc, indiferent de vârstă.

    Volumul începe cu poezia „Zbor de fluturi” care dă și titlul cărții. Metamorfoza fluturelui de noapte este un simbol al eului liric. Ce-și poate dori un suflet care iubește, decât să fie idolatrizat la rându-i?

    Spiritul plăpând nu-și doreşte palate și bogății, vrea doar să se bucure de viață, să fie fericit și iubit – „Să fiu plăcut, să am putere,/ Să-mpart  surâsuri peste tot/ Așa cum inima mi-o cere/ Și-n fericire să înot!// Eu sunt un fluture de seară,/ De noapte ce sfârșește-n zori./ Spun celor care mă-nconjoară:/ Voi pentru mine sunteți flori!”.

    Versul ludic stârnește zâmbetul cititorului. Poeta conturează personaje bine încadrate în scenariul unei povești aparent simple, dar cu final gnomic. Relevantă în acest sens este poezia – „Cântă mierla pe un ram” unde scenarista ne introduce în universul său, într-o zi oarecare, caniculară, când, obosită și însetată, vine de la cumpărături și bea „apă cu nesaț”.

    Se relaxează privind în jur, observând atent detaliile din natură și constată că nimic nu o poate opri din drumul său – ,,Toți îi suportăm capricii, ploaie, arșiță, zăpezi…”. Atenția îi este atrasă de felina care așteaptă un pas greșit făcut de mierlă, pentru „a pune gheara pe ea”. Este surprinsă și amuzată de viclenia păsării care se mută din ram în ram, parcă făcându-i în ciudă felinei.

    Ultima scenă, introdusă cu abilitate în finalul poemului, ia o întorsătură neașteptată. Reprezintă zborul către cer al păsării, când soarele apune. Dincolo de aparențe autoarea meditează profund și găseşte răspunsul unei întrebări dat de înțelepciunea vârstei – „Tot mă uit pierdută-n zare și mă-ntreb necontenit,/ De ce soarele apune, de ce pleacă-n asfințit?/ El se-ntoarce înspre ziuă, însă noi dacă-am plecat,/ De la viață luând adio, nu ne-ntoarcem… niciodat’!”.

    Este de admirat ironia ce însoțește aproape toate poveștile lirice din volumul „Zbor de fluturi”.

    Am mers pe urmele autoarei-suflet de copil și m-am bucurat de prezența personajelor pe care dragostea ei evidentă le pune în valoare. Astfel, l-am compătimit pe Lăbuș, căţelul cu „blana subțire” care a tremurat de frig toată iarna și care se bucură, alături de stăpâna sa, de revenirea primăverii; am redevenit copil și am râs când mi-au fost prezentați membrii familiei lătrătoare: Bobița, mama lui Duluș, fiul lui Lăbuș pe care îl doare un picior.

    Vă întrebați, probabil, de ce? Iată și răspunsul extrem de amuzant care vine la pachet cu răsplata faptelor: „S-a lovit de un grătar,/ Când fugea fără habar/ Ca s-alunge o pisică,/ Ce venea fără de frică// Și care mânca se pare,/ Din castron a lui mâncare.”.

    Poeziile epice sunt savuroase. Mărturisesc că n-am știut povestea măgarului Buridan. N-am să scriu nimic despre ea. Las plăcerea lectorului să o descopere.

    Altruismul predomină în poezia Constanței Chivulescu Precup, este molipsitor. De la dragostea pentru necuvântătoare și până la dorințele înșirate pe hârtie către Moș Crăciun, toate poartă amprenta unui suflet de excepţie care lasă propriile plăceri să se transforme în bucuria tuturor – „ …Pentru cei în etate,/ Pentru părinți, pentru bunici,/ Vreau multă sănătate!//

    L-am mai rugat pe Moș Crăciun,/ (Căci n-am uitat niciunul)/ Din cei ce nu mai sunt acum,/ Azi, când vine Crăciunul,// Trecând pe la mormântul lor/ Să lase-o rugăciune…// Chiar de sunt mic, îi port în gând,/ Nu i-am uitat vreodată,/ Îi pomenesc ades plângând,/ C-o lacrimă curată.”. (Scrisoare pentru Moș Crăciun)

    Dacă în zilele noastre copiii se bucură de jucăriile din plastic, reprezentând personje din desenele animate în trend – Henry Dragomonstrul, Patrula cățelușilor, Fulger McQueen, Eroi în pijamale  etc. – Constanța Chivulescu Precup aduce în atenţia cititorului jocurile generațiilor anterioare, implicit copilăria sa.

    Astfel, redescopăr în poezia „Eram copil” bărcuțele și avioanele din hârtie construite de copii, zmeul nărăvaș ridicat în văzduh și strunit din ață, jocurile colective care stârneau controverse, mare hărmălaie, dar și bucurie – pitita, leapșa, șotronul sunt doar câteva dintre bucuriile generației bunicilor și părinților noștri.

    Cine nu regretă vremea copilăriei „fără de griji”? Ultima strofă m-a determinat să privesc în gol și să fiu în asentimentul poetei –  Azi îmi petrec minute-n nostalgie,/ Visând la tot ce-a fost, dar într-o zi,/ Ce bine-ar fi să se întoarcă vremea,/ Măcar puțin să fim din nou copii!”.

    În poezia „Viața copilăriei”, autoarea își amintește cu plăcere de locurile natale – „ Eram copil, născut în sat de munte” – de vremea când mergea cu vitele la păscut în poiană.

    Viața de la sat se derulează asemenea unui film în ochii și mintea copilului. Astfel, vara, cu toţii munceau la câmp până când soarele apunea. Toamna culegeau fructele, urcau „în pădurice” și adunau alune, coarne apoi coborau pe înserat când liniștea era tulburată de talăngile vitelor. Somnul le era întrerupt când și când de un greieraș care „cânta necontenit”.

    Parcă ruptă din tabloul lui Grigorescu – „Car cu fân” – poezia „Căruța cu fân cosit” ne introduce într-o atmosferă feerică a lumii satului interbelic – „Ce frumos a fost odată,/ Când demult copil eram,/ Mă duceam pe câmp cu tata/ El cosea, iar eu priveam// Cum se-apleacă iarba-n coasă,/ Cum pământu-l împânzește./ Și din iarba cea stufoasă,/ Câte-o lăcustă țâșnește!…”.

    O poezie care se face remarcată prin franchețe, prin construcția conținutului liric și tematică este  „Copii de ieri, copii de azi” și vine ca o concluzie a celei anterioare – „ Azi nu mai e nimic ca altădată,/ Cei mici nu-și mai fac timp de nici un joc./ Chiar dac-afară ziua-i minunată,/ Stau multe ore într-un singur loc…// Nu ies la aer, nu mai fac mișcare,/ Sunt pironiți cu ochii… în calculatoare.”. Cât adevăr grăit-a poeta!

    Noua tehnologie îi captivează pe cei mici mai mult decât orice. Ei renunță la cunoașterea mediului, la bucuria jocurilor colective, la socializare, preferând singurătatea telefoanelor și a tabletelor. Unii o numesc evoluție.

    Fără măsură, tehnologia modernă mutilează spiritul inocent, ducând la naşterea unor roboței care nu vor trăi niciodată bucuria Sărbătorilor Pascale și a celor de iarnă, bucuria de a scrie Moșului ce își doresc, bucuria de a ține în palmă o buburuză pe care să o privească până își va lua zborul, de a mirosi o floare, de a merge pe bicicletă, de a bate mingea pe maidane, de a înălța un zmeu, de a… de a…

    Cărțile nu vor mai fi porți deschise spre cunoaștere. Roboțeii sunt prizonierii internetului, un balaur cu multe capete care ne va înghiți curând…

    – Țară, țară vrem ostași!
    – Pe cine?
    – Pe cei ce-au fost copii!
    – Oameni?
    – Da, oamenii mici.
    – Să vină!…