Mintea omului – un labirint încâlcit
Roxana Lazăr – născută în București – este absolvent al Facultății de Drept. Membru al Cenaclului de la Roma, autoarea se implică în viața literară a comunității românești din Italia.
Traduce volumele mai multor scriitori, publică proză în diverse reviste literare din România și din țara adoptivă. Participă la diverse concursuri literare și câștigă mai multe premii importante care o propulsează în lumea cuvântului.
În anul 2019 debutează cu romanul Răzbunare perpetuă, publicat la Libris Editorial. În prezent este editor la Revista Timpul Italia, fondată de Camelia Baciu, scriitor, jurnalist și fondatorul revistei.
În februarie 2023 publică la Editura Minela din București volumul de proză scurtă – Până la ultima picătură de sânge.
Cartea cuprinde 12 nuvele cu tematică diversă – tinerețea, iubirea, abandonul, societatea, credința, violența domestică, adolescența, sacrificiul uman, viața și moartea. Volumul reprezintă o formă condensată a caracterului uman, cu nenumăratele sale fațete.
Mintea omului este un labirint încâlcit, de cele mai multe ori cu ieșire spre Thanatos. Fiecare narațiune evidențiază cu tâlc atât defectele personajelor, cât și calitățile acestora.
Una dintre temele recurente este tinerețea. Ea ne oferă experiențe care, mai târziu, se transformă în lecții de viață. Roxana Lazăr surprinde bine nebuniile juneții cu multele sale aspecte.
În prima narațiune – O (poate) banală poveste de dragoste – ne confruntăm cu lipsa de responsabilitate și lașitatea tânărului student Andrei, care o cucerește pe Simina, studentă anul I la Drept.
Deși precaută, însoțită în diverse situații de spusele înțelepte, dar și conservatoare ale bunicii sale, fata rămâne însărcinată, iar tânărul dă bir cu fugiții. Se reîntâlnesc peste 30 de ani, pe o bancă, în parc. Ce-și vorbesc, rămâne să aflați citind povestea.
Un alt aspect al tinereții este perioada adolescenței, perioadă în care ne formăm ca indivizi. Neînțelegerea dintre generații a dat și dă mare bătaie de cap multor familii. De cele mai multe ori, părinții sunt cei care greșesc.
Ei cred că fiind drastici și impunând anumite reguli stricte, pot decide ce este mai bun pentru copiii lor. În spatele ușii este o poveste relevantă în acest sens.
Fata de 13 ani recurge la fapte necugetate, simțindu-se neînțeleasă de mama sa – Am doar treisprezece ani, dar tu îmi vorbești ca și când aș avea treizeci. Am timp berechet ca să greșesc și să aleg, chiar dacă alegerile mele ți se vor părea greșite. Și, probabil, vor fi greșite. Nu sunt chiar atât de perfectă precum sperai tu, nu-i așa mama?
Reușesc cele două să ajungă la un consens pentru a putea conviețui în pace? Rămâne de văzut.
Abandonul se dovedește a fi o altă dramă a societății. Să dai viață unui prunc, apoi să-l abandonezi este ca o crimă dublă. Nu vreau să aflu motivele apostaziei, știu doar că soarta unui copil este dată de începuturile lui în viață.
Roxana Lazăr încadrează bine tipologia orfanului, punctând factorii care duc la inadaptarea acestuia în societate – lipsa afectivității materne, sărăcia, societatea care marginalizează aceste nefericite suflete, mediul și condițiile în care micuții se dezvoltă în orfelinate.
Toate acestea se materializează, din păcate, în declinul condiției umane, eradicând stima de sine – În acel loc, imens și rece, am început să înțeleg semnificația indiferenței umane… Tânjeam după o mângâiere, după o privire bine-voitoare sau după un cuvânt bun care nu ajungea niciodată… Nu eram ființe umane. Eram numai făpturi nedorite, o greutate pentru societatea care trebuia să ne aibă în grijă, să plătească mâncare și îmbrăcăminte, personal și construcții destinate nouă. Noi eram invizibilii care îngreunau societatea.
La extreme se află nuvela Turnul de apă. De data aceasta părinții, prin grija exagerată pentru fiul lor, satisfăcându-i toate mofturile, schimbă dramatic destinul acestuia. Firul narativ are o curbură incredibilă în construcția desfășurării acțiunii realizată pe două planuri: real și ireal.
Un tânăr de 19 ani are o fobie – Turnul de apă aflat la Roma. Este ca o obsesie care-l urmărește din copilărie. Irealul apare după bezna instaurată în apropierea turnului. Tot ce se întâmplă de atunci încolo este văzut prin ochii unei ființe aflate între viață și moarte.
Scenele sunt de groază. O tânără mamă își caută fetița de 8 luni, lăsată pe bancheta din spate a mașinii. Roxana Lazăr schimbă registrul poveștii cu 180 de grade.
Este neașteptat decorul descris, imaginile, dar mai ales ce urmează să se întâmple în următoarele momente, amintind din când în când despre prezența acelui „demon” malefic, avid de suflete – Turnul de apă.
Se pare că fatalitatea urmărește pas cu pas protagoniștii cărții. Continuă cu Ziua în care soarele a căzut pe pământ – dezastrul de la Hiroșima este impresionant, văzut prin ochii unui băiat de 11 ani, maturizat înainte de vreme.
Din nou condeiul autoarei strunește bine descrierea la unison cu trăirile personajelor și scenele de groază, apocaliptice.
Imaginația Roxanei Lazăr nu are limite. Ea scrie natural, cuvintele se așază firesc în narațiune, ritmul este alert, nu se pierde în detalii redundante care să îndepărteze naratarul de la mesajul inițial.
Până la ultima picătură de sânge – este o poveste care m-a pus pe gânduri. Fără vrerea noastră am putea trăi sacrificiul mesianic, dar, de data aceasta în varianta feminină.
V-ați gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar muri toate femeile apte întru perpetuarea speciei umane? Autoarea s-a gândit. Toate femeile cu vârsta până în 30 de ani, inclusiv bebelușele erau sortite pieirii.
Sângele micuței Eva a avut darul de a pune stavilă acestui dezastru umanitar. Nu întâmplător Roxana a ales numele primei femei create de Dumnezeu – Eva – pentru personajul feminin mesianic.
Lectorul trece de la o narațiune la alta învățând sau regăsindu-se în povestea personajelor. Cât de simpli par pescărușul Bill și broasca țestoasă Michelangelo! Inteligența creatoare a autoarei ne introduce în lumea aparent banală a celor două animăluțe.
Dialogul dintre ele contrazice aparența. Personajele ating subiecte filosofice până când ajung la chintesența vieții, la cele patru elemente ale ei – foc, apă, aer și pământ. La ce concluzie ajung în cele din urmă, veți afla citind Povestea țestoasei și a pescărușului ce au început să se îndoiască.
În – Nu doar Elisa – personajul principal face din cititor un confident. El îi destăinuie ce a simțit în ultima noapte din an petrecută cu vechiul său prieten și tânăra lui soție.
Firul narativ duce spre o poveste erotică trăită în tinerețe de protagonistul nostru, un profesor de limbă greacă, concediat din facultate.
Drumurile se îndreaptă către o singură țintă – răzbunarea. Cine dorește să se răzbune pe el după 30 de ani, de ce și cum s-a finalizat povestea, veți găsi răspunsurile lecturând nuvela aflată între copertele volumului semnat de Roxana Lazăr.
Populația globului se transformase într-un fel de maldăr imens, de neconceput, de morți vii, scrie autoarea în Ciudata poveste a cafelei unde întâlnim spiritul zombian al societății, dependent de telefoane și de rețele sociale.
Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea toate lucrurile de care suntem dependenți? Încotro lumea? Autoarea nu a ales niciun element ce ține de tehnică, așa cum m-aș fi așteptat, ci unul uzual, folosit de multe generații – cafeaua.
Dacă s-ar interzice prin lege cafeaua? Cum ar fi diminețile fără aroma lichidului mirific? Băutorii deja au intrat în panică. Foarte bine realizată nuvela! Este surprinsă reacția individului care nu concepe viața fără cafea.
După ce am trecut cu greu prin starea de spirit anxioasă și deprimantă a protagonistului, finalul m-a făcut să zâmbesc.
Temnița sufletului – introversiunea care devine propria temniță, o claustrofobie a durerii neîmpărtășite, viața de după sau în curs de. Mister deslușit după lectură.
Nefiresc de curat – o poveste despre încredere și iubire. Autoarea s-a inspirat din realitatea apropiată, din perioada covidului. Condamnă frica exagerată a oamenilor de a nu muri din cauza virusului, frică ce declanșează o serie de reacții anormale.
Copiii sunt cei mai afectați. Școala devine un laborator antisocial, joaca nu mai există. Robotizarea e la un pas. Dumnezeu și iubirea de viață sunt salvarea noastră, conchide autoarea.
Special am lăsat la final O culpă fără glas, nuvelă controversată citită și în antologia CdR. Este impresionantă toleranța unei femei care, chinuită de soțul său, nu reușește sub nicio formă să-i intre în voie, în ciuda eforturilor supraomenești făcute.
Interesantă mi se pare abordarea textului scris la persoana a II-a, un fel de negare a absurdului de a continua viața toxică alături de călăul care o mutilează, o devorează fizic și psihic. Pot spune că avem de-a face cu sindromul Stockholm.
Roxana Lazăr realizează excepțional două personaje care stârnesc în cititor sentimente antonimice. Compasiune, milă și empatie față de femeie iar față de bărbat – dispreț, ură, revoltă, dorință de răzbunare.
Cu timpul, ea își pierde stima de sine și ajunge să nu mai judece limpede, condamnându-se pentru comportamentul lui deviant, agresiv, sadic. Tot timpul se crede vinovată. Iubirea nu are limite, aici depășește granița firescului. Iată un citat relevant:
– Căcat în ploaie, îmi ocupi spațiul vital! Dispari! Marș de aici!
Se apropie de corpul tău care nu reușește să se mai ridice de jos. Acel corp nedemn, care continuă să murdărească covorul alb. Te lovește ca pe un câine vagabond. Îți rupe coastele, care erau deja crăpate din cauza loviturilor aplicate în zilele anterioare.
Volumul Până la ultima picătură de sânge devoalează o lume a întunericului, dincolo de lumina traiului decent, un real care pare ireal, drame existențiale, cutremurătoare, ale unor oameni care trăiesc printre noi.
Condeiul experimentat al Roxanei Lazăr conturează personaje ajunse la limita suportabilității, stârnind în mintea cititorului revoltă, admirație, empatie, milă, dispreț. Imprevizibilul e la el acasă în fiecare narațiune. Sintetizând, cartea transmite un mesaj puternic – viața îți aparține, nu o risipi inutil, ai grijă de ea! Carpe diem!
