Categorie: revista vocativ

  • Limbă română, ești frecvența sufletului meu în univers!

    Limbă română, ești frecvența sufletului meu în univers!

    La mulți ani limba română!

    Ce reprezinta limba română pentru mine?
    Primul sunet auzit în lumea aceasta, vocea blândă a mamei, primul gând, primul gângurit.
    Glasul bunicii spunând povesti la gura sobei.
    Abecedarul, primul cuvânt citit. Prima poezie scrisă.
    Visele și gândurile-mi vorbesc românește.
    Râurile repezi de munte, valurile Marii Negre Dunărea în valsul ei, clipocește românește.
    Primul ,,Te iubesc, te rog, iartă-mă, șoptite timid în adolescență, e limba sufletului românesc
    Tăcerile, tristețea, singurătatea, supărarea, durerea, tot în limba română mă năpădesc.
    Plânsul lāutei, ritmul țambalului, cântecele lăutărești de of și de inimā albastrā, muzica popularā, sunt balsam pentru sufletul nostru romanesc.
    Primul mama, rostit peltic de copii mei, e limbă română.
    Proverbele, zicătorile, satira, umorul, ironia, sunt limbă românească pentru mine.
    Și nu în ultimul rând tot în dulcea limbă românească, îmi trimit copii la origini, de câte ori mă supără.
    E sorcova, e plugușorul, capra, sânzienele, descântecele, rugaciunile, tot în limbă românească le rostesc.
    Valeria Mahoc spunea: ,,Limba română este suma celor mai armonioase sunete din univers”
    Eu spun: ,,Tu, Limbă română, ești frecvența sufletului meu în univers”.

    Nicoleta Barbu – Roma

  • MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

    MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

          În loc de introducere:

    Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)

    Poemul nu se scrie,

    se naște în eter

    multe veacuri înainte de ființarea pe pământ.

    Poemul nu se scrie, se simte

    vibrația-i dansantă în jurul aurei poetului.

    Poemul simte poetul, îl alege cu grijă

    așa cum sufletul copilului își caută mama

    înainte de prima bătaie de inimă.

    Poemul nu se scrie, se naște din condei

    precum o arie divină, ce a primit acordul

    să înalțe omenirea.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta respiră a tine?

    Ți-am luat spiritul și l-am zidit

    așa cum Manole și-a ridicat mănăstirea

    pe sufletul Anei.

    Te-am sacrificat ca pe un miel de Paște

    în poemele mele

    și nu ți-a spus nimeni.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta pulsează de tine

    și crește cetate în jurul tău?

    Suntem cuplul perfect în poezie, necunoscutule;

    te cunosc mai bine decât palmele mele

    mânuind bidineaua cuvintelor.

    Oare știi că ți-am sfințit sângele, jertfindu-l

    pe altarul Marii Deveniri?

     

    La capătul tăcerii

    (în memoria străbunilor mei deportați)

    La capătul tăcerii

    sunt eu, țipătul

    ultimilor străjeri ai neamului,

    prigoniții în Siberii pentru iubire de Patrie,

    condamnați la moarte pentru vrednicie,

    huiduiți, bătuți, schilodiți pentru păcatul de fi

    Român.

     

    La capătul tăcerii geme pământul

    de minciuna sovietică

    făcând din străbuni dușmani ai poporului,

    torțe vii în lagăre comuniste cu cenușa

    împrăștiată în vânt, să li se uite

    și urma!

     

    Dar sufletul lor înrămat în lespezi de piatră

    nu uită.

    Sufletul lor mai strigă din lumea de dincolo

    despre calvarul bolșevic.

    Nu tace, ci urlă-n morminte,

    tace vorbind printre crânguri,

    vorbește plângând…

     

    La capătul tăcerii

    se înalță el, strigătul

    ultimilor eroi reduși la tăcere,

    furați de credință, înfometați de pâine,

    alungați pe meleaguri străine,

    îngropații de vii.

     

    La capătul tăcerii suntem noi

    urmașii morților noștri,

    care nu am uitat cine suntem,

    de unde venim,

    pentru ce mai trăim.

     

    La capătul tăcerii

    amintirea stă neatinsă.

    Arzând…

     

    Elucubrații lirice

    Și dacă-ți spun că te cunosc demult,

    De foarte de demult și de departe,

    Și te-am creat din vise și din lut

    Așa cum din neant se scrie-o carte.

     

    Și dacă-ți spun că nu e Dumnezeu

    Cel care din pământ ți-a dat ființă,

    În ochiul minții din lăuntrul meu

    Te-am adunat sămânță cu sămânță.

     

    Și din cenușa unor vise arse

    Te-am reclădit, apoi, pe un cer nou,

    Cu urmele speranțelor rămase

    Cuvintelor le-am făurit ecou.

     

    Iar dacă-mi este teamă să m-apropii

    De zămislirea mea, de visul tău,

    E pentru că nu vreau să spulber stropii

    De ideal țesut în gândul meu.

     

    Și poate că fiind doar o fantasmă,

    Un adevăr mai virtual ca restul,

    Învăluit de raze și de plasmă,

    Iubirii îi vei fi pe veci căpăstrul.

     

  • Medalion Laura Cătălina Dragomir

    Medalion Laura Cătălina Dragomir

    plânsul de luni, cel dintâi

    şi dacă-ai venit
    să aibă şi lupii ăştia
    unde pune vina pe carne
    începe de la cineva viu,
    un om care iese cu vinul
    pacea poverii e să stea jos în casă
    în păcat, străduinţa e jumătate din carne
    cea de sus parte.
    nu ştiu ce faci pe vârfuri
    mersul ăsta mereu înainte
    nu e al cui vine să dea de mâncare
    băgat în Dumnezeu
    trăind unde lucrul şi-l face.
    cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
    era să ghicesc eu clavicula înclinată
    şi împreună să-ţi spunem „tată”.
    ca şi cum, lângă mine, fără boală
    de unde e moarte
    ar fi fost spus folosul

    thanatos blues

    în partea asta a morţii
    ştiu mai bine să scriu.
    pe de-a dreptul trece puterea braţului
    în loc de oase se deschide sângele cu râs
    şi mă caut la sân
    ca de carne trecută prin soare.
    a grabă îmi rămân lucrurile
    şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
    n-o pot creşte singură
    mai bine decât am trăit-o.
    unduie pereţii la trecere.
    în afara asta a morţii,
    despre mine, numai cuvinte.

    cuvânt tânjind umbrei femeie

    crede-le doar în umbletul de deasupra
    poate şi-n punctul de trezire al urmei femei
    toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
    la marginea de ştergar
    negrul cărnii cu ele
    oglinda în dezbrăcat, curată.
    eu am un paradis mic
    cu perdele ce fac la lumină
    prima dată
    aşa cum rodul altui trup se pune:
    sfios, fără apă, doar frunze.
    zilele care cu tot cad
    una pusă iar între cele.

    am rupt punţile acheronului

    toti copiii mici se pierd in templu
    măcar odată
    gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
    și așteptarea din aer e locul
    unde soarta ți se pune departe
    poate, simplu, din frica ta.
    mamele știu să nu întrebe
    doar trăind lângă viață
    nu se ia salvarea lumii la tine
    treaba Lui e decât toate mai întreagă
    treaba.
    scriu să se facă în mine
    ce din alta vrere vine și pune.
    duminica azi
    la umbra uitatului, moarte.

    punctul terminus

    de undeva vine Dumnezeu
    doar că graba lui,
    fiecăruia după cum îi e umbra
    şi goală oboseala genunchilor
    năpârlirea celor zece porunci
    de la gură ca vaietul
    şi mirosul sicriului
    înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
    umblând urmei pe o parte şi alta
    cel de la viaţă
    primul făcut bătrân
    înaintea noastră,
    îndeajuns, masă întinsă.
    de undeva vine Dumnezeu
    şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.

    dacă întâiul a fost cuvântul, următorul cine va fi?

    primul Dumnezeu mare
    era doar un copil la sân
    şi eu imi făceam pâinea pe lângă el,
    îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
    acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
    statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
    obosise timpul din fructul său, un rost singur,
    mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
    în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar de câteva ori,
    pentru minuni sau să râdem la zgomot
    el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
    între noi nu mirosea a profeţi
    crucile îl chemau uneori cu treburi
    întelepţii din temple au memoria bună
    şi totul li se face puţin.

    moartea cum o viaţă închisă-n o mare deschisă

    în ziua aia,
    dacă ar fi fost altă zi
    fiecare ar fi ştiut de ale lui;
    veneau unii foc să facă
    nu-mi datorau nimic,
    doar vorbeau despre mine pe merit propriu.
    nu de asta urcasem locului
    mă gândeam că le-ar fi plăcut
    să mai fie cineva cu ei
    cât ovula cenuşă.
    eu avusesem de prisos aripi
    de câteva ori
    şi sub pământ duceam nodul la batistă bine strâns
    rasa iubirii
    c-am ieşit aşa mai războinic.
    cred că era când cerşetorul murise
    cu vederea la mare deschisă
    să faci unu cu el întregul
    fiecare știe:
    se întâmplă doar dacă ai plan,
    nu zic de vis.
    convine să construieşti
    după ce înainte ai şters.

  • Adrian Suciu – Profetul popular

    14074276-feat Adrian Suciu - Profetul popular,,Iubesc poezia ca pe o mamă vitregă… Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris/ și-am îndurat. Eu sunt/ cel ce nu sunt.”(Am scris și-am îndurat/ Profetul popular)

    Chiar dacă ploaia și-a pus amprenta pe seara în care a avut loc lansarea volumului de versuri – ,,Profetul popular”– autor Adrian Suciu, poezia ne-a încălzit sufletele.
    Vineri, 26 iunie, într-un cadru intim, Adrian Suciu a adunat prieteni care-l admiră și-l respectă, atât ca om, cât și ca poet. Aproape toți participanții la eveniment au vorbit despre autor și au citit din noul său volum de versuri – ,,Profetul popular”– publicat la Editura Tracus Arte.

    Pe fundalul muzical al ploii s-au lecturat multe poezii. Iată câteva titluri: Excitatorul, Profetul popular, A nu se dărui femeilor, Înspre țările calde, Să bei singur, Fals tratat despre alcool, Fiul văduvei.

    Domnul Valeriu Mircea Popa spune despre Adrian Suciu: ,,are un stil absolut personal… 11009202_768425796607517_2895065553286021823_n_zpseavojove-300x225 Adrian Suciu - Profetul popularAdrian, fără îndoială, este printre cei mai buni poeți în momentul de față… el are în spate o serie de lecturi, povestea asta nu se vede … faptul că a citit și a meditat pe marginea sfintelor scripturi, se cunoaște, dar în ce sens? Preluări de cuvânt care par extrem de noi și sunt foarte pregnante, folosite în context de altă factură. Ce să spun despre el? pot să spun că-l iubesc foarte mult”. Poetul Valeriu Mircea Popa dă citire poeziei domniei sale – ,,adevărul gol goluț”- o poezie în care ironizează tehnica modernă. Finalul este imprevizibil :,,Seara spun o mică rugăciune/ găsită printre neuronii din dreapta peisajului/ „Doamne Dumnezeule/ ajută-i pe omuleții Tăi/ că tare mai sunt caraghioși/ cheltuiesc o viață întreagă/ numai ca să afle rostul/ meseriei de a trăi”/ Spun rugăciunea/ și pe urmă pot să dorm liniștit/ cu Profetul popular sub pernă/ habar n-am cine-i ăla”.

    1897812_768426013274162_1633605903708631581_n_zpsvhexnyqi Adrian Suciu - Profetul popular,,Dragi prieteni, m-am tot gândit că este atât de greu să spui ceva despre Adrian Suciu,ceea ce-mi place la el, îmi și displace la fel de tare… Ai tu o forță teribilă de a ne face cumva să fim în jurul tău. .. voi spune că omul Adrian Suciu, cel care inițial mă revoltase, prin prezența lui destul de acidă, de activă și de revoltată în lumea literară, a sfârșit prin a-mi stârni admirația…: felul tău de a fi – autentic, puternic, despovărat de orice fel de inhibiții sau de orice fel de canon literar- ai curajul să spui ceea ce crezi, ai curajul să scrii ceea ce simți și pentru asta te felicit din suflet. Până la urmă poate că ești una dintre cele mai autentice prezențe literare, cel puțin din generația noastră.” , spune Clara Mărgineau după care încheie prin a lectura poeziile ,,Visul femeii” (Adrian Suciu) și ,,Artiștii lumii”(Clara Mărgineanu).

    Au luat cuvântul: Paul Vinicius, Nora Iuga, Ioan Es.Pop, Ciprian Chirvasiu, Lucian Vasilescu, Anca Mizumschi, Adrian Pârvu etc.
    Momentul artistic ne-a fost dăruit de actrițele Doina Ghițescu și Cristin Art care au recitat poezii din volumul de versuri ,,Profetul popular” într-o manieră proprie.
    ,,Este un poet viu … el se inventează de la volum la volum… ce este nou în volumul acesta?… Este vorba despre un nonconformism care te păstrează viu, așa cum a fost și la Vintilă Ivănceanu.”, afirmă poetul Paul Vinicius apoi încheie discursul său citind din volumul de versuri ,,Profetul popular”.

    10563166_1439039173085765_1012656934567850738_n_zpsgtzpngps-216x300 Adrian Suciu - Profetul popularAm participat la o seară de excepție, așa cum sunt toate serile de poezie vie organizate de Adrian Suciu. Am plecat cu sufletul încărcat de energie pozitivă și cu admirație pentru noul volum de versuri care mi-a readus o părticică din Dumnezeu, pe care de multe ori l-am uitat, din păcate. Pot spune cu siguranță că Adrian Suciu are darul unui profet. Aduce cititorul mai aproape de cuvântul Domnului, chiar dacă o parte din poeziile lui sunt pragmatice sau ironizează condiția umană, păcatul, viciul de a fi om, cu bune și rele.

    ,,N-am scris nimic./ Numai Dumnezeu știe să scrie/ și a scris o singură dată.” (N-am scris nimic)

    Lectură plăcută!

    articol de Claudia Minela

  • Iulia Elize – medalion

    IMG_5683 Iulia Elize - medalion

    izul acela alb-negru

    sunt atât de tânără
    mult prea tânără, Eliodor,
    divanul este plin de zăpadă
    în casa mea este frig, la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
    cu ei îmi beau ceaiul, iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
    doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
    pe o bancă de fier forjat, neagră, undeva foarte aproape de ţintirim
    ferestrele, Eliodor,
    prin ele călătoresc noaptea stelele, intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină;
    pentru asta se fac mici mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară

    ştii tu, Eliodor, frumoasele stele,
    ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri, dintr-unul zâmbeşte bunica
    aşa plină de zăpadă cum este ea, cu părul ei fumuriu, cu hainele ei de duminică
    mi-este frig, Eliodor,
    te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
    intră în casă, încălzeşte-mă.

    Aselenizare
    Precum cangurii temerari
    ţopăim
    sub egida altor legi gravitaţionale
    am aterizat pe lună să ne căutăm
    nemurirea
    Poate timpul curge altfel aici
    şi-avem poate un alt fel de inimă
    prin care curge alt sânge
    unul subţire
    regesc
    faţă de cel vâscos
    searbăd
    cu iz pământesc…

    Ultima piatră

    în neliniştea dezlipirii de tine
    am rămas aşa singură pe un peron în care
    trenurile toate duceau spre absurd

    şinele scârţâiau vânzătorul de covrigi umbla desculţ prin zăpadă
    am luat un covrig cald l-am frânt
    jumătate pentru mine şi restul puilor de vrabie
    ce vor muri de frig în curând
    şi m-am întins aşa liniştită pe şine
    era iarnă şi seară şi spre gara de nord dumnezeu mângâia
    în tremur palmele unui bătrân cerşetor
    şi am stat aşa întinsă pe păr îmi surâdea o lumină roşie în curând
    va porni ultimul tren
    l-am auzit cum se apropia despicând universul în două
    şi-am tăcut
    uitasem de mult să mă rog şi-n moarte ştiam că
    nu voi găsi niciun răspuns

    însă acolo erai tu
    în ultimul tren
    cu o revistă de februarie în mâini probabil
    căutai un vers iubitei tale aş fi vrut
    să îţi spun că sunt inspirată şi că toate poemele
    mele s-ar potrivi cu fotografia ei
    ştiam că tu nu vezi
    cum frigul mă cuprindea şi cum înăuntru
    îmi scriam ultimul poem cu sânge pe oase
    şi trenul se apropia secunda înghiţea ultima şină
    eu visam în spirale şi ai trecut cu trenul prin inima mea.

    eşti frumoasă ca legenda ultimului inorog
    mi-ai fulgerat tu ultimul gând
    şi-am coborât scările morţii aşa singură si aşa rotund ca şi cum
    nemurirea mea rece ar fi fost
    ultima piatră din templul visului tău.

     

  • Irina Lucia Mihalca

    Ceasornicarul timpului

    Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea
    la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
    Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
    drept plată ultimele nouă secunde –
    (pe masă, diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii)

    Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
    schiţează un mic zâmbet: Hmm, ciudat reparator, insolit afiş!

    În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
    întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
    – Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
    – Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit,
    un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp,
    jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
    – Un timp în avans cu 10 ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

    Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se-ntoarse: De ce nu?!
    – Aş vrea să primesc un timp diferit!, întinde ceasul-braţară şi-n alt timp intră…

    A trecut şi-un bătrân ce greu îşi târşi anii mulţi,
    privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, elfugi…

    Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur,
    cu privirea rătăcită. Vag gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc!
    Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel,
    între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse…

    …. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur,
    a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde,
    cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

    Dumnezeu ne colorează clipa

    Pe drumul către eternitate,
    în căutarea viselor,
    o lumină fantastică pătrunde
    prin faliile gândului.
    Dintr-o picătură de sânge
    amintirile se-nvârt prin timp,
    peste nisipul deşertului
    marele flux de emoţii ne-aruncă
    toate umbrele
    de pe dantela timpului.

    Păşind în lumina din soare,
    pornirea a fost sfâşiată,
    gândurile s-au unit,
    până la sâmbure
    simţirile dătătoare de viaţă
    s-au căutat,
    umplându-ne spaţiul,
    dar undeva dorul
    rămâne treaz, mereu crescând.
    O iubeşti pentru că există
    dar dincolo de orice minune,
    dincolo de drumul pornit,
    ai înţeles, ea te-a iubit!

    Dumnezeu ne colorează clipa
    contopită în rotunjimile sunetului,
    surprinsă-n echilibru, cu fiecare
    nouă picătură,
    cu fiecare respiraţie adâncă.
    Un strop de nemurire,
    o clipă doar în dansul nostru cosmic!
    Iubito, ce cuvânt, ce minune, ce prezenţă!
    Veşnic îndrăgostit, fără tine nu ştiu ce fac,
    respir, dar oare respir?!
    Nu mai ştiu de când nu eşti aici,
    nu mai ştiu dacă trăiesc,
    lacrima să şteargă
    orice netrăire a depărtării,
    chiar dacă nu îmi spui nimic,
    dacă te simt e totul.
    Îmi era cerul pustiu, stelele au căzut,
    nu erai aici să mi le cobori în suflet.
    Cum să le-aduc când
    numai tu ştii să le dai strălucirea?!
    Cu o privire îţi cuprinzi întreaga viaţă,
    ascunse sunt toate în tine,
    niciodată nu vei rămâne singur!

    Dacă tu eşti, cerul îmi va vorbi din nou,
    în mine eşti tu,
    cea mai frumoasă dintre femei!
    Scăldată în privirea ta, povestea
    începe şi se termină cu noi.
    Acolo, la înălţimi, vântul şi soarele
    se luptă la fiecare pas!
    Când apari nu mai ştiu cine sunt,
    eşti cu un pas mai departe,
    chiar mai departe,
    te-aş săruta vieţi şi alte vieţi,
    sunt fericit, simţindu-te,
    în apele tale vindecătoare mă pierd.
    Dă-mi să beau,
    te privesc şi nu mă mai satur!
    – în aburii dimineţii, îi şopteşti.

    Locul rămas lipsă

    În clipa când te-am luat de mână
    totul s-a schimbat.
    Sub temerile tale, sub durerile tale,
    sub întristările tale,
    mereu este cu tine
    un peisaj
    multiplicat cu mii de sori
    din veşnicia timpului.

    În Templul Oglinzilor
    ţi-am simţit
    pasiunea
    şi grija ce-o-ndrepti
    spre tot ce te-nconjoară,
    farmecul unei vieţi în care
    te regăseşti.
    Cum să te eliberezi?
    Încă nu ştim nimic
    despre iubire.
    Ai impresia că-ncepi
    cu fiecare floare
    ce o descoperi
    o altă şi altă iubire,
    imortalizând clipa.
    Pentru că a uitat cine este,
    pedepsită-i să uite
    orice limbă,
    iar visul ei
    să se nască-n al tău.

    Purtaţi de vânt, departe de lume,
    libertatea-i ca o poartă.

    Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai?
    Cu ochii senini, plini de iubire,
    coboară cerul pe pământ
    şi ridică perdeaua trupului
    pentru a fi învăluită
    de razele fiinţării.
    În adâncul din tine m-ai aşezat
    ca pe tine însăţi,
    dorul de tine
    mă ţine mai aproape de Rai,
    am ieşit din orice cerc
    de când te-am întâlnit
    şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu.

    În esenţă ai fost acolo dintotdeauna,
    săpată în palmele mele
    şi de ce nu în coastă, se spune.
    E locul de cinste şi cel rămas lipsă!
    – îmi spui, zâmbindu-mi,
    în oglinda dintre lumi… şi vis, şi trezire…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui

    Eu, tu, aici, acolo,
    rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
    în adierea visului, suspin e cântecul.

    Prin frunzele risipite de toamnă
    asculţi curgerea timpului, din amfora antică
    sorbi melodia – delicat mir –
    beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.

    Prin noaptea-nvaluită în vrajă,
    o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…

    O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund
    în respiraţia unui timp comun, pare sa ne coase,
    unul de altul, în punctele cardinale ale inimii.
    Estompat este totul, ceva s-a pierdut, acolo, în vânt,
    nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
    Labirint este viaţa, labirint este moartea,
    coridoare invadate de alte coridoare
    ce nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic,
    mileniile însele trăiesc în adâncuri!

    Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
    feliile tortului de migdale, când dulci, când amare.
    Un paradis pe care nu-l vedem trece
    prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi.

    Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
    depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
    clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.

    Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
    când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
    îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.

    Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi …