Ce nu știai despre actorul Alexandru Surulescu

După o „sponsorizare” Ciucaș din The Pub Universității, am considerat că acesta este momentul oportun pentru a lua un interviu. Zis și făcut. Ne-am strâns, alături de câțiva actori și Răducu, cameramanul, acasă la Suru, cel condamnat să fie interogat. Vă zic de pe acum, e un interviu savuros, merită citit. Suru are ce povesti, așa că vă rog să aveți răbdare, n-o să regretați nimic. 

Alexandru Cojocariu: Salutări, Surule, ce faci?

Alexandru Surulescu: O, bine, Cojo, de când nu te-am mai văzut!

AC: În fine, noi doi ne știm de ceva timp, dar aș vrea, domnule, să te prezinți cum știi tu mai bine!

AS: Bă, dacă ar fi să mă prezint, mă pot prezenta foarte scurt: 24 de ani, Surulescu – numele de familie – Petru-Alexandru, prenume. În rest, un dobitoc, care a ales să facă actorie, pentru că asta iubește, iar în viață mi-am propus să fac tot ce iubesc. Adică femeile și actoria.

AC: De ce teatrul/actoria și cum ai ajuns într-un serial? Ce aptitudini simți că aveai dinainte?

AS: Serial e mult spus, având în vedere că e un sitcom gen „Lecții de viață” (dacă te referi la ăsta, unde a fost doar un episod) și „Povești de familie”, unde au fost vreo trei episoade.

AC: Și ce rol ai avut în acestea?

AS: Romeo

AC: Fantastik sau &Julietta? (Asta ar fi fost una dintre glume)

AS: Nu, Romeo punct. Așa… nu mai știu, în fine, niște nume d-astea, de zici că-s scoase din piesele de teatru. Ele, de fapt, în adevărul lor, sunt niște c*******, niște mizerii.

De ce am ales meseria asta.(…) Meseria asta am ales-o în clasa a 6-a, când a venit Pavel Bartoș, în Timișoara, cu spectacolul „Natură moartă pentru nepot obez”.

AC: E piesa aia cu cele trei mătuși?

AS: Da, da. Și totul a pornit în momentul când am intrat în sala de spectacol, când eram la coada aia infernală din fața Operei din Timișoara, așteptam să intrăm la piesa de teatru și vedeam cum toată lumea intra ca niște roboți. Nimeni nu avea absolut… bă, să zici că acel om exprimă un lucru față de alt om. Toată lumea venea de la muncă. Erau foarte deprimați oamenii. Eu mi-am dorit foarte mult în viața asta să descopăr fericirea și să înțeleg, nu neapărat pentru mine, ci cât să ofer lumii fericire

Începuse spectacolul și oamenii s-au schimbat total. Am văzut fericirea, am văzut oameni care zâmbeau, oameni care se bucurau și ofereau anumite emoții. Și am zis că de lucrul ăsta am eu nevoie, să fiu fericit, în primul rând: să ofer emoții; și în al doilea rând: să ofer oamenilor fericire, ca să fiu fericit eu.

De aia am ales teatrul, că vreau să scot omul din starea de zi cu zi și de a-i oferi o cu totul și cu totul altă lume. Spre exemplu, unul din filmele mele preferate, și o zic sincer, e „Narnia”. De ce? Că erau niște copii, într-o casă a unui profesor universitar și se jucau în dulap. În momentul acela au descoperit o lume pe care nu o putea vedea oricine. Servitoarea acelui profesor tot timpul era la modul – „Sunteți niște copii care nu aveți ce face!”… să-i țină în aceeași rutină zilnică, să-i transforme în niște roboți, practic. Copiii au descoperit mult mai mult, când au intrat în dulap, lume în care mi-aș fi dorit să fiu și eu. Lume în care poți ajunge doar dacă îți dorești și dacă oferi lucrul ăsta. Și mi-am dat seama că lumea asta o poți găsi doar în teatru.

AC: Presupune vreun sacrificiu să fii actor?

AS: În momentul de față, nu mă pot considera un actor, pentru că actor înseamnă mult mai mult. Un actor se poate numi unul care are o anumită experiență în domeniu… Nu te poți considera actor, dacă nu te poți oferi unui om, pentru că tu, ca actor, nu joci pentru tine, ci pentru public. Joci pentru echipă și când faci anumite lucruri, și când alegi meseria asta.  Contează foarte mult să știi s-o alegi, nu pentru celebritate. E un bull****. Dacă oamenii din sală nu te consideră un actor, ești un zero barat (ø).

AC: Crezi că progresul actoricesc, scenic, se poate vedea retrospectiv?

AS: În momentul când urci pe scenă, trebuie să realizezi că ai urcat acolo cu un scop.

AC: Ai putea defini mai bine acel scop sau variază în funcție de viziunea artistică a fiecărui actor?

S: Pot să-ți zic din punctul meu de vedere. Când urci pe scenă, urci, în primul rând, să-ți faci treaba. Nu individual. Da, când e un one-man show, poți să ți-o faci individual. Când ai un spectacol alături de mai mulți colegi, contează foarte mult să-ți faci treaba alături de oamenii ăia. Apoi, să oferi publicului ceea ce așteaptă.

AC: Te-ai gândit dacă publicul are vreo așteptare, cum e consumerismul? 

AS: Când îți creezi un afiș pentru spectacol, oferi publicului o așteptare. Publicul, când vine la spectacolul tău, are o minimă așteptare să fie exact ca în acel „prospect”, să zic așa.

AC: Practic, publicul vrea ceea ce vede că poți să-i oferi.

AS: Exact. Publicul poate fi cumpărat foarte ușor printr-o reclamă. Ciucaș…

AC: Spre exemplu…

AS: Așa am fost crescuți. Dacă ți se oferă o reclamă bună a unui produs, tu cumperi produsul ăla, pentru că ai primit reclama aia… La fel și cu actoria. Dacă tu, ca actor, știi să te vinzi și știi să ajungi unde vrei să ajungi, poți ajunge unde vrei. Dacă nu, o să rămâi într-un anumit punct.

AC: Există vreun actor cu care ai o relație mai specială? Dacă da, te-a ajutat cumva, ți-a influențat în vreun fel cariera?

AS: Am avut mulți oameni. Printre primii, înainte de a avea diploma de licență unii, au venit la mine și mi-au zis: „Bă, ești prost! Ai calitățile astea, dar nu faci nimic cu ele”. Au fost așa: Andra Brebu, Claudia Vasile și Florin Ionescu. Și pot zice că datorită și, în același timp, din cauza – și-au dat seama că dacă mi-o zic frumos, n-au cu cine și au început să mă facă de râs. Atunci am realizat că trebuie să fac ceva, iar ei au fost lângă mine. Și pe parcursul acestui proces în evoluția mea ca actor în diplomă, pot spune că au rămas așa: Andra Brebu, Claudia Vasile, Andreea Rogoveanu, Mike Săvuică și… tu ești un om mult prea special pentru lista asta (se adresează cameramanului). A, și un om care a făcut niște lucruri din umbră este Pavel Bartoș.

AC: Spune-mi mai multe despre Pavel Bartoș.

AS: M-a ajuta cu foarte multe chestii și îți zic că e unul din oamenii pe care i-am cunoscut după ce am venit la București. Eu 19 ani am crescut la Timișoara. Majoritatea cunoștințelor mele din trecut spuneau că „Tu te-ai apucat de actorie, datorită că-l cunoști pe Pavel Bartoș și e prieten de familie cu tine” și așa mai departe. Pavel Bartoș e căsătorit cu o femeie de la mine din sat, de unde sunt bunicii mei. Cumva este vecină cu noi. Pavel a venit acolo, a prins o simpatie față de familia mea și așa mai departe. Eu n-am avut nicio treabă în toată chestia asta. A prins drag de taică-miu, de bunică-miu. Eu crescând cu el și cunoscându-ne de 17 ani cu omul ăsta, văzând că vreau să dau la actorie și am o dorință așa mare în a face treaba asta, m-a ajutat cu niște pregătiri mici, pentru admiterea de la UNATC.

A fost o simplă chestie, în care mi-a zis: „Fii atent aici! Ești un om care are talent, poți să faci lucruri, dar dacă nu muncești și continui cu lenea, nu vei face absolut nimic”. Am fost la modul „Ok”. Omul ăsta m-a dus, prima dată, la Titieni. Același lucru mi-a zis și omul ăsta. Pavel a încercat să stea în umbră, lucru pe care l-am judecat și pe care în continuare îl judec și i-am zis în față. Când am ajuns în București, i-am zis că „Ok, ai zis că-mi oferi susținere și nu a fost o susținere evidentă, ci doar la un pahar la masă”. Nu aveam maturitatea necesară să realizez că omul ăla nu vrea să se bage direct în evoluția mea ca viitor actor. În momentul ăsta îi mulțumesc pentru treaba asta!

AC: Dacă, să zicem, nu ajungeai sau nu voiai să devii actor, înspre ce direcție te-ai fi îndreptat și de ce?

AS: Psihologie sau drept. Pentru că nu eram atât de dezvoltat în matematică. Chestia a fost așa. Din clasa a 5-a am fost la unul dintre cele mai bune licee de matematică din Timișoara. Cu dreptul și psihologia aveam ce să fac în Timișoara. De mic mi-a plăcut să fiu în centrul atenției și mi-a plăcut să înveselesc oamenii. Ca avocat sau ce mi-aș fi ales, mai mult întristam oamenii. Uite, în a 6-a aveam un canal de youtube. Eram un bunic, care povestea întâmplări extrem de exagerate,  făceam chestia asta din plăcere, pentru că vedeam că toți colegii, în pauze, se adunau în jurul meu să mă asculte și râdeau cu lacrimi.

AC: Eu zic să intrăm într-o zonă ceva mai veselă. Ne poți povesti care a fost cel mai penibil sau amuzant moment de pe scenă?

AS: După ce mi-au povestit colegii de scenă, cel mai penibil moment a fost la Timișoara, când am mers cu spectacolul „Voicek”. Îmi doream foarte mult să joc un spectacol la Timișoara. Rolul pe care l-am jucat a fost Căpitanul și e în dublă distribuție, cumva, cu Andra Brebu. Îl jucăm în același timp. Când ea dă o replică, eu dau alta. Ei, la Timișoara am preferat să fiu doar eu pe scenă, n-am mai avut niciun coleg în jurul meu. Am ajuns să joc singur și să fac un fel de one-man show. Moment în care colegii mei au realizat situația. M-au lăsat, după care mi-au spus: „Mi s-a părut un moment foarte penibil, de pe scenă”. Acum, pot să-ți dau un moment amuzant, dar regizat. Este în „Sinucigașul”, când îmi periam inima de pe burtă cu pieptenele. Încă unul, pe care l-am realizat abia după spectacol, a fost în „Domnișoarele din Avignon”, unde m-am urcat pe masă, mi-am dat pantalonii jos, aveam niște chiloți de latex sau satin… Ideea e că s-a râs la maximum.

Din viața mea personală… e un lucru care le cuprinde pe amândouă. Eram în clasa a 9-a și adusesem o tipă acasă. Taică-miu a zis: „E iubita ta?” Da. C****, nu era! Și-mi spune: „Bă, vă faceți de cap, dar nu dormi cu ea în aceeași cameră!”. Mie-mi convenea, în capul meu era doar atât: o ***. Ok, eu am dormit în altă cameră. Între timp, în noaptea aia, am visat că mă c**. E prima dată când o zic public. Și eu, în momentul ăla, am crezut că mă c** și-mi venea să mă c**, grav. Și am zis, bă, sunt la mine în vis, de ce să n-o fac! Problema nu a fost că m-am c**** în vis, problema a fost în ziua următoare. Acea domnișoară a venit dimineața la mine și mi-a zis „Bună dimineața, iubire!” și m-a pupat pe obraz. Eu eram cu pătura peste mine, până la gât și nu simțeam mirosul de c****. Și, la un moment dat, când m-am întors pe o parte, mi s-a ridicat pătura și mi-a venit un damf de c****, pe care l-am suspectat ca fiind de pe talpa adidasului. I-am zis acelei fete: „Nu-ți miroase a c****?”, la care ea mi-a răspuns:  „Ba da”. Ia vezi, n-ai călcat cumva aseară, când ne plimbam prin sat, în vreun c Și-a verificat adidașii, apoi pe ai mei și n-a găsit niciun c****. În acel moment, am continuat cu pupăturile. M-am întors din nou pe spate și mi-a venit iar un damf de c****. 

M-am întors pe o parte din nou și mă mânca buca dreaptă. M-am scărpinat și am simțit ceva moale la c**. Moment în care mi-am dus mâna la nas și am simțit un damf de c**** original, à la Surulescu. I-am spus acelei fete să părăsească camera, într-un limbaj de cartier. Mi-a zis că dacă nu-i spun de ce, nu iese.

Am cedat psihic, sentimental (din toate punctele de vedere) și i-am spus: m-am c**** pe mine! Ea nu m-a crezut, până nu i-am dat să miroase mâna. I-am spus să o cheme pe bunică-mea… Apoi m-am băgat în duș și așa a trecut momentul de „c**** pe mine”.

AC: Încheind interviul kathartic, ce le recomanzi tinerilor care vor să-ți calce pe urme sau care nu știu ce să facă mai departe în viață?

AS: Oamenilor care vor să-mi calce pe urme, pot să le zic atât: nu fiți proști! Din punct de vedere profesional, dacă nu vă doriți să faceți un lucru din suflet, nu-l faceți, pentru că nu vă va reuși! Actoria e pentru oamenii nebuni, mă bucur că fac parte din pătura asta socială. Actoria nu e făcută pentru oamenii care nu-și doresc celebritate, e pentru oamenii care știu ce-și doresc și știu ce vor să ofere. Oamenilor care nu știu ce vor să facă în viață, le recomand să descopere ce e mai bine pentru ei: citiți, explorați!

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș schimba nimic, fiindcă am avut de învățat din acele experiențe. Fiecare om știe să-și delimiteze anumite chestii în viață. Fiecare om știe cum să se drogheze în viața asta. Cu ce te poți droga în România la momentul de față și să fie legal? Cu artă.

Scroll to Top